Capitolul III.

EFECTUL COMUNICĂRII LUI BARBICANE.

Este cu neputinţă de zugrăvit efectul produs de ultimele cuvinte ale onorabilului preşedinte. Ce strigăte! Ce vociferări! Ce şir de murmure, de urale, de „hip! hip! hip!” şi de toate onomatopeele care mişună în limba americană. Era o dezordine, o zarvă de nedescris. Gurile strigau, mâinile băteau, picioarele zguduiau pardoseala sălilor. Toate armele acestui muzeu de artilerie, izbucnind simultan n-ar fi agitat cu mai multă violenţă undele sonore. Lucrul nu e de mirare. Există tunari la fel de zgomotoşi ca şi tunurile lor.

Barbicane stătea calm în mijlocul acestor strigăte entuziaste; poate mai voia să adreseze câteva cuvinte colegilor săi, căci gesturile sale cerură linişte şi glasul răsunător al clopoţelului se pierdu în detunături zadarnice. Nici măcar nu-l auziră. În sfârşit, fu smuls din jilţul său, purtat în triumf, şi din mâinile devotaţilor săi camarazi trecu în braţele unei mulţimi nu mai puţin agitate.

Nimic n-ar putea uimi un american. Se spune adesea că vorba „imposibil” nu e franceză; e sigur, însă, că s-au confundat dicţionarele, în America totul este uşor, totul este simplu, şi cât priveşte dificultăţile mecanice, ele sunt moarte înainte de a se fi născut. Între proiectul lui Barbicane şi realizarea sa un yankeu adevărat nu şi-ar fi îngăduit să întrezărească apariţia unei dificultăţi. Un lucru spus e un lucru făcut.

Plimbarea triumfală a preşedintelui s-a prelungit până seara. A fost o adevărată retragere cu torţe. Irlandezi, germani, francezi, scoţieni, toţi aceşti indivizi diverşi din care se compunea populaţia Marylandului, strigau în limba lor maternă şi aclamaţiile, uralele, aplauzele se contopeau într-un formidabil entuziasm.

Ca şi cum ar fi înţeles că era vorba de ea, Luna strălucea cu senină măreţie, eclipsând cu iradierea sa intensă focurile înconjurătoare. Toţi yankeii îşi îndreptară ochii spre discul strălucitor; unii o salutau cu mâna, alţii o mângâiau cu cele mai duioase nume; unii o măsurau cu privirea, alţii o ameninţau cu pumnul; de la ora opt seara până la miezul nopţii un optician din strada Jone's-Fall se îmbogăţi vânzându-şi lunetele. Se uitau la astrul nopţilor cum priveşti cu binoclul o doamnă din înalta societate. Americanii o tăceau fară jenă, ca nişte proprietari. Se părea că blonda Phoebe aparţinea acestor vajnici cuceritori şi că făcea deja parte din teritoriul Uniunii. Şi totuşi nu era vorba decât să i se trimită un proiectil, mod destul de brutal de a intra în relaţii chiar şi cu un satelit, dar foarte des folosit de naţiunile civilizate.

Bătuse miezul nopţii şi entuziasmul nu scădea; el dăinuise în egală măsură în toate păturile populaţiei; magistratul, savantul, negustorul, comerciantul, hamalul, oamenii inteligenţi, cât şi oamenii verzi19 se simţeau atinşi la coarda lor cea mai sensibilă. Era vorba de o acţiune naţională.

Atât oraşul de sus, cât şi cel de jos, cheiurile scăldate de apele Potapsco-ului, navele prizoniere în bazinele lor revărsau o mulţime beată de fericire, de gin şi whisky; fiecare vorbea, perora, discuta, se certa, aproba, aplauda, începând cu gentlemanul care lenevea nepăsător pe canapeaua bar-rooms-urilor în faţa halbei sale cu sherry-cobbler20, până la watermanul care se cherchelea cu rachiu în tavernele întunecoase din Fells-Point.

