Capitolul VIII.

LA ŞAPTEZECI ŞI OPT DE MII O SUTĂ PATRUSPREZECE LEGHE.

Ce se întâmplase? Care era cauza acestei beţii neobişnuite, ale cărei consecinţe puteau fi dezastruoase? O simplă neatenţie de-a lui Michel, pe care, din fericire, Nicholl o putu remedia la timp.

După un adevărat leşin care ţinu câteva minute, căpitanul, revenindu-şi primul, îşi recăpătă facultăţile mintale.

Cu toate că mâncase în urmă cu două ore, simţea o foame grozavă care-l hărţuia, ca şi cum nu mâncase de câteva zile. Totul în el, stomac şi creier, era surescitat la cel mai înalt grad. El se trezi, aşadar, şi-i ceru lui Michel o gustare suplimentară. Michel, năucit, nu răspunse.

Nicholl vru atunci să pregătească nişte ceşti cu ceai destinate să uşureze înfulecarea unei duzini de sandvişuri. El se ocupă mai întâi de pregătirea focului şi scăpără un băţ de chibrit.

Care nu-i fu surprinderea văzând cum sulful străluceşte extraordinar, aproape orbitor. Din becul de gaz pe care-l aprinse izbucni o flacără asemănătoare jeturilor luminii electrice. O străfulgerare trecu prin mintea lui Nicholl. Intensitatea luminii, tulburările fiziologice petrecute în el, surescitarea tuturor facultăţilor sale morale şi pasionale… Pricepu tot.

— Oxigenul! strigă.

Şi aplecându-se asupra aparatului de aer, văzu că robinetul lăsa să scape din plin acest gaz incolor, fără gust, fără miros, eminanmente vital, dar care, în stare pură, produce tulburările cele mai grave în organism. Din zăpăceală, Michel deschisese la maximum robinetul aparatului.

Nicholl se grăbi să oprească această scurgere de oxigen, de care atmosfera era saturată şi care ar fi produs moartea călătorilor, nu prin asfixiere, ci prin ardere.

O oră mai târziu, aerul mai puţin încărcat restitui plămânilor funcţiunea normală. Puţin câte puţin, cei trei prieteni îşi reveniră, dar trebuiră să se culce ca după o adevărată beţie.

Când Michel află care era partea sa de vină în acest incident, nu se arătă deloc tulburat.

Această beţie neaşteptată a întrerupt monotonia călătoriei. Multe prostii fuseseră rostite sub influenţa sa, dar, pe cât de ritos spuse, pe atât de repede uitate.

— Apoi, adăugă veselul francez, eu nu sunt supărat că am gustat puţin din acest gaz ameţitor. Ştiţi, dragii mei prieteni, ar trebui înfiinţată o întreprindere cu cabine de oxigen, unde oamenii, al căror organism este mai şubred, să poată, timp de câteva ore, să trăiască o viaţă mai activă. Imaginaţi-vă întrunirile unde aerul ar fi saturat cu acest eroic fluid, teatre unde administraţia l-ar pune la dispoziţie în doze mari – ce pasiune în sufletul actorilor şi al spectatorilor, ce înfocare, ce entuziasm! Şi dacă, în locul unei simple adunări, s-ar putea satura tot poporul, ce activitate în funcţiile sale, ce prinos de viaţă ar primi! O naţiune epuizată s-ar transforma poate într-o naţiune mare şi puternică, şi eu cunosc mai mult decât un stat din bătrâna noastră Europă care ar trebui să înceapă un regim cu oxigen, în interesul sănătăţii sale!

Michel vorbea şi se însufleţea, făcându-te să crezi că robinetul era încă prea deschis. Dar, printr-o frază, Barbicane îi răcori entuziasmul.

— Toate bune şi frumoase, prietene Michel, îi zise el, dar am vrea să ne informezi de unde vin aceste găini care şi-au amestecat şi ele glasul cu al nostru?

— Aceste găini?

— Da.

