Capitolul XXI.

J. T. MASTON RECHEMAT.

Emoţia la bordul Susquehannei fu mare. Ofiţerii şi marinarii uitară pericolul groaznic prin care trecuseră, posibilitatea de-a fi sfărâmaţi şi scufundaţi. Ei nu se gândeau decât la catastrofa cu care se sfârşea călătoria în Lună. Astfel, deci, cea mai îndrăzneaţă acţiune a timpurilor trecute şi prezente costa viaţa îndrăzneţilor aventurieri care au întreprins-o.

„Sunt „ei”, s-au întors”, spusese tânărul aspirant de marină şi toţi îl înţeleseseră. Nimeni nu punea la îndoială că acest bolid nu era altul decât proiectilul Gun-Clubului. În ceea ce priveşte călătorii pe care-i închidea în el, părerile asupra soartei lor erau împărţite.

— Sunt morţi! zicea unul.

— Trăiesc! zicea un altul. Stratul de apă este adânc şi căderea lor a fost amortizată.

— Dar le lipseşte aerul, reluă celălalt, şi probabil că au murit asfixiaţi.

— Arşi! răspundea altul. Proiectilul nu era decât o masă incandescentă străbătând atmosfera.

— Ce contează! se răspundea în unanimitate. Vii sau morţi, trebuie să-i scoatem de acolo.

Între timp, căpitanul Blomsberry îşi adunase ofiţerii şi, „cu permisiunea lor”, ţinea sfat. Era vorba de a se lua numaidecât o hotărâre.

Cel mai grabnic era să se scoată proiectilul. Operaţiune complicată, dar, cu toate acestea, nu imposibilă. Însă corvetei îi lipseau instrumentele necesare, care trebuiau să fie în acelaşi timp puternice şi precise. Hotărâră, prin urmare, să se ducă până-n portul cel mai apropiat şi să dea de ştire Gun-Clubului de căderea proiectilului.

Această hotărâre fu luată în unanimitate. Alegerea portului trebuia să fie discutată. Coasta învecinată nu prezenta nici un loc de acostare pe cel de-al douăzeci şi şaptelea grad latitudine. Mai sus, deasupra peninsulei Monterey, se afla importantul oraş care-i dăduse numele. Dar, aşezat la marginea unui adevărat deşert, el nu era legat cu interiorul printr-o reţea telegrafică, şi singură electricitatea putea să răspândească destul de repede această ştire importantă.

La câteva grade mai sus se deschidea micul golf San-Francisco. Prin capitala ţării de aur, vor fi mai uşoare comunicaţiile cu centrul Uniunii. În mai puţin de două zile, Susquehanna, forţând presiunea, putea sosi în portul San-Francisco. Ea trebuia, aşadar, să plece fară întârziere.

Focurile erau aţiţate. Se puteau pregăti de drum imediat. Două mii de braţe109 de sondă rămâneau încă în apă. Căpitanul Blomsberry, nevrând să piardă un timp preţios pentru a le trage, hotărî să taie linia.

— Vom fixa capătul pe o geamandură, zise el, şi această geamandură ne va indica punctul precis unde a căzut proiectilul.

— Dealtfel, răspunse locotenentul Bronsfield, noi avem poziţia exactă: 27° 7' latitudine nordică şi 41°37' longitudine vestică.

— Bine, domnule Bronsfield, răspunse căpitanul, şi, cu permisiunea dumneavoastră, daţi ordin să se taie linia.

O puternică geamandură, întărită prin cuplarea cu un mănunchi de prăjini, fu aruncată la suprafaţa oceanului. Capătul liniei fu solid bătut deasupra şi, supusă doar mişcării valurilor, geamandura nu trebuia să devieze prea mult.

În acest moment, inginerul îl preveni pe căpitan că avea presiune şi că puteau pleca. Căpitanul îi mulţumi pentru această grozavă comunicare. Apoi dădu direcţia spre nord-nord-est. Corveta pornind se îndreptă cu toată viteza spre micul golf San-Francisco.

Era ora trei dimineaţa.

Două sute douăzeci de leghe de străbătut nu era mare lucru pentru o bună alergătoare ca Susquehanna. În treizeci şi şase de ore ea parcurse această distanţă şi la 14 decembrie, ora unu şi douăzeci şi şapte de minute după-amiază, intra în golful San-Francisco.

Vederea acestei nave a marinei naţionale, sosind cu mare viteză, cu bompresul retezat, cu catargul din faţă proptit, stârni în mod deosebit curiozitatea publică. O mulţime deasă se adună curând pe cheiuri, aşteptând debarcarea.

După ce nava ancoră, căpitanul Blomsberry şi locotenentul Bronsfield coborâră într-o barcă înarmată cu opt vâsle, care-i transportă repede pe uscat.

Săriră pe chei.

— Telegraful! cerură ei, fară a răspunde la niciuna din miile de întrebări care le erau adresate.