Totuşi, pe la două după miezul nopţii, emoţia se potoli. Preşedintele Barbicane reuşi să se întoarcă acasă, zdrobit, rupt, frânt de oboseală. Un Hercule şi tot n-ar fi putut rezista unui entuziasm asemănător. Mulţimea părăsea puţin câte puţin pieţele şi străzile, Cele patru rails-roads21-uri din Ohio, Susquehanna, Philadelphia şi Washington, care se întâlnesc la Baltimore, aruncară publicul amestecat spre cele patru colţuri ale Statelor Unite şi oraşul se cufundă într-o relativă linişte. Ar fi, dealtfel, o eroare să crezi că în timpul acestei seri memorabile, numai Baltimorul a fost pradă acestei agitaţii.

Marile oraşe ale Uniunii, New-York, Boston, Albany, Washington, Richmond, Crescent-City22, Charleston, Mobile, din Texas până în Massachussets, din Michigan până în Florida, toate îşi luară partea din acest delir. Într-adevăr, cei treizeci de mii de corespondenţi ai Gun-Clubului ştiau de scrisoarea preşedintelui lor şi aşteptau cu aceeaşi nerăbdare faimoasa comunicare din 5 octombrie. Încât, în aceeaşi seară, pe măsură ce cuvintele scăpau de pe buzele oratorului, ele alergau pe firele telegrafice, traversau Statele Unite cu o viteză de două sute patruzeci şi opt de mii patru sute patruzeci şi şapte mile23 pe secundă. Se poate spune cu o certitudine absolută că, în acelaşi moment, Statele Unite, ţară de zece ori mai mare decât Franţa, au strigat un singur „ura” şi că douăzeci şi cinci de milioane de inimi pline de mândrie au bătut în acelaşi ritm.

A doua zi, o mie cinci sute de ziare cotidiene, săptămânale, bilunare sau lunare au pus mâna pe temă: au examinat-o sub diferitele sale aspecte fizice, meteorologice, economice sau morale, din punct de vedere al preponderenţei politice sau al civilizaţiei. Se întrebau dacă Luna era o lume formată, dacă nu mai suferea de vreo prefacere. Se asemăna oare cu Pământul în timpul când pe acesta nu exista încă atmosferă? Ce spectacol prezenta globului pământesc faţa ei invizibilă? Deşi nu era vorba decât să fie trimisă o ghiulea până la astrul nopţilor, toţi vedeau în această acţiune punctul de plecare al unei serii de experienţe; toţi sperau că într-o zi America va pătrunde ultimele secrete ale acestui disc misterios şi unii păreau să se teamă ca o asemenea cucerire să nu deranjeze simţitor echilibrul european.

Proiectul odată discutat, nici o gazetă nu punea la îndoială realizarea sa: culegerile, broşurile, buletinele, magazinele publicate de societăţile de savanţi, literare sau religioase scoteau în relief avantajele lui, şi „Societatea de Istorie naturală” din Boston, „Societatea americană de ştiinţe şi arte”, „Societatea geografică şi statistică” din New-York, „Societatea filosofică americană” din Philadelphia, „Instituţia Smithsoniană” din Washington trimiseră în mii de scrisori felicitările lor Gun-Clubului, cu oferte imediate de servicii şi bani.

Aşadar, se poate spune că niciodată o propunere n-a reunit aderenţi atât de numeroşi; de ezitări, îndoieli, îngrijorări nici nu putea fi vorba. Cât priveşte glumele, caricaturile, cântecele cu care s-ar fi primit în Europa şi în special în Franţa ideea de a trimite un proiectil în Lună, ele i-ar fi dăunat nespus autorului: toate life-preservers24-urile lumii ar fi fost incapabile de a-l păzi de indignarea generală. Sunt lucruri de care nu se râde în Lumea Nouă. Impey Barbicane deveni, din acea zi, unul dintre cei mai buni cetăţeni ai Statelor Unite, un fel de Washington al ştiinţei, şi un exemplu, printre altele, arată până unde ajunsese această subjugare a unui popor de către un om.

La câteva zile de la vestita şedinţă a Gun-Clubului, directorul unei trupe engleze anunţa la teatrul din Baltimore spectacolul „Much ado about nothing”25. Dar populaţia oraşului, văzând în acest titlu o aluzie jignitoare la adresa proiectelor preşedintelui Barbicane, invadă sala, sparse băncile şi-l obligă pe nefericitul director să schimbe afişul. Acesta, om de spirit, se înclină în faţa voinţei publice, înlocui nedorita comedie prin „As you like it”26 şi timp de mai multe săptămâni făcu încasări fenomenale.