Rosario, 24 mai 2…

Datez astfel începutul relatării mele, cu toate că, de fapt, ea a fost scrisă la o altă dată, mult mai recentă şi în cu totul alte locuri. Dar, în asemenea cazuri, ordinea este, după mine, imperios necesară şi iată de ce am adoptat forma unui „jurnal”, redactat zilnic.

La 24 mai începe deci desfăşurarea îngrozitoarelor evenimente pe care vreau să le relatez aici pentru cei care vor veni după mine, dacă omenirea mai poate conta pe un viitor oarecare.

În ce limbă voi scrie? În engleză sau în spaniolă, pe care le vorbesc curgător? Nu, voi scrie în limba ţării mele: în franceză.

În ziua aceea, 24 mai, invitasem câţiva prieteni în vila mea din Rosario.

Rosario este, sau mai curând era un oraş mic din Mexic, pe ţărmul Pacificului, puţin mai la sud de golful Californiei. Mă instalasem acolo în urmă cu un deceniu, pentru a dirija exploatarea unei mine de argint al cărei proprietar eram. Afacerile mele prosperaseră uimitor. Eram un om bogat, chiar foarte bogat – cuvântul acesta mă face să râd astăzi!

— Şi aveam de gând să mă întorc în scurt timp în Franţa, patria mea.

Vila, una dintre cele mai luxoase, era situată în punctul culminant al unei vaste grădini care cobora spre mare şi sfârşea într-o faleză abruptă, de peste o sută de metri înălţime. În spatele vilei, terenul continua să urce şi, pe drumuri în serpentină, se putea ajunge în vârful munţilor, a căror înălţime depăşea o mie cinci sute de metri. Era o plimbare plăcută – urcasem cu automobilul meu, un superb şi puternic Faeton dublu de treizeci şi cinci de cai putere, una dintre cele mai bune mărci franceze.

Mă instalasem la Rosario cu fiul meu, Jean, un băiat frumos, de douăzeci de ani, când, la moartea unor rude îndepărtate, dar apropiate de inima mea, am primit-o pe fiica lor, Hélčne, rămasă orfană şi fără avere. Trecuseră cinci ani de atunci. Fiul meu Jean avea douăzeci şi cinci de ani; pupila mea, Hélčne, douăzeci. În adâncul sufletului mei, îi destinasem unul altuia.

În slujba mea era valetul Germain, Modeste Simonat, un şofer dintre cei mai descurcăreţi şi doua femei, Edith şi Mary, fiicele grădinarului meu, George Raleigh şi ale soţiei sale, Anna.

În ziua aceea, 24 mai, eram opt oameni aşezaţi în jurul mesei, la lumina lămpilor alimentate de grupurile electrogene instalate în gradină. În afara stăpânului casei, a fiului şi a pupilei sale, se mai aflau cinci oaspeţi, trei aparţinând rasei anglo-saxone şi doi naţiunii americane.

Doctorul Bathurst se număra printre primii, iar doctorul Moreno printre ceilalţi. Erau doi savanţi, în cel mai larg sens al cuvântului, ceea ce nu-i împiedica să fie rareori de acord. În rest, oameni de treabă şi cei mai buni prieteni din lume.

Ceilalţi doi anglo-saxoni erau Wiliamson, proprietarul unei importante pescarii din Rosario, şi Rowling, un îndrăzneţ care întemeiase în împrejurimile oraşului o fermă de trufandale şi era pe cale de a se îmbogăţi.

Cât despre ultimul conviv, domnul Mendoza, acesta era preşedintele tribunalului din Rosario, om stimabil, spirit cultivat, judecător integru.

Până la sfârşitul mesei nu s-a petrecut nici un incident notabil. Am uitat cuvintele rostite până atunci. Dar nu şi cele spuse după ce ne-am aprins ţigările.

Ajunsesem – n-are importanţă cum!

— La minunatele realizări ale omului. Doctorul Bathurst afirmă, la un moment dat:

— Fapt este că dacă Adam (evident în calitatea sa de anglo-saxon, el pronunţa Edem) şi Eva (el pronunţa, bineînţeles, Iva) s-ar întoarce pe pământ, ar rămâne foarte uimiţi!