Ofiţerul portului îi conduse el însuşi la biroul telegrafic, prin mijlocul unei uriaşe mulţimi de curioşi.

Blomsberry şi Bronsfield intrară în birou, în timp ce mulţimea se înghesuia la uşă.

Câteva minute mai târziu, o telegramă în patru exemplare era trimisă la următoarele adrese: 1 Secretarului Marinei, Washington; 2 Vicepreşedintelui Gun-Clubului, Baltimore; 3 Onorabilului J. T. Maston, Long's Peak, Munţii Stâncoşi; 4 Subdirectorului Observatorului din Cambridge, Massachussets.

Ea era concepută în aceşti termeni: „La 20°7' latitudine nordică şi 41°37' longitudine vestică, în ziua de 12 decembrie, la ora unu şi şaptesprezece minute noaptea, proiectilul Columbiadului a căzut în Pacific. Trimiteţi instrucţiuni. Blomsberry, comandantul de pe SUSQUEHANNA.”

După cinci minute, întregul oraş San-Francisco cunoştea ştirea, înainte de ora şase seara, diverse state ale Uniunii anunţau îngrozitoarea catastrofă. După miezul nopţii, prin cablu, Europa întreagă ştia rezultatul marii încercări americane.

Vom renunţa să mai descriem efectul produs în lumea întreagă de acest deznodământ neaşteptat.

La primirea depeşei, secretarul Marinei telegrafie Susquehannei ordinul de-a aştepta în golful San-Francisco, fără a stinge focurile. Zi şi noapte, ea trebuia să fie gata pentru a porni pe mare.

Observatorul din Cambridge se întruni într-o şedinţă extraordinară şi, cu acea seninătate ce deosebeşte corpul savanţilor, discută în mod calm punctul ştiinţific al problemei.

La Gun-Club, fu explozie. Toţi artileriştii se întruniră. Tocmai atunci, vicepreşedintele, onorabilul Wilcome, citea acea telegramă timpurie, prin care J. T. Maston şi Belfast anunţau că proiectilul fusese zărit de uriaşul reflector din Long's Peak. Această comunicare mai făcea cunoscut şi că proiectilul, reţinut de atracţia Lunii, juca rolul de subsatelit în lumea solară.

Se cunoaşte acum adevărul referitor la acest punct.

Totuşi, la sosirea telegramei lui Blomsberry, care contrazicea atât de formal telegrama lui J. T. Maston, se formară în sânul Gun-Clubului două partide. De-o parte, cei care admiteau căderea proiectilului şi-n consecinţă întoarcerea călătorilor. De cealaltă parte, cei care, ţinând la observaţiile din Long's Peak, traseră concluzia că eroarea era de partea comandantului de pe Susquehanna. Pentru aceştia din urmă, preţiosul proiectil nu era decât un bolid, nimic altceva decât un bolid, un glob arzând care, în căderea sa, distrusese partea din faţă a corvetei. Nu prea se ştia ce să se răspundă argumentaţiei lor, căci viteza de care era antrenat făcuse foarte dificilă observarea acestui mobil. Comandantul de pe Susquehanna şi ofiţerii săi au putut desigur să se înşele, fiind de bună credinţă. Totuşi, un argument milita în favoarea lor: anume, acela că, dacă proiectilul căzuse pe Pământ, întâlnirea sa cu sferoidul terestru nu s-ar fi putut efectua decât la 27° latitudine nordică şi – ţinând cont de timpul scurs şi de mişcarea de rotaţie a Pământului – între 41 °-42° longitudine vestică.

Oricum, se hotărî în unanimitate la Gun-Club ca Blomsberry fratele, Bilsby şi maiorul Elphiston să plece fără întârziere la San-Francisco şi să ia toate măsurile necesare readucerii la suprafaţă a proiectilului din adâncimile oceanului.

Aceşti oameni devotaţi plecară fără a pierde o clipă, şi trenul, care va străbate în curând toată America centrală, îi duse la Saint Louis, unde îi aşteptau rapidele coachs-mails110.

Aproape în aceeaşi clipă când secretarul Marinei, vicepreşedintele Gun-Clubului şi subdirectorul Observatorului primeau telegrama din San-Francisco, onorabilul J. T. Maston încerca cea mai puternică emoţie din întreaga sa existenţă, emoţie care n-o avusese nici chiar la explozia celebrului său tun şi care, o dată mai mult, era cât pe ce să-l coste viaţa.

Ne amintim că secretarul Gun-Clubului plecase la câteva clipe după lansarea proiectilului – şi aproape la fel de repede ca el – la postul său din Long's Peak de pe Munţii Stâncoşi. Savantul J. Belfast, directorul Observatorului din Cambridge, îl însoţea. Sosiţi la staţie, cei doi prieteni se instalară degrabă şi nu părăsiră vârful uriaşului lor telescop.

