Capitolul XI.

FANTEZIE ŞI REALITATE – Ai văzut vreodată Luna? întrebă ironic un profesor pe unul din elevii săi.

— Nu, domnule, răspunse elevul, şi mai ironic, dar trebuie să vă spun că am auzit vorbindu-se despre ea.

Într-un sens, răspunsul glumeţ al elevului îl putea da imensa majoritate a fiinţelor sublunare. Câţi oameni n-au auzit vorbindu-se de Lună fără s-o fi văzut vreodată… cel puţin prin lentila vreunei lunete sau a vreunui telescop? Câţi n-au examinat niciodată harta satelitului lor!

Privind planisferul selenografic, ne impresionează mai întâi o anumită particularitate. Contrar dispunerii de pe Pământ sau Marte, continentele ocupă mai cu seamă emisfera sudică a globului lunar. Aceste continente nu prezintă acele linii terminale, atât de clare şi de ordonate, care conturează America de Sud, Africa şi Peninsula indiană. Coastele lor colţuroase, capricioase, adânc tăiate, sunt bogate în golfuri şi peninsule. Ele amintesc uşor toată reţeaua întortocheată a insulelor Sonda, unde pământurile sunt peste măsură de divizate. Dacă a existat vreodată navigaţie pe suprafaţa Lunii, în mod sigur a fost dificilă şi primejdioasă şi trebuie deplânşi marinarii şi hidrografii seleniţi – cei din urmă atunci când ridicau planul acestor ţărmuri accidentate, cei dintâi când dădeau de aceste periculoase locuri de acostare.

Se poate remarca, de asemenea, că pe sferoidul lunar polul sud este mult mai continental decât polul nord. La acesta din urmă nu există decât o uşoară calotă de pământuri, despărţite de celelalte continente prin întinse mări97. Spre sud, continentele îmbracă aproape toată emisfera. Este, aşadar, posibil ca seleniţii să-şi fi înfipt steagul pe unul din polii lor, în timp ce oameni precum Franklin, Ross, Kane, Dumont d'Urville, Lambert n-au putut încă să atingă acest punct necunoscut al globului pământesc.

În ceea ce priveşte insulele, ele sunt numeroase pe suprafaţa Lunii. Aproape toate sunt lunguieţe sau rotunde şi parcă trasate cu compasul; ele par a forma un întins arhipelag, asemănător cu acel grup fermecător aruncat între Grecia şi Asia Mică, pe care mitologia, odinioară, îl însufleţea în minunate legende.

Fără voie, nume ca Naxos, Tenedos, Milo, Carpathos îţi vin în gând şi cauţi cu ochii corabia lui Ulise sau „clipper”98-ul argonauţilor. Cel puţin aşa pretindea Michel Ardan, că vede un arhipelag grecesc pe hartă. În ochii tovarăşilor săi, mai puţin fantezişti, aspectul acestor ţărmuri le reamintea mai curând pământurile divizate din Noul-Brunswick sau Noua Scoţie, şi acolo unde francezul regăsea urma eroilor de legendă, aceşti americani indicau punctele favorabile aşezării agenţiilor, în interesul comerţului şi al industriei lunare.

Pentru a termina descrierea părţii continentale a Lunii, câteva cuvinte despre dispunerea orografică. Se disting foarte limpede lanţuri muntoase, munţi singuratici, circuri99 şi şanţuri. Tot relieful lunar este cuprins în această împărţire. El este deosebit de accidentat. Este ca o enormă Elveţie, o Norvegie fără sfârşit, unde acţiunea plutonică a făcut totul. Această suprafaţă, atât de profund frământată, este rezultatul contracţiilor succesive ale scoarţei, în epoca în care astrul era pe cale de formare. Discul lunar este, aşadar, indicat pentru studiul marilor fenomene geologice. Conform părerilor anumitor astronomi, suprafaţa sa, deşi mai veche decât suprafaţa Pământului, a rămas mai nouă. Acolo nu-s ape care deteriorează relieful primitiv şi a căror acţiune crescândă produce un fel de nivelare generală, nici aer a cărui influenţă de descompunere modifică profilurile orografice. Acolo, munca plutonică, nemodificată de forţele neptuniene, se află în toată puritatea sa de la început. Este Pământul aşa cum fusese înainte ca mlaştinile şi curentele să-l fi transformat în straturi sedimentare.