De aici a pornit discuţia. Darwinist fervent, partizan convins al selecţiei naturale, Moreno îl întrebă ironic pe Bathurst dacă într-adevăr crede în legenda paradisului terestru. Bathurst răspunse că, oricum, crede în Dumnezeu, şi că, întrucât existenţa lui Adam şi a Evei era susţinută de Biblie, el îşi interzicea să discute despre ea. Moreno îi răspunse ca el crede în Dumnezeu cel puţin tot atât cât interlocutorul sau, dar că primul bărbat şi prima femeie puteau foarte bine să nu fie decât mituri, simboluri şi că, în consecinţă, nu era o nelegiuire a presupune că Biblia voise să înfăţişeze astfel suflul vital introdus de puterea creatoare în prima celulă, din care decurseseră apoi toate celelalte. Bathurst ripostă că explicaţia era specioasă şi că în ceea ce-l privea, el socotea mai măgulitor să fie opera directă a divinităţii, decât să descindă din ea prin intermediul unor primate cu înfăţişare de maimuţă.

Discuţia încetă tocmai când părea să se încingă, adversarii găsind întâmplător un punct de vedere comun. De altfel, aşa se sfârşeau de obicei disputele lor.

De data asta, revenind la tema iniţială, cei doi antagonişti se întâlneau în admiraţia faţă de înalta civilizaţie la care ajunsese umanitatea, oricare i-ar fi fost originea; îi enumerau cuceririle cu mândrie. Le trecură în revista pe toate. Bathurst lauda chimia, ridicată la un asemenea grad de perfecţiune, încât tindea să dispară, confundându-se cu fizica; astfel, cele două ştiinţe ar fi format doar una, având drept obiect studiul energiei imanente. Moreno făcu elogiul medicinii şi al chirurgiei, datorită cărora devenise cunoscută natura intimă a fenomenului vieţii şi ale căror descoperiri prodigioase îngăduiau să se spere că, într-un viitor apropiat, se va realiza nemurirea organismelor însufleţite. După care amândoi se felicitară reciproc pentru înălţimile atinse de astronomie. Nu stăteam oare de vorbă cu şapte dintre planetele sistemului solar3, stelele aşteptându-şi rândul?

Obosiţi de entuziasmul lor, cei doi apologeţi îşi luară o mică pauză de odihnă. Ceilalţi convivi profitară de ea pentru a spune şi ei un cuvânt şi se intră în vastul domeniu al invenţiilor practice, care modificaseră atât de profund condiţia umanităţii. Lăudară căile ferate şi vapoarele, afectate transportului mărfurilor grele şi voluminoase, aeronavele economice, folosite de pasagerii care nu duc lipsă de timp, tuburile pneumatice sau electroionice brăzdând toate mările şi toate continentele la îndemâna celor grăbiţi. Lăudaseră nenumăratele maşini, unele mai ingenioase decât altele, una singura efectuând, în anumite industrii, munca a o sută de oameni. Lăudară arta tipografică, fotografia culorilor şi a luminii, a sunetului, a căldurii şi a tuturor vibraţiilor eterului. Lăudaseră mai ales electricitatea, acest agent atât de suplu, atât de docil şi de perfect cunoscut în proprietăţile şi în esenţa sa, care îngăduie, fără nici un conector material, fie să acţionezi un mecanism oarecare, fie să dirijezi o navă marină, submarină sau aeriană, fie să comunici prin scris, prin vorbire, sau prin imagini, la orice distanţă.

Pe scurt, a fost un veritabil ditiramb, la care, mărturisesc, m-am asociat şi eu. Am căzut de acord că omenirea atinsese un nivel intelectual necunoscut înaintea epocii noastre şi care ne autoriza să credem în victoria ei definitivă asupra naturii.

— Totuşi – spuse preşedintele Mendoza cu vocea sa subţire şi melodioasă, profitând de clipa de tăcere care urmase acestei concluzii finale – mi s-a spus că popoare astăzi dispărute fără să lase nici o urmă ajunseseră la o civilizaţie egală, sau analoagă cu a noastră.

— Care anume? Întrebară toţi, în acelaşi timp.

— Babilonienii, de pildă.

Fu o explozie de ilaritate. Să-i compari pe babilonieni cu oamenii moderni!

— Egiptenii, continuă liniştit don Mendoza.

Se râse cu şi mai multă poftă.

— Mai sunt şi atlanţii, pe care numai ignoranţa noastră îi socoteşte legendari, urmă preşedintele. Şi să nu uităm că o infinitate de alte omeniri, anterioare chiar atlanţilor, au putut să se nască, să prospere şi să se stingă fără să ştim nimic despre ele!

Întrucât don Mendoza stăruia în atitudinea sa paradoxală, ca să nu-l supărăm, ne-am prefăcut că-l luam în serios.

— Scumpul meu preşedinte, spuse Moreno, pe tonul folosit pentru a convinge un copil, îmi închipui ca nu vrei să pretinzi ca vreunul dintre aceste popoare vechi ar putea fi comparat cu noi! Pe plan moral, admit că s-au ridicat la acelaşi grad de cultură, dar pe plan material…

— De ce nu? Riposta Mendoza.