Într-adevăr, vreo jumătate de duzină de găini şi un splendid cocoş se plimbau de ici-colo, zburătăcind şi cotcodăcind.

— Ah! Neîndemânaticele! strigă Michel. Oxigenul le-a zăpăcit.

— Dar ce vrei să faci cu aceste găini? întrebă Barbicane.

— Să le aclimatizez pe Lună, zău!

— Atunci de ce le-ai ascuns?

— O farsă, vrednicul meu preşedinte, o simplă farsă care a eşuat jalnic. Voiam să le dau drumul pe continentul lunar, fară să vă spun nimic! Ei! Ce uimire ar fi fost să vedeţi aceste zburătoare terestre ciugulind pe câmpiile din Lună.

— Ah! Ştrengar ce eşti! Ştrengar incorigibil! răspunse Barbicane. N-ai nevoie de oxigen ca să-ţi înfierbânte mintea. Tu eşti mereu aşa cum eram noi sub influenţa gazului! Eşti întotdeauna nebun!

— Ei! Cine zice că atunci n-am fost înţelepţi? replică Michel Ardan.

După această cugetare filosofică, cei trei prieteni făcură ordine în proiectil. Găinile şi cocoşul fură puşi la loc în coteţul lor. Dar, făcând această operaţiune, Barbicane şi cei doi tovarăşi ai săi avură sentimentul foarte puternic al unui nou fenomen.

Din momentul când părăsiseră Pământul, propria lor greutate, precum şi aceea a proiectilului şi a obiectelor ce le conţinea suferiseră o micşorare progresivă. Dacă ei nu puteau constata această scădere a greutăţii la proiectil, trebuia să sosească clipa când acest efect va fi resimţit de ei înşişi şi va fi văzut la uneltele sau instrumentele de care se serveau.

E de la sine înţeles că o balanţă n-ar fi indicat această micşorare, căci greutatea necesară cântăririi obiectului ar fi pierdut exact tot atât cât obiectul însuşi; dar un cântar cu arc, de exemplu, a cărui întindere nu depinde de atracţie, ar fi dat estimarea exactă a acestei micşorări.

Se ştie că atracţia, altfel-zis gravitaţia, este proporţională cu masa şi în raport invers cu pătratul distanţelor. De aici, următoarea consecinţă: dacă Pământul ar fi fost singur în spaţiu, dacă celelalte corpuri cereşti ar fi dispărut dintr-o dată, proiectilul, potrivit legii lui Newton, ar fi cântărit cu atât mai puţin cu cât el s-ar fi îndepărtat de Pământ, dar fără să piardă niciodată în întregime greutatea sa, căci atracţia terestră s-ar fi exercitat întotdeauna, indiferent de distanţă.

Dar, în cazul actual, trebuia să sosească clipa când proiectilul nu se va supune nicidecum legilor gravitaţiei, făcându-se abstracţie de celelalte corpuri cereşti, al căror efect se poate considera ca şi nul.

Într-adevăr traiectoria proiectilului se trasa între Pământ şi Lună. Pe măsură ce el se îndepărta de Pământ, atracţia terestră se micşora în raport invers cu pătratul distanţei, dar, în aceeaşi proporţie, creştea atracţia lunară. Trebuia, aşadar, să ajungă într-un punct unde cele două atracţii se anulau şi proiectilul n-ar mai fi avut greutate. Dacă masa Lunii şi a Pământului ar fi fost egale, acest punct s-ar fi aflat la o distanţă egală între cei doi aştri. Dar, ţinând cont de diferenţa masei, era uşor de calculat că acest punct este situat la a patruzeci şi şaptea – cincizeci şi doua parte a călătoriei, sau, în cifre, la şaptezeci şi opt de mii o sută patrusprezece leghe de Pământ.

În acest punct, un corp, neavând nici un principiu de viteză sau deplasare, rămâne veşnic imobil, fiind în mod egal atras de cei doi aştri, şi nimic nu-l solicită mai mult spre unul decât spre celălalt.

