Capitolul XVIII.

PROBLEME GRAVE.

Între timp, proiectilul depăşise incinta lui Tycho. Barbicane şi cei doi prieteni ai săi observară atunci cu o atenţie minuţioasă dârele strălucitoare pe care celebrul munte le împrăştia atât de ciudat spre toate orizonturile.

Ce era această luminoasă aureolă? Ce fenomen geologic desenase această coamă aprinsă? Această problemă îl preocupa, pe bună dreptate, pe Barbicane.

Sub ochii săi, într-adevăr, se întindeau în toate direcţiile brazde luminoase, ridicate la margini şi în mijloc concave, unele largi de douăzeci kilometri, altele largi de cincizeci. Aceste strălucitoare dâre se împrăştiau în numeroase locuri până la trei sute de leghe de Tycho şi păreau că acoperă, mai ales spre est, nord-est şi nord, jumătate din emisfera sudică. Una din aceste ţâşnituri se întindea până la circul lui Neandru, situat pe al patruzecilea meridian. O alta mergea, rotunjindu-se, să brăzdeze Marea Nectarului şi să se sfărâme de lanţul Pirineilor, după un parcurs de patru sute de leghe. Altele, spre vest, acopereau cu o reţea luminoasă Marea Norilor şi Marea Capriciilor.

Care era originea acestor raze scânteietoare care apăreau pe câmpii şi pe înălţimi, la orice altitudine ar fi fost? Toate plecau dintr-un centru comun, craterul lui Tycho. Emanau din el. Herschell atribuie aspectul lor strălucitor unor vechi curenţi de lavă împietriţi de frig, opinie care n-a fost adoptată.

Alţi astronomi au văzut în aceste inexplicabile dâre un fel de morene, şiruri de blocuri rătăcitoare, care ar fi fost azvârlite încă din epoca de formare a lui Tycho.

— Şi de ce nu? întrebă Nicholl pe Barbicane, care relata aceste diverse păreri, respingându-le.

— Pentru că regularitatea acestor linii luminoase şi puterea necesară pentru a transporta la asemenea distanţe materiile vulcanice sunt inexplicabile.

— Zău? răspunse Michel Ardan. Mi se pare, totuşi, uşor să explic originea acestor raze.

— Adevărat? făcu Barbicane.

— Adevărat, reluă Michel. Este suficient să spun că este o spărtură în formă de stea, asemănătoare aceleia produse de lovitura unei mingi sau a unei pietre asupra unui pătrat de geam.

— Bun! replică surâzând Barbicane. Şi ce mână ar fi fost destul de puternică pentru a arunca o piatră care să producă asemenea lovitură?

— Nu-i necesară mâna, răspunse Michel, care nu dădea înapoi, şi, în ceea ce priveşte piatra, să admitem că aceasta poate fi o cometă.

— Ah! Cometele! strigă Barbicane. Se abuzează de ele. Dragul meu Michel, explicaţia ta nu-i rea, dar cometa este inutilă. Lovitura care a produs această spărtură poate veni din interiorul astrului. O contracţie puternică a scoarţei lunare, datorită răcirii, a putut fi suficientă pentru a face această uriaşă spărtură în formă de stea.

— O contracţie, fie – ceva asemănător cu o colică lunară, răspunse Michel Ardan.

— Dealtfel, adăugă Barbicane, aceasta este opinia unui savant englez Nasmyth şi ea mi se pare că explică în mod suficient razele acestor munţi.

— Nasmyth ăsta nu-i prost deloc! răspunse Michel.

Mult timp călătorii, pe care un asemenea spectacol nu putea să-i plictisească, admirară frumuseţile lui Tycho. Proiectilul lor, pătruns de infiltrări luminoase, în această dublă iradiere a Soarelui şi a Lunii, trebuia să apară ca un glob incandescent. Trecuseră, aşadar, în mod subit, de la un frig puternic la o căldură intensă. Astfel, natura îi pregătea pentru a deveni seleniţi.

