Capitolul I.

GUN-CLUBUL

În timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie în oraşul Baltimore, în plin Maryland.

Se ştie cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianţi şi mecanici. Simpli negustori şi-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fară a mai trece prin şcolile militare din West-Point1; ei au egalat în curând în „arta războiului” pe colegii lor de pe vechiul continent şi, ca şi ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane şi oameni.

Dar domeniul în care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost ştiinţa balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecţiune, dar ele prezentau dimensiuni neobişnuite şi aveau, în consecinţă, o bătaie la distanţe necunoscute până atunci, în privinţa tirurilor razante, de sus în jos sau directe, a focurilor colice, în şir sau revers, englezii, francezii, prusacii nu mai au nimic de învăţat; dar tunurile lor, obuzierele lor, mortierele lor nu sunt decât pistoale de buzunar pe lângă formidabilele maşini de război ale artileriei americane.

Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, aceşti primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, aşa cum italienii sunt muzicieni şi germanii metafizicieni din naştere. Aşadar, nimic mai natural decât să aducă în ştiinţa balisticii ingeniozitatea lor îndrăzneaţă. De aici, aceste tunuri gigantice, mult mai puţin utile ca maşinile de cusut, dar la fel de extraordinare şi cu atât mai admirate. Se cunosc în acest sens minunăţiile lui Parrott, Dahlgreen, Rodman. Armstrongii, Pallisser-ii şi alde Treuille de Beaulieu n-aveau decât să se încline în faţa rivalilor lor de peste ocean.

Deci, în timpul acestei teribile lupte dintre nordişti şi sudişti, cei mai favorizaţi erau artileriştii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invenţiile şi nu exista un negustor cât de neînsemnat, nici un „booby”2 cât de naiv care să nu-şi bată capul, zi şi noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.

Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtăşească. Dacă-s trei, ei aleg un preşedinte şi doi secretari.

De-s patru, numesc un arhivar şi biroul funcţionează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală şi clubul este constituit. Astfel s-a întâmplat şi la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat şi cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului3. La o lună după înfiinţarea sa, el număra o mie opt sute treizeci şi trei de membri efectivi şi treizeci de mii cinci sute şaptezeci şi cinci membri corespondenţi.

O condiţie sine qua non4 era impusă oricui voia să intre în asociaţie, şi anume, să fi imaginat sau, cel puţin, să fi perfecţionat un tun; în lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare consideraţie. Artileriştii aveau întâietate în toate împrejurările.

„Stima ce-o obţin ei, spuse într-o zi unul dintre cei mai savanţi oratori ai Gun-Clubului, este proporţională cu masa tunului şi în funcţie de pătratul distanţelor pe care le ating proiectilele lor.”

Aceasta era, nici mai mult, nici mai puţin, legea lui Newton asupra gravitaţiei universale, transpusă pe plan moral.

Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcţie geniul inventiv al americanilor. Maşinile de război căpătară proporţii colosale şi proiectilele ajungeau dincolo de graniţele permise, tăind în două pe plimbăreţii inofensivi. Toate aceste invenţii lăsară mult în urmă timidele instrumente ale artileriei europene. Se poate judeca după următoarele cifre:

Cândva, pe vremurile bune, o ghiulea de tun de 36, de la o distanţă de trei sute picioare, trecea prin treizeci şi şase de cai aşezaţi în flanc şi şaizeci şi opt de oameni. Era copilăria balisticei. De atunci proiectilele au făcut o bună bucată de drum. Tunul Rodman, care lansa la şapte mile5 o ghiulea cântărind o jumătate de tonă6, ar fi răsturnat uşor cinci sute de cai şi trei sute de oameni. La Gun-Club, se punea chiar problema de a se face o probă solemnă. Dar dacă respectivii cai consimţiră să ia parte la experienţă, oamenii dădură bir cu fugiţii.

Oricum, efectul acestor tunuri era foarte ucigător şi la fiecare descărcare combatanţii cădeau ca spicele sub seceră. Ce mai însemna, în comparaţie cu astfel de proiectile, faimoasa ghiulea care la Coutras, în 1587, a scos din luptă douăzeci şi cinci de oameni, sau cea care la Zorndoff, în 1758, a ucis patruzeci de infanterişti, sau, în 1742, tunul austriac al lui Kesselsdorf, care la fiecare lovitură arunca şaptezeci de duşmani la pământ? Ce mai contau acele focuri uluitoare de la Jena sau Austerlitz, care decideau odinioară soarta bătăliei? În timpul războiului de secesiune, s-au văzut altele, şi mai şi. În lupta de la Gettysburg, un proiectil conic, lansat de un tun ghintuit, a atins o sută şaptezeci şi trei de confederali; şi, în trecere prin Potomac, o ghiulea Rodman a trimis două sute cincisprezece sudişti într-o lume evident mai bună. Trebuie menţionat, de asemenea, formidabilul mortier inventat de J. T. Maston, distins membru şi secretar permanent al Gun-Clubului, la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci şi şapte persoane – ce-i drept, din pricina exploziei mortierului!