Or, dacă forţa de impulsie fusese calculată cu precizie, proiectilul trebuia să atingă acest punct cu viteza zero, pierzând orice indice de greutate, ca, dealtfel, toate obiectele pe care le purta cu el.

Ce se va întâmpla atunci? Se prezentau trei ipoteze.

Sau proiectilul ar fi păstrat încă o oarecare viteză şi, depăşind punctul de egală atracţie, ar fi căzut pe Lună, ca urmare a excesului atracţiei lunare faţă de atracţia terestră.

Sau, lipsindu-i viteza necesară pentru a atinge punctul de egală atracţie, va recădea pe Pământ, ca urmare a excesului de atracţie terestră asupra celei exercitată de Lună.

Sau, în sfârşit, animat de o viteză suficientă pentru a atinge punctul neutru, dar insuficientă pentru a-l depăşi, el va rămâne veşnic suspendat în acest loc, ca pretinsul mormânt al lui Mahomed, între zenit şi nadir.

Aceasta era situaţia şi Barbicane le explică tovarăşilor săi de călătorie, cât se poate de clar, consecinţele, ceea ce îi interesă în cel mai înalt grad. Or, cum vor recunoaşte ei că proiectilul a atins acest punct neutru situat la şaptezeci şi opt de mii una sută patrusprezece leghe de Pământ?

Exact atunci când nici ei şi nici obiectele închise în proiectil n-ar mai fi supuşi deloc acţiunii legilor gravitaţiei.

Până aici călătorii constataseră că această acţiune se micşora din ce în ce, neobservându-i încă absenţa totală. Dar, în acea zi, spre ora unsprezece dimineaţa, Nicholl, lăsând să-i scape un pahar din mână, paharul, în loc să cadă, rămase suspendat în aer.

— Ah, strigă Michel Ardan, iată un pic de fizică distractivă!

Şi imediat, diferite obiecte, arme, sticle, lăsate în voia lor, rămaseră suspendate ca prin miracol. Diana însăşi, aşezată de Michel în spaţiu, reproduse, dar fără nici un şiretlic, suspendarea miraculoasă făcută de Gaston şi Robert-Houdin. Câinele, dealtfel, nu părea că-şi dă seama că pluteşte în aer.

Ei înşişi, surprinşi, uluiţi, în ciuda raţionamentelor lor ştiinţifice – trei călători îndrăzneţi transportaţi pe tărâmul minunilor – simţeau că trupurile lor erau lipsite de greutate. Braţele, pe care le întindeau, nu mai căutau să se lase în jos. Capul li se clătina pe umeri. Picioarele nu se mai sprijineau pe podeaua proiectilului. Erau ca nişte oameni beţi cărora le lipsea stabilitatea. Fantasticul a creat oameni lipsiţi de reflexe, alţii lipsiţi de umbra lor! Dar aici realitatea, prin neutralizarea forţelor de atracţie, făcea nişte oameni în care nimic nu mai cântărea şi care nu mai cântăreau nici ei nimic.

Brusc, Michel îşi făcu vânt, părăsi podeaua şi rămase suspendat în aer, precum călugărul din „Bucătăria îngerilor” a lui Murillo.

Cei doi prieteni ai săi fură într-o clipă alături de el şi toţi trei, în centrul proiectilului, întruchipau o ascensiune miraculoasă.

— Este oare de crezut?! Este adevărat?! Este posibil?! strigă Michel.

Nu! Cu toate acestea, aşa este! Ah, dacă Rafael ne-ar fi văzut astfel, ce „înălţare” ar fi aruncat pe pânza sa!

— Înălţarea nu poate dura, răspunse Barbicane. Dacă proiectilul trece de punctul neutru, atracţia lunară ne va atrage spre Lună.

— Picioarele noastre se vor odihni atunci pe bolta proiectilului, răspunse Michel.