— Pentru că, se grăbi Bathurst să explice, invenţiile noastre se caracterizează printr-o răspândire instantanee pe toată suprafaţa pământului. Dispariţia unui popor, sau chiar a unui mare număr de popoare, ar lăsa deci neatinsă suma progreselor înfăptuite. Pentru ca roadele efortului uman să se piardă în întregime, ar trebui ca întreaga omenire să dispară dintr-o dată. Este aceasta o ipoteză admisibilă?

În timp ce discutam astfel, efectele şi cauzele continuau să se genereze reciproc în infinitul universului şi, la mai puţin de un minut după ce doctorul Bathurst pusese această întrebare, rezultanta lor finală avea să justifice pe deplin scepticismul lui Mendoza. Dar noi nu bănuiam nimic şi vorbeam liniştiţi, unii lăsaţi pe spătarele scaunelor, ceilalţi sprijinindu-şi coatele pe masă, toţi privindu-l cu compasiune pe Mendoza, pe care-l socoteam copleşit de replica lui Bathurst.

— Mai întâi, răspunse preşedintele fără să se emoţioneze, e de crezut că pământul avea odinioară mai puţini locuitori decât astăzi, aşa încât un popor putea foarte bine să posede în exclusivitate ştiinţa universală. Apoi, nu vad nimic absurd, a priori, în a admite că toată suprafaţa globului poate fi zdruncinată în acelaşi timp.

— Haida, de! Am strigat noi, la unison.

Exact în clipa aceea a survenit cataclismul.

Pronunţam încă toţi împreună acel „Haida, de!” când se iscă un vacarm înfricoşător. Solul se cutremură, făcându-ne să nu ne mai putem ţine pe picioare, vila oscilă pe temeliile sale.

Izbindu-ne unii de alţii, îmbulzindu-ne, pradă unei spaime de nedescris, ne-am precipitat afară.

Abia trecusem pragul, când casa se prăbuşi, îngropându-i sub dărâmături pe preşedintele Mendoza şi pe valetul Germain, care erau ultimii. După câteva secunde de firească derută, ne pregăteam să le dam ajutor, când l-am văzut pe grădinarul Raleigh care alerga spre noi, urmat de soţia sa, venind din partea de jos a grădinii, unde îşi avea locuinţa.

— Marea! Marea! Striga el, cât îl ţineau plămânii.

M-am întors spre Pacific şi am rămas nemişcat, izbit de stupoare. Nu pentru ca mi-aş fi dat seama limpede de ceea ce vedeam, dar am avut dintr-o dată noţiunea clară că perspectiva obişnuită era schimbată. Or, faptul că aspectul naturii, această natură pe care o consideram prin esenţă imuabilă, se schimbase într-un mod atât de straniu în câteva secunde, nu era de ajuns pentru a-mi îngheţa inima de spaimă?

Totuşi, mi-am recăpătat destul de repede sângele rece. Adevărata superioritate a omului nu constă în a domina, a învinge natura; pentru gânditor, înseamnă a o înţelege, a face ca universul imens să încapă în microcosmosul creierului său; pentru omul de acţiune, a-şi păstra spiritul senin în faţa revoltei materiei, a-i spune: „poţi să mă distrugi, dar nu să mă tulburi!”

Îndată ce mi-am recâştigat calmul, am înţeles care era deosebirea dintre tabloul pe care-l aveam în faţa ochilor şi cel pe care mă obişnuisem să-l privesc. Faleza dispăruse, pur şi simplu, şi gradina mea ajunsese la nivelul mării, ale cărei valuri, după ce înghiţiseră casa grădinarului, se înverşunau acum împotriva primelor răzoare.

Cum era greu de crezut ca apa urcase, trebuia să accept că uscatul coborâse. O coborâre de peste o suta de metri – faleza avusese această înălţime – dar nu foarte bruscă de vreme ce nu o simţisem deloc, ceea ce explica liniştea relativă a oceanului.

O scurta cercetare mă convinse ca ipoteza mea era justă şi îmi îngădui să constat, pe deasupra, că această coborâre nu încetase. Marea continua să urce, într-adevăr, cu o viteză care mi se păru a fi de circa doi metri pe secundă, adică şapte sau opt kilometri pe oră. Dată fiind distanţa care ne separa de avangarda valurilor, avea să fim înghiţiţi în mai puţin de trei minute, dacă viteza de înaintare rămânea aceeaşi.

Am luat rapid o hotărâre:

— La automobil!

M-au înţeles. Ne-am precipitat toţi spre garaj şi automobilul a fost împins afară. Într-o clipită, am umplut rezervorul şi ne-am urcat claie peste grămadă. Şoferul Simonat învârti manivela, sări la volan, ambreie şi porni în viteza a patra, în timp ce Raleigh, deschizând poarta, se agăţă în trecere, cramponându-se de arcurile din spate.