Ce se poate adăuga la aceste exemple, elocvente prin ele însele? Nimic. De asemenea, se admite necontestat următorul calcul, obţinut de statisticianul Pitcairn: împărţind numărul victimelor căzute sub ghiulele cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceştia îi revenea omorârea unei „medii” de două mii trei sute şaptezeci şi şase şi ceva de oameni.

Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăţi savante era nimicirea umanităţii într-un scop filantropic şi perfecţionarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizaţiei.

Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii.

Trebuie adăugat că aceşti yankei, bravi în toate încercările, nu se mărginiră numai la formule şi plătiră cu propria viaţă. Se găseau printre ei ofiţeri de toate gradele, locotenenţi sau generali, militari de toate vârstele, oameni care debutau în cariera armelor sau care îmbătrâneau sub afet. Mulţi dintre ei rămaseră pe câmpul de bătălie şi numele lor figura în cartea de onoare a Gun-Clubului, iar dintre cei care reveniră, majoritatea purtau semnele indiscutabilei lor cutezanţe. Cârje, picioare de lemn, braţe articulate, mâini cu cârlig, maxilare de cauciuc, cranii de argint, nasuri de platină, nimic nu lipsea colecţiei, şi sus-numitul Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braţ la patru persoane şi două picioare la şase inşi.

Dar vajnicii artilerişti nu stăteau să privească îndeaproape asemenea lucruri şi se simţeau pe bună dreptate mândri, când buletinul unei bătălii arăta un număr de victime înzecit faţă de cantitatea de proiectile cheltuită.

Totuşi, într-o bună zi, tristă şi regretabilă zi, pacea fu semnată de supravieţuitorii războiului; detunăturile încetară puţin câte puţin, mortierele amuţiră, obuzele fură reduse la tăcere pentru mult timp, şi tunurile, cu capul în jos, se reîntoarseră în arsenale, ghiulelele se stivuiră în parcuri, amintirile sângeroase se şterseră, culturile de bumbac se întinseră mănoase pe câmpiile bine îngrăşate, veşmintele de doliu sfârşiră prin a se destrăma odată cu durerile, şi Gun-Clubul rămase cufundat într-o profundă inactivitate.

Unii cercetători îndârjiţi se ocupau încă de calcule balistice; ei tot mai visau bombe gigantice şi obuze fără pereche în lume. Dar, dacă nu le pui în practică, la ce bun aceste teorii? Astfel încât sălile deveneau din ce în ce mai părăsite, servitorii dormeau în anticamere, ziarele mucegăiau pe mese, ungherele obscure răsunau de sfirâituri triste şi membrii Gun-Clubului, altădată atât de zgomotoşi, acum, reduşi la tăcere printr-o pace dezastruoasă, adormeau legănându-se în visele unei artilerii platonice.

— E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, în timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau în şemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existenţă plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea în fiecare dimineaţă cu detunăturile sale vesele?

— Vremurile acelea s-au dus, îi răspunse vioiul Bilsby, încercând să-şi întindă braţele care-i lipseau. Era o plăcere! Fiecare îşi inventa obuzierul său, şi, abia turnat, alerga să-l încerce în faţa duşmanului, apoi se întorcea în tabără cu o încurajare din partea lui Sherman sau cu strângerea de mână a lui Mac-Clellan! Dar astăzi generalii s-au întors la tejghelele lor şi, în locul proiectilelor, ei expediază inofensive baloturi de bumbac. Ah! Pe Sfânta Barbara! Viitorul artileriei este pierdut în America!

— Da, Bilsby, strigă colonelul Blomsberry, e o cruntă dezamăgire! Un om îşi părăseşte, într-o bună zi, obiceiurile paşnice, se antrenează în mânuirea armelor, lasă în urmă Baltimorul ca să plece pe câmpul de luptă, se poartă ca un erou, şi doi ani, trei ani mai târziu este silit să renunţe la roadele atâtor osteneli şi să zacă într-o jalnică trândăvie, cu mâinile în buzunare.

Orice ar fi spus, viteazului colonel i-ar fi fost foarte greu să-şi dovedească în felul acesta trândăvia, deşi nu buzunarele îi lipseau.

— Şi nici un război în perspectivă! zise atunci faimosul J. T. Maston, scărpinându-şi cu cârligul de fier craniul său de gutapercă. Nici un nor la orizont, şi asta tocmai când sunt atâtea de făcut în ştiinţa artileriei. Eu, care vă vorbesc, am terminat în această dimineaţă un proiect, cu planul, secţiunea şi releveul unui mortier destinat să schimbe legile războiului.

— Adevărat? replică Tom Hunter, amintindu-şi, fără voie, de ultima încercare a onorabilului J. T. Maston.