După ce s-a plimbat pe aceste vaste continente; privirea este atrasă de mările şi mai vaste încă. Nu numai conformaţia, ci şi poziţia lor, aspectul lor reamintesc pe acelea ale oceanelor terestre, dar, la fel ca şi pe Pământ, aceste mări ocupă cea mai mare parte a globului. Şi totuşi, nu sunt nicidecum spaţii lichide, ci câmpii cărora călătorii noştri sperau ca în curând să le determine natura.

Astronomii, trebuie să recunoaştem, au înzestrat aceste pretinse mări cu nume cel puţin ciudate, pe care ştiinţa le-a respectat până acum. Michel Ardan avea dreptate când compara acest planisfer cu o „hartă a dragostei”, întocmită de o Scudery sau de un Cyrano de Bergerac.

— Doar că, adăugă el, nu-i harta sentimentului ca în secolul al XVII-lea, este harta vieţii, foarte clar împărţită în două părţi, una feminină, cealaltă masculină. Femeilor, emisfera din dreapta, bărbaţilor, emisfera din stânga!

Şi când vorbea astfel, Michel nu reuşea decât să-i facă pe prozaicii săi tovarăşi să dea din umeri. Barbicane şi Nicholl priveau harta lunară din cu totul alt punct de vedere decât fantezistul lor prieten. Totuşi fantezistul lor prieten avea puţină dreptate. Să judecăm.

În această emisferă din stânga se întinde Marea Norilor, unde deseori se pierde raţiunea omenească. Nu departe apare Marea Ploilor, alimentată de toate necazurile vieţii. Mai încolo se adânceşte Marea Furtunilor, unde omul luptă neîntrerupt contra pasiunilor sale, prea adeseori victorioase. Apoi, epuizat de decepţii, trădări, infidelităţi şi tot cortegiul neplăcerilor omeneşti, ce găseşte el la capătul existenţei sale? Această vastă Mare a Capriciilor, abia îndulcită de câteva picături de apă din Golful de Rouă. Nori, ploi, furtuni, capricii, viaţa omului conţine oare altceva şi nu se rezumă oare la aceste patru cuvinte?

Emisfera din dreapta, „dedicată femeilor”, are mări mai mici, ale căror nume semnificative cuprind toate întâmplările unei existenţe feminine. Este Marea Seninătăţii, deasupra căreia se apleacă tânăra fată, şi Lacul Viselor care-i oglindeşte un viitor fericit. E Marea Nectarului, cu valurile sale de duioşie şi adierile de dragoste! Este Marea Fecundităţii, Marea Crizelor, apoi Marea Tulburărilor, ale căror dimensiuni sunt poate prea restrânse şi, în sfârşit, acea întinsă Mare a Liniştii, unde sunt absorbite toate pasiunile înşelătoare, toate iluziile inutile, toate dorinţele neîmplinite şi ale cărei valuri se varsă domol în Lacul Morţii.

Ce înşiruire ciudată de nume! Ce stranie împărţire în aceste două emisfere ale Lunii, unite una cu alta ca bărbatul cu femeia şi formând această sferă a vieţii, purtată în spaţiu! Şi fantezistul Michel n-avea dreptate să interpreteze astfel această fantezie a vechilor astronomi?

Dar, în timp ce imaginaţia sa cutreiera astfel „mările”, serioşii săi prieteni considerau lucrurile dintr-un punct de vedere mai geografic. Ei învăţau pe dinafară această lume nouă. Măsurau unghiurile şi diametrele.

Pentru Barbicane şi Nicholl, Marea Norilor era o uriaşă depresiune de teren, presărată cu câţiva munţi circulari şi acoperind o mare zonă din partea de vest a emisferei sudice; ea ocupa o sută optzeci şi patru de mii opt sute de leghe pătrate şi centrul său se găsea la 15° latitudine sudică şi 20° longitudine vestică. Oceanul Furtunilor, Oceanus Procellarum, cea mai întinsă câmpie a discului lunar, îmbrăţişa o suprafaţă de trei sute douăzeci şi opt de mii trei sute leghe pătrate, centrul său fiind la 10° latitudine nordică şi 45° longitudine vestică. Din sânul său se înălţau admirabilii munţi luminoşi ai lui Kepler şi Aristarc.