— Nu, zise Barbicane, pentru că proiectilul, al cărui centru de gravitaţie este foarte jos, se va răsuci puţin câte puţin.

— Atunci, toată amenajarea noastră va fi răsturnată cu susul în jos, putem spune!

— Linişteşte-te, Michel, răspunse Nicholl. Nu trebuie să ne fie frică de nici o răsturnare. Nici un obiect nu se va clinti, căci evoluţia proiectilului se va face pe nesimţite.

— Într-adevăr, reluă Barbicane, şi când va trece de punctul unde atracţia este egală, partea de jos, relativ mai grea, îl va antrena într-o direcţie perpendiculară pe Lună. Dar, pentru ca acest fenomen să se producă, trebuie să trecem de linia neutră.

— Să trecem de linia neutră! strigă Michel. Atunci să facem şi noi ca marinarii care trec Ecuatorul. Să udăm trecerea noastră.

O mişcare uşoară într-o parte, şi Michel se întoarse spre peretele capitonat. De acolo, luă o sticlă şi pahare, le aşeză „în spaţiu” în faţa tovarăşilor săi şi, ciocnind cu veselie, ei salutară linia cu un triplu „ura!”

Această influenţă a atracţiilor nu depăşi o oră. Călătorii se simţiră pe neobservate readuşi spre podea şi Barbicane crezu că observă cum vârful conic al proiectilului se depărta puţin de traiectoria normală spre Lună. Printr-o mişcare inversă, partea de jos se apropia de ea. Atracţia lunară învinsese, aşadar, atracţia terestră. Căderea pe Lună începea, aproape insensibilă încă, şi ea nu trebuia să fie decât o treime de milimetri în prima secundă, adică a cinci sute nouăzecea miime de linie. Dar puţin câte puţin forţa de atracţie crescând, căderea ar fi fost mai accentuată, iar proiectilul, antrenat de partea sa de jos, ar fi arătat Pământului conul său superior şi s-ar fi îndreptat cu o viteză din ce în ce accelerată până pe suprafaţa continentului selenit. Scopul ar fi fost, prin urmare, atins. Acum, nimic nu putea împiedica succesul acţiunii, şi Nicholl cu Michel Ardan împărtăşiră bucuria lui Barbicane.

Apoi, ei discutară despre toate aceste fenomene care îi uimeau unul după altul. Mai ales nu conteniră să vorbească despre neutralizarea legilor gravitaţiei. Michel Ardan, întotdeauna entuziast, voia să tragă concluzii care nu erau decât pură fantezie.

— Ah! Bunii mei prieteni, strigă el, ce progres ar fi dacă am putea să ne debarasăm, pe Pământ, de această greutate, de acest lanţ care ne ţintuieşte de el! Ar însemna că prizonierul devine liber! Nici un fel de oboseală, nici a braţelor, nici a picioarelor. Şi dacă este adevărat că, pentru a zbura pe suprafaţa Pământului, pentru a te susţine în aer prin simplul joc al muşchilor, e nevoie de o forţă de o sută cincizeci de ori mai mare decât aceea pe care noi o posedăm, un simplu act de voinţă, un capriciu ne-ar transporta în spaţiu, dacă atracţia n-ar exista.

— Într-adevăr, zise Nicholl râzând, dacă s-ar reuşi să se înlăture gravitaţia aşa cum se înlătură durerea prin anestezie, iată ceva ce ar schimba aspectul societăţii moderne.

— Da, strigă Michel, antrenat în întregime de subiectul său, să distrugem gravitatea şi scăpăm de poveri! în consecinţă, nici macarale, nici cricuri, nici cabestan, nici manivele şi alte maşinării, care n-ar avea nici un motiv să mai existe.