Se ştie, într-adevăr, că acest gigantic instrument fusese construit în condiţiile reflectoarelor care sunt numite „front view” de către englezi. Această dispunere nu oferea decât o singură reflecţie a obiectelor şi dădea, în consecinţă, o imagine mai clară Rezultă că J. T. Maston şi Belfast, când observau, erau aşezaţi la partea superioară a instrumentului şi nu la partea inferioară. Ei ajungeau acolo printr-o scară în formă de spirală, capodoperă a uşurinţei urcuşului, şi dedesubtul lor se deschidea acel puţ de metal – terminat printr-o oglindă metalică – care măsura două sute optzeci de picioare adâncime.

Pe strâmta platformă, aşezată deasupra telescopului, cei doi savanţi îşi petreceau existenţa blestemând ziua care ascundea Luna de privirile lor şi norii care o acopereau cu îndărătnicie în timpul nopţii.

Cât de mare le fu bucuria când, după câteva zile de aşteptare, în noaptea de cinci decembrie, ei zăriră vehiculul care îi ducea pe prietenii lor în spaţiu! Acestei bucurii îi urmă însă o adâncă dezamăgire, căci, datorită observaţiilor incomplete, ei lansară în lume, cu prima lor telegramă, această afirmaţie greşită care făcea din proiectil satelitul Lunii ce gravita pe o orbită de neschimbat.

Din acea clipă, proiectilul nu se mai arătase privirilor lor, dispariţie cu atât mai explicabilă cu cât atunci trecea deasupra discului invizibil al Lunii. Dar când trebui să reapară pe discul vizibil, închipuiţi-vă nerăbdarea înflăcăratului J. T. Maston şi a prietenului său, nu mai puţin nerăbdător decât el. La fiecare minut al nopţii, ei credeau că revăd proiectilul şi, în realitate, nu-l vedeau! De aici, între ei, o serie de discuţii nesfârşite, de violente contraziceri. Belfast afirma că proiectilul nu se vedea J. T. Maston susţinea că „îi sare în ochi”.

— Uite proiectilul! repeta Maston.

— Nu! răspundea Belfast. Este o avalanşă care se desprinde dintr-un munte lunar!

— Ei bine, îl vom vedea mâine.

— Nu! Nu-l vom mai vedea! Este târât în spaţiu.

— Da!

— Nu!

Şi în aceste clipe, când interjecţiile cădeau ca grindina, irascibilitatea binecunoscută a secretarului Gun-Clubului constituia o primejdie permanentă pentru onorabilul Belfast.

Această existenţă în doi ar fi devenit în curând imposibilă, dar un eveniment neaşteptat curmă scurt veşnicele discuţii.

În timpul nopţii de 14 spre 15 decembrie, cei doi neîmpăcaţi prieteni erau ocupaţi cu observarea discului lunar. J. T! Maston, după cum îi era obiceiul, îl jignea pe savantul Belfast, care se înfuria şi el. Secretarul Gun-Clubului susţinea pentru a mia oară că tocmai zărise proiectilul, adăugind chiar că în dreptul unuia dintre hublouri se arătase faţa lui Michel Ardan. El îşi întărea argumentele printr-o serie de gesturi pe care ameninţătorul său cârlig le făcea tare îngrijorătoare.

În acest moment, servitorul lui Belfast apăru pe platformă – era ora zece seara – şi-i înmână o telegramă. Era telegrama comandantului de pe Susquehanna.

Belfast rupse plicul, citi şi scoase un strigăt.

— Ei! făcu J. T. Maston.

— Proiectilul!

— Ei bine?

— A recăzut pe Pământ!

Un nou strigăt, de data aceasta un urlet, îi răspunse. Belfast se întoarse spre J. T. Maston. Nefericitul, aplecat imprudent deasupra tubului de metal, dispăruse în uriaşul telescop. O cădere de la o înălţime de două sute optzeci de picioare! Belfast, înnebunit, se repezi spre orificiul reflectorului.

Răsuflă uşurat. J. T. Maston, agăţat cu cârligul său, se ţinea de una din bârnele care sprijineau deschizătura telescopului. Scotea nişte strigăte nemaipomenite.

Belfast chemă ajutoare. Acestea veniră degrabă. Fură instalaţi scripeţi şi imprudentul secretar al Gun-Clubului fu ridicat, nu fară greutate.

Reapăru nevătămat la orificiul superior.

— Hei, zise el, dacă aş fi spart oglinda!

— Ai fi plătit-o, răspunse sever Belfast.

— Şi acest blestemat de proiectil unde a căzut? întrebă J. T. Maston.

— În Pacific.

— Să mergem.

După un sfert de oră, cei doi savanţi coborau panta Munţilor Stâncoşi şi, după două zile, în acelaşi timp cu prietenii lor de la Gun-Club, sosiră la San-Francisco, după ce cinci cai crăpară pe drum de atâta fugă.

La sosirea lor, Elphiston, Blomsberry fratele, Bilsby se grăbiră spre ei.

— Ce-i de făcut? strigară.

— Să pescuim proiectilul, răspunse J. T. Maston, şi cât mai repede posibil!