Să devină seleniţi. Această idee aduse încă o dată problema posibilităţii de locuire a Lunii. După ceea ce văzuseră călătorii, puteau ei să rezolve această problemă? Puteau ei să hotărască dacă da sau nu? Michel Ardan îi provocă pe cei doi prieteni ai săi să-şi formuleze părerea şi le ceru în mod deschis să spună dacă lumea animală sau umană sunt reprezentate pe globul selenar.

— Eu cred că putem răspunde, zise Barbicane, dar, după părerea mea, problema nu trebuie prezentată sub această formă. Eu cer să fie pusă altfel.

— Pune-o, răspunse Michel.

— Iată, reluă Barbicane. Problema este dublă şi cere o dublă soluţie. Luna este locuibilă? Luna a fost locuită?

— Bine, răspunse Nicholl. Să cercetăm mai întâi dacă Luna este locuibilă.

— La drept vorbind, chiar că nu ştiu nimic despre asta, replică Michel.

— Iar eu răspund negativ, reluă Barbicane. În stadiul în care este ea în prezent, cu învelişul atmosferic mai mult ca sigur foarte redus, cu mările în majoritate secătuite, cu apele neîndestulătoare, cu vegetaţia restrânsă, cu bruştele alternări de căldură şi frig, cu nopţile şi zilele sale de trei sute cincizeci şi patru de ore, Luna nu pare să fie locuibilă şi ea nu mi se pare favorabilă nici pentni dezvoltarea regnului animal, nici suficientă nevoilor existenţei umane, aşa cum le înţelegem noi.

— De acord, răspunse Nicholl. Dar Luna nu-i oare locuibilă pentru fiinţe organizate altfel decât noi?

— La această întrebare, replică Barbicane, este mai greu de răspuns. Mă voi strădui, totuşi, dar l-aş întreba pe Nicholl dacă mişcarea i se pare a fi rezultatul necesar al vieţii, oricare ar fi organizarea sa?

— Fără nici o îndoială, răspunse Nicholl.

— Ei bine, onorabilul meu prieten, eu îţi voi răspunde că am observat continentele lunare la o distanţă de cel mult cinci sute de metri şi că nimic nu mi s-a părut că s-a mişcat pe suprafaţa Lunii. Prezenţa unei umanităţi oarecare s-ar fi dat în vileag prin adaptările respective, prin construcţii diverse, chiar prin ruine. Or, ce-am văzut noi? Pretutindeni şi mereu munca geologică a naturii, niciodată munca omului. Deci, dacă reprezentanţii regnului animal există pe Lună, ei ar fi, aşadar, ascunşi în aceste cavităţi de neînţeles, unde privirea nu poate pătrunde. Ceea ce nu pot să admit, căci ei ar fi lăsat urme pe aceste câmpii pe care le acoperă pătura atmosferică, oricât de subţire ar fi ea. Or, aceste urme nu sunt nicăieri vizibile.

Rămâne, prin urmare, singura ipoteză, a unei rase de fiinţe vii, cărora mişcarea, care este viaţa, le-ar fi străină!

— Altfel spus, creaturi vii care nu trăiesc, replică Michel.

— Întocmai, răspunse Barbicane, ceea ce pentru noi n-are nici un sens.

— Atunci ne putem formula opinia, zise Michel.

— Da, răspunse Nicholl.

— Ei bine, reluă Michel Ardan, comisia ştiinţifică, reunită în proiectilul Gun-Clubului, după ce şi-a bizuit argumentaţia pe faptele noi observate, hotărăşte în unanimitate asupra problemei posibilităţilor actuale de locuire a Lunii: nu, Luna nu este locuibilă.

Această decizie fu consemnată de preşedintele Barbicane în carnetul său de note, unde figura procesul-verbal de la şedinţa din 6 decembrie.

— Acum, zise Nicholl, să trecem la a doua problemă, absolut indispensabilă primei. Eu voi întreba, prin urmare, onorata comisie: dacă Luna nu e locuibilă, a fost ea oare locuită?