— Adevărat, răspunse acesta. Dar la ce vor servi atâtea studii duse la bun sfârşit, atâtea dificultăţi învinse? Nu înseamnă oare să munceşti pur şi simplu în pierdere? Popoarele Lumii Noi par că s-au vorbit să trăiască în pace, şi războinica noastră Tribună7 a ajuns să prezică apropiate catastrofe datorate creşterii scandaloase a populaţiei.

— Totuşi, Maston, zise colonelul Blomsberry, cei din Europa se mai bat şi azi pentru a susţine principiul naţionalităţilor.

— Ei şi?

— Poate c-o fi ceva de întreprins pe-acolo, şi dacă s-ar accepta serviciile noastre…

— Cum de-ţi trece prin minte una ca asta! strigă Bilsby. Să faci balistică pentru profitul străinilor?!

— E mai bine decât să nu faci deloc, ripostă colonelul.

— Fără îndoială, zise J. T. Maston, ar fi mai bine, dar nu trebuie să se recurgă la această soluţie.

— Şi de ce, mă rog? întrebă colonelul.

Pentru că cei din Lumea Veche au despre progres idei care ar contrazice toate obiceiurile noastre americane. Cei de acolo nu-şi imaginează că poţi deveni general înainte de a fi servit ca sublocotenent, ceea ce e ca şi cum ai zice că nu poţi fi bun ochitor decât dacă ai turnat tunul cu propriile tale mâini. Or, asta-i pur şi simplu…

— Absurd! replică Tom Hunter, lovind în braţele fotoliului său cu lama bowie-knif-ului8. Şi pentru că lucrurile stau aşa, nu ne rămâne decât să plantăm tutun sau să distilăm ulei de balenă!

— Cum?! strigă J. T. Maston cu o voce răsunătoare. Ultimii ani ai existenţei noastre nu-i vom mai folosi pentru perfecţionarea armelor de foc? Nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectelor noastre? Văzduhul nu se va mai lumina de focul tunurilor noastre? Nu va apare nici un conflict internaţional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic? Francezii nu ne vor scufunda niciunul din steamere şi englezii nu vor spânzura, în ciuda drepturilor omului, trei sau patru compatrioţi de-ai noştri?

— Nu, Maston, răspunse colonelul Blomsberry, nu vom avea această fericire! Nu! Asemenea incidente nu se vor produce, şi chiar dacă vor avea loc, noi nu vom profita defel! Susceptibilitatea americană se duce pe zi ce trece, şi vom ajunge nişte muieri.

— Da, ne umilim! replică Bilsby.

— Şi ne umilesc alţii! ripostă Tom Hunter.

— Toate acestea nu-s decât prea adevărate, replică J. T. Maston, cu o nouă vehemenţă. Plutesc în aer mii de motive de a te bate, şi oamenii nu se bat! Se economisesc braţe şi picioare, şi asta în profitul oamenilor care nu ştiu ce să facă cu ele! Şi luaţi aminte – fără a căuta prea departe pricină de război – America de Nord n-a aparţinut odinioară englezilor?

— Fără îndoială, răspunse Tom Hunter, aţâţând furios focul cu capătul cârjei sale.

— Ei bine, reluă J. T. Maston, pentru ce Anglia, la rândul său, n-ar aparţine americanilor?

— Ar fi cât se poate de drept, ripostă colonelul Blomsberry.

— Mergeţi să propuneţi aceasta preşedintelui Statelor Unite, strigă J. T. Maston, şi veţi vedea cum vă va primi!

— Ne va primi prost, murmură Bilsby printre cei patru dinţi pe care-i salvase din bătălie.

— Pe legea mea, strigă J. T. Maston, la viitoarele alegeri o să aştepte mult şi bine votul meu.

— La fel şi pe ale noastre, răspunseră într-un glas belicoşii invalizi.

— Până atunci, zise J. T. Maston, şi pentru a încheia, dacă nu mi se oferă ocazia de a încerca noul meu mortier pe un adevărat câmp de bătălie, îmi dau demisia de membru al Gun-Clubului şi fug să mă îngrop în savanele din Arkansas!

— Noi te urmăm, răspunseră interlocutorii cutezătorului Maston.

Or, când lucrurile ajunseseră aici, când spiritele se înflăcărau din ce în ce şi clubul era ameninţat de-o apropiată dizolvare, un eveniment neaşteptat veni să împiedice această regretabilă catastrofa. A doua zi după această conversaţie, flecare membru al clubului primi o scrisoare redactată în aceşti termeni:

Baltimore 3 octombrie.

Preşedintele Gun-Clubului are onoarea de a-şi înştiinţa colegii că la şedinţa din data de 5 ale lunii curente le va fi adusă la cunoştinţă o comunicare de natură să-i intereseze în cea mai mare măsură. În consecinţă, îi roagă să-şi lase deoparte toate treburile, pentru a participa la invitaţia care li se face prin prezenta.

Cu multă cordialitate, Impey Barbicane P. G. C.