— Bine spus, replică Barbicane, dar dacă nimic n-ar mai avea greutate, nimic n-ar mai sta, nici pălăria pe capul tău, vrednice Michel, nici casa ta, ale cărei pietre de temelie nu s-ar mai lipi una de alta datorită greutăţii lor. Nici corabia, a cărei stabilitate pe ape nu-i decât o consecinţă a greutăţii. Nici chiar_ oceanul, ale cărui valuri n-ar mai fi echilibrate de atracţia terestră. În sfârşit, nici atmosfera n-ar mai exista, deoarece moleculele sale n-ar mai fi reţinute şi s-ar dispersa în spaţiu.

— Asta e destul de neplăcut, replică Michel. Nimic nu te poate trezi mai brusc la realitate ca aceşti oameni pozitivişti.

— Dar consolează-te, Michel, reluă Barbicane, căci, dacă nu există nici un astru de unde să fie izgonite legile gravitaţiei, tu vei vizita cel puţin unul unde greutatea este mult mai mică decât pe Pământ.

— Luna?

— Da, Luna, pe suprafaţa căreia obiectele cântăresc de şase ori mai puţin decât pe suprafaţa Pământului, fenomen foarte uşor de constatat.

— Şi noi ne vom da seama? întrebă Michel.

— Evident, pentru că două sute de kg nu cântăresc decât treizeci pe suprafaţa Lunii.

— Şi forţa noastră musculară se va micşora?

— Nicidecum. În loc să te ridici la un metru, sărind, te vei ridica la douăzeci şi opt de picioare înălţime.

— Dar atunci vom fi nişte Herculi în Lună! strigă Michel.

— Cu atât mai mult, răspunse Nicholl, cu cât, dacă statura seleniţilor este proporţională cu masa globului lor, ei vor avea o înălţime de un picior, cel mult.

— Liliputani! replică Michel. Eu voi juca, aşadar, rolul lui Guliver! Vom realiza fabula cu giganţii. Iată avantajul de a-ţi părăsi planeta şi de a cutreiera lumea solară!

— O clipă, Michel, răspunse Barbicane. Dacă vrei să joci rolul lui Guliver, nu vizita decât planetele inferioare, cele ca Mercur, Venus sau Marte, a căror masă este puţin mai mică decât aceea a Pământului. Dar nu te încumeta pe planetele mari ca Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, căci acolo rolurile s-ar inversa şi ai deveni liliputan.

— Şi în Soare?

— În Soare, dacă densitatea sa este de patru ori mai mică decât aceea a Pământului, volumul său este de un milion trei sute douăzeci şi patru de ori mai mare şi atracţia este şi ea de douăzeci şi şapte de ori mai mare decât la suprafaţa globului nostru. Păstrând în întregime proporţia, locuitorii ar trebui să aibă în medie două sute de picioare înălţime.

— Ei drăcie! strigă Michel. Eu n-aş fi decât un pigmeu, un pitic.

— Guliver în ţara uriaşilor, zise Nicholl.

— Adevărat! răspunse Barbicane.

— Şi n-ar fi rău să iei cu tine câteva piese de artilerie pentru apărare.

— Bun, replică Barbicane, ghiulelele n-ar produce nici un efect în Soare şi ar cădea pe sol la câţiva metri.

— Nu mai spune!

— Este cât se poate de clar, răspunse Barbicane. Atracţia este atât de mare pe acest astru uriaş, că un obiect, cântărind şaptezeci de kg pe Pământ, ar cântări o mie nouă sute treizeci de kg pe suprafaţa Soarelui. Pălăria ta, vreo câteva zeci de kg! Trabucul tău, o jumătate livră. În sfârşit, dacă tu ai cădea pe continentul solar, greutatea ta ar fi atât de mare – aproximativ două mii cinci sute de kg – încât nici nu te-ai mai putea ridica.

— Drace! făcu Michel. Ar trebui atunci să ai o mică macara portativă! Ei bine, prieteni, să ne mulţumim pentru astăzi cu Luna. Acolo, cel puţin, vom face impresie bună. Mai târziu, vom vedea dacă trebuie să mergem şi în Soare, unde nu poţi bea fără ajutorul unui cabestan pentru a-ţi ridica paharul la gură.