Era şi timpul! În clipa în care ajungeam la drum un val se prăbuşi, udând roţile până la osie. De acum nu ne mai păsa de urmărirea apei. Cu toată încărcătura lui excesivă, automobilul avea să ne pună la adăpost şi dacă această coborâre spre abis n-avea să continue la nesfârşit! Într-adevăr aveam destul spaţiu în faţa noastră: cel puţin două ceasuri de urcuş şi o altitudine disponibilă de aproape o mie cinci sute de metri.

N-am întârziat totuşi să recunosc că încă nu era cazul să proclam victoria. După ce primul salt al maşinii ne duse la douăzeci de metri de franjurii de spumă, această distanţă nu se mări, cu toate ca Simonat apăsa pe accelerator până la capăt. Fără îndoială, greutatea celor doisprezece pasageri încetinea mersul automobilului. Oricare ar fi fost explicaţia, viteza noastră era egală cu aceea a apei cotropitoare, care rămânea la aceeaşi distanţă.

Această situaţie neliniştitoare deveni curând cunoscută şi toţi, în afară de Simonat, preocupat de conducerea maşinii, ne-am întors către drumul pe care-l lăsasem în urmă. Nu se mai vedea decât apa. Pe măsură ce-l cuceream, drumul dispărea sub marea care-l cucerea la rândul ei. O mare calmă. Abia câteva încreţituri veneau să moară încet pe un ţărm mereu nou. Era un lac liniştit care se umfla, se umfla mereu, cu o mişcare uniformă şi nimic nu era mai tragic decât urmărirea acestei ape calme. Zadarnic fugeam de ea, caci apa urca, implacabilă, odată cu noi…

Simonat, care nu-şi dezlipea ochii de pe drum, spuse, la o cotitură:

— Iată-ne la jumătatea pantei. Încă un ceas de urcuş.

Ne-am cutremurat: într-un ceas, vom fi în vârf şi va trebui să coborâm, izgoniţi, ajunşi din urmă, oricare ne va fi viteza, de masele lichide care se vor prăbuşi după noi!

Ora se scurse fără ca nimic să se schimbe în situaţia noastră. Distingeam punctul culminant al cotei, când, zguduită violent, maşina se abătu din drum, gata să se sfărâme de taluz. În acelaşi timp, un val uriaş se umflă în urma noastră, urcă la asaltul drumului, se arcui şi se sparse asupra maşinii, care fu înconjurată de spumă… Aveam să fim înghiţiţi?

Nu, apa se retrase clocotind, în timp ce motorul, precipitându-şi brusc gâfâiturile, făcea să crească viteza.

Cărui fapt i se datora această creştere? Un strigat al Annei Raleigh ne făcu să înţelegem; după cum constatase biata femeie, bărbatul ei nu mai era agăţat de arcuri. Desigur, valul îl smulsese pe nenorocit şi maşina, uşurată, urca mai repede panta.

Deodată, ne oprirăm.

— Ce se întâmplă? L-am întrebat pe şofer. O pană?

Chiar şi în aceste împrejurări tragice, orgoliul profesional nu-şi pierduse drepturile. Simonat ridică din umeri dispreţuitor, vrând să spună astfel că un şofer de talia lui nu cunoştea penele şi îmi arătă drumul, în tăcere. Am înţeles de ce oprisem.

Drumul era tăiat la mai puţin de zece metri în faţă. „Tăiat” este cuvântul potrivit: parcă ar fi fost retezat cu un cuţit. Dincolo de o creastă ascuţită era vidul, un abis de tenebre, în adâncul căruia nu se putea zări nimic.

Ne-am întors privirile, pierduţi, convinşi că ne sunase ultimul ceas. Oceanul care ne urmărise până pe aceste înălţimi avea să ne atingă în câteva secunde…

Toţi, în afară de sărmana Anna şi de fiicele ei, care plângeau cu sughiţuri, am scos un strigat de veselă surpriză… Nu, apa nu-şi continuase mişcarea ascensională, sau, mai exact, pământul nu se mai scufunda.

Fără îndoială, zguduitura pe care o simţisem fusese ultima manifestare a fenomenului. Oceanul se oprise şi nivelul său rămânea cam la o sută de metri mai jos de punctul în care ne strânsesem în jurul maşinii încă trepidânde, ca un animal obosit de o cursă rapidă.

Aveam să reuşim s-o scoatem la capăt? Nu puteam s-o ştim, decât în zori. Până atunci, trebuia să aşteptăm. Unul după altul, ne-am întins pe sol şi, Dumnezeu să mă ierte, cred c-am adormit!