— Cetăţeanul Barbicane are cuvântul, zise Michel Ardan.

— Dragii mei prieteni, răspunse Barbicane, eu nu am aşteptat această călătorie pentru a-mi forma o părere asupra trecutei populări a satelitului nostru. Voi adăuga că observaţiile noastre personale nu pot decât să-mi confirme această părere. Eu cred, afirm chiar, că Luna a fost locuită de o rasă umană organizată ca a noastră, că a produs animale alcătuite anatomic ca animalele pământeşti, dar adaug că aceste rase umane sau animale şi-au trăit traiul şi că ele s-au stins pentru totdeauna.

— Atunci, întrebă Michel, Luna ar fi, prin urmare, o lume mai veche decât Pământul?

— Nu, răspunse Barbicane cu convingere, dar o lume care a îmbătrânit mai repede şi a cărei formare şi deformare au fost mai rapide, în mod relativ, forţele organizatorice ale materiei au fost mult mai violente în interiorul Lunii decât în interiorul globului pământesc.

Starea actuală a acestui disc crăpat, accidentat, brobonat o dovedeşte din belşug. Luna şi Pământul n-au fost decât mase gazoase la originea lor. Aceste gaze au trecut la starea lichidă sub diferite influenţe, şi masa solidă s-a format mai târziu. Dar e foarte sigur că sferoidul nostru era încă gazos sau lichid atunci când Luna, deja solidificată prin răcire, devenea locuibilă.

— Cred asta, spuse Nicholl.

— Pe atunci, reluă Barbicane, o înconjura o atmosferă. Apele conţinute de acest înveliş gazos nu puteau să se evapore. Sub influenţa aerului, a apei, a luminii, a căldurii solare, a căldurii centrale, vegetaţia punea stăpânire pe continentele gata să o primească şi desigur că viaţa se manifesta cam în această epocă, întrucât natura nu se iroseşte în mod inutil şi o lume atât de minunat locuibilă a trebuit în mod necesar să fie locuită.

— Totuşi, răspunse Nicholl, fenomene inerente mişcării satelitului nostru trebuiau să stingherească expansiunea regnului vegetal şi animal. Aceste zile şi aceste nopţi de trei sute cincizeci şi patru de ore, de exemplu.

— La polii pământeşti, zise Michel, ele durează şase luni.

— Argument de mică valoare, pentru că polii nu sunt locuiţi.

— Să remarcăm, prieteni, reluă Barbicane, că, dacă în stadiul actual al Lunii, aceste nopţi lungi şi aceste zile lungi creează diferenţe de temperatură de nesuportat pentru organism, nu era aşa în acea epocă a timpurilor istorice! Atmosfera învelea discul cu o manta fluidă. Vaporii se dispuneau sub formă de nori. Acest ecran natural micşora arşiţa razelor solare şi oprea radiaţia nocturnă. Lumina ca şi căldura puteau să se difuzeze în aer. De aici, un echilibru între aceste influenţe care nu mai există acum, când această atmosferă a dispărut aproape în întregime. Dealtfel, am să vă uimesc…

— Uimeşte-ne, zise Michel Ardan.

— Cred că în acea epocă, pe când Luna era locuită, nopţile şi zilele nu durau trei sute cincizeci şi patru de ore!

— Şi de ce? întrebă cu interes Nicholl.

— Pentru că e foarte probabil că, pe atunci, mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul axei sale nu era egală cu mişcarea sa de revoluţie, egalitate care prezintă fiecare punct al discului, timp de cincisprezece zile, acţiunii razelor solare.

— De acord, răspunse Nicholl, dar de ce aceste două mişcări n-ar fi fost egale, dacă actualmente ele sunt?

— Pentru că această egalitate n-a fost determinată decât de atracţia terestră. Or, cine ne spune că această atracţie va fi fost destul de puternică pentru a modifica mişcările Lunii, în epoca în care Pământul nu era încă decât fluid?

— În fond, replică Nicholl, cine poate spune dacă Luna a fost întotdeauna satelitul Pământului?