Mai spre miazănoapte şi separată de Marea Norilor prin lanţuri înalte, se întindea Marea Ploilor. Mare Imbrium, având punctul său central la 35° latitudine nordică şi 20° longitudine estică; ea era de-o formă aproape circulară şi acoperea un spaţiu de o sută nouăzeci şi trei de mii de leghe. Nu departe, Marea Capriciilor, Mare Humorum, un mic bazin de numai patruzeci şi patru de mii două sute leghe pătrate, era situată la 25° latitudine sudică şi 40° longitudine estică. În sfârşit, trei golfuri se conturau încă pe litoralul acestei emisfere: Golful Torid, Golful de Rouă şi Golful lrişilor, mici întinderi închise între şirurile înalte de munţi.

Emisfera feminină, natural mai capricioasă, se deosebea prin mări mai mici şi mai numeroase. Spre nord se aflau Marea Frigului, Mare Frigoris, la 55° latitudine nordică şi O° longitudine, cu o suprafaţă de şaptezeci şi şase de mii de leghe pătrate, care se învecina cu Lacul Morţii şi Lacul Viselor; Marea Seninătăţii, Mare Serenitatis, la 25° latitudine nordică şi 20° longitudine vestică, cuprinzând o suprafaţă de optzeci şi şase mii de leghe pătrate; Marea Crizelor, Mare Crisium, bine delimitată, foarte rotundă, la 17° latitudine nordică şi 55° longitudine vestică, cu o suprafaţă de patruzeci de mii leghe, o adevărată Mare Caspică, ascunsă de o centura ue munţi. Apoi, la Ecuator, la 5° latitudine nordică şi 25° longitudine vestică, apărea Marea Liniştii, Mare Tranquillitatis, ocupând o sută douăzeci şi unu mii cinci sute nouă leghe pătrate; această mare comunica la sud cu Marea Nectarului, Mare Nectaris, întinsă pe douăzeci şi opt de mii opt sute leghe pătrate, la 15° latitudine sudică şi 35° longitudine vestică, şi la est cu Marea Fecundităţii, Mare Fecunditatis, cea mai întinsă în această emisferă, ocupând două sute nouăsprezece mii trei sute leghe pătrate, la 3° latitudine sudică şi 50° longitudine vestică. În sfârşit, foarte la nord şi foarte la sud, se distingeau încă Marea lui Humboldt, Mare Humboldtianum, cu o suprafaţă de şase mii cinci sute leghe pătrate, şi Marea Australă, Mare Australe, cu o suprafaţă de douăzeci şi şase mile.

În centrul discului lunar, călare pe Ecuator şi meridianul zero, se deschidea Golful Centrului, Sinus Medii, ca un fel de linie de unire între cele două emisfere.

Astfel se desfăşura în faţa ochilor lui Nicholl şi Barbicane faţa totdeauna vizibilă a satelitului Pământului. Când adunară diversele măsuri, găsiră că suprafaţa acestei emisfere era de patru milioane şapte sute treizeci şi opt mii o sută şasezeci leghe pătrate, din care trei milioane trei sute şaptesprezece mii şase sute leghe pentru vulcani, lanţuri de munţi, circuri, insule, într-un cuvânt tot ceea ce părea că formează partea solidă a Lunii, şi un milion patru sute zece mii patru sute leghe pentru mări, lacuri, bălţi, tot ceea ce părea că formează partea lichidă. Ceea ce, dealtfel, îi era perfect indiferent onorabilului Michel.

Această emisferă, după cât se vede, este de treisprezece ori şi jumătate mai mică decât emisfera terestră. Totuşi, selenografii au numărat deja peste cincizeci de mii de cratere. Este, aşadar, o suprafaţă buhăită, crăpată, un adevărat ciur, demnă de calificativul puţin poetic pe care i l-au dat englezii, de „green cheese”, cu alte cuvinte, „brânză verde”.

Michel Ardan sări ca ars când Barbicane rosti acest nume jignitor.

— Iată, prin urmare, strigă el, cum anglo-saxonii din secolul al XIX-lea o tratează pe frumoasa Diana, pe blonda Phoebe, drăgălaşa Isis, pe fermecătoarea Astartea, pe regina nopţii, fiica Latonei şi a lui Jupiter, sora cea mică a radiosului Apollo!