— Şi cine ne poate spune, strigă Michel Ardan, că Luna n-a existat înaintea Pământului?

Imaginaţiile o luau razna în câmpul nesfârşit al ipotezelor. Barbicane vru să le oprească.

— Acestea sunt speculaţii prea înalte, probleme cu adevărat de nerezolvat. Să nu ne antrenăm în ele. Să admitem numai insuficienţa atracţiei primordiale şi atunci, prin inegalitatea celor două mişcări, de rotaţie şi revoluţie, zilele şi nopţile au putut să se succeadă pe Lună aşa cum se succed şi pe Pământ. Dealtfel, chiar fară aceste condiţii, viaţa era posibilă.

— Altfel deci, întrebă Michel Ardan, umanitatea ar fi dispărut de pe Lună?

— Da, răspunse Barbicane, după ce fără îndoială a durat timp de mii de secole. Apoi, puţin câte puţin, atmosfera s-a rarefiat, discul a devenit de nelocuit, aşa cum şi globul pământesc va ajunge într-o zi, prin răcire.

— Prin răcire?

— Fără îndoială, răspunse Barbicane. Pe măsură ce focurile din interior s-au stins, iar materia incandescentă s-a concentrat, scoarţa lunară s-a răcit. Puţin câte puţin, s-au produs consecinţele acestui fenomen: dispariţia fiinţelor organizate, dispariţia vegetaţiei. În curând atmosfera s-a rarefiat, foarte probabil sustrasă de atracţia terestră, aerul respirabil a dispărut, apoi şi apa, pe calea evaporării, în această epocă Luna, devenită de nelocuit, nu mai era locuită.

Era o lume moartă, aşa cum ni se arată astăzi.

— Şi tu spui că o asemenea soartă îi este rezervată şi Pământului?

— Foarte probabil.

— Dar când?

— Când răcirea scoarţei sale îl va face de nelocuit.

— Şi s-a calculat timpul când nefericitul nostru sferoid va începe să se răcească?

— Fără îndoială.

— Şi tu cunoşti aceste calcule?

— Perfect.

— Dar vorbeşte odată, savant morocănos! strigă Michel Ardan.

— Ei bine, dragul meu Michel, răspunse liniştit Barbicane, se ştie ce micşorare a temperaturii suportă Pământul în intervalul de timp al unui secol. Or, după anumite calcule, această temperatură medie va ajunge la zero după o perioadă de patru sute de mii de ani!

— Patru sute de mii de ani! strigă Michel! Ah! în sfârşit respir!

Eram cu adevărat speriat! Ascultându-te, îmi imaginam că nu mai avem decât cincizeci de mii de ani de trăit!

Barbicane şi Nicholl nu putură să se oprească să nu râdă de îngrijorarea tovarăşului lor. Apoi Nicholl, care voia să încheie, puse din nou a doua problemă care fusese discutată.

— Luna a fost locuită? întrebă el.

Răspunsul fu afirmativ, în unanimitate.

Dar în timpul acestei discuţii, rodnică în teorii puţin cam hazardate, deşi rezuma ideile generale cucerite de ştiinţă în acest domeniu, proiectilul alergase repede spre ecuatorul lunar, îndepărtându-se în mod regulat de disc. El depăşise circul Willem şi a 40-a paralelă, la o distanţă de opt sute de km. Acum, lăsând în dreapta Pitatus, pe al 30-lea grad, trecea deasupra sudului acelei Mări a Norilor, apropiindu-se de nordul ei. Diferite circuri apărură confuz în albeaţa orbitoare a Lunii pline: Bouillaud, Purbach, de formă aproape pătrată, cu un crater centrai, apoi Arzachel, al cărui munte din interior luceşte cu o sclipire puternică.

În sfârşit, proiectilul îndepărtându-se mereu, munţii se pierdură în depărtare şi, din tot acest ansamblu minunat, straniu, bizar, al satelitului Pământului, nu le mai rămase în curând decât o amintire nepieritoare.