CAPITOLUL II

INSULA STATELOR.

Insula Statelor, denumită şi Pământul Statelor, este situată la capătul de sud-est al noului continent. Este ultima şi cea mai estică din arhipelagul magellanic, pe care erupţiile epocii vulcanice l-au format în regiunile paralelei a 55-a, la mai puţin de 7 grade de Cercul Polar sudic.

Scăldată de apele ambelor oceane, este căutată de navele care trec dintr-unul în celălalt, fie că ele vin din nord-est, fie din sud-vest, după ce au lăsat în urmă capul Horn.

Strâmtoarea Lemaire, descoperită în secolul al XVII-lea de către navigatorul olandez cu acelaşi nume, desparte Insula Statelor de Ţara de Foc, care se află la 25-30 kilometri depărtare. Ea oferă navelor în trecere un drum mai scurt şi mai uşor, scutindu-le de puternica hulă din dreptul Insulei Statelor. Aceasta o mărgineşte la est pe o lungime de circa 10 mile de la capul San-Antonio la capul Kempe, şi navele cu aburi sau pânze sunt mai puţin expuse decât dacă trec pe la sudul insulei.

Insula Statelor măsoară 39 de mile de la vest la est, de la capul San-Bartolome până la capul San-Juan, pe o lăţime de 11 mile între capul Colnett şi capul Webster. Malul Insulei Statelor este extrem de accidentat, o adevărată succesiune de golfuri, golfuleţe şi intrânduri, din care în unele nu se poate răzbate din cauza unor cordoane de insuliţe şi recife de corali. Astfel că au avut loc multe naufragii pe aceste meleaguri, din cauza ţărmurilor prăpăstioase, cu ieşituri ascuţite, sau mărginite de roci enorme. Chiar pe timp liniştit oceanul se izbeşte de faleză cu o neasemuită furie.

Insula este nelocuită, dar se poate trăi aici, cel puţin în timpul sezonului frumos, adică în cele 4 luni: noiembrie, decembrie ianuarie şi februarie, cât ţine vara la această înaltă latitudine. Cirezile şi turmele ar găsi hrană îndestulătoare pe întinsele câmpi din interior, mai ales în regiunea situată la est de Port Parry şi cu prinsă între limba Conway şi capul Webster. Când stratul gros de zăpadă se topeşte sub razele soarelui antarctic, iarba se iveşte destul de verde şi solul păstrează până la iarnă o umezeală binefăcătoare. Rumegătoarele obişnuite să trăiască în regiunile magellanice ar putea să se simtă bine aici. Dar odată cu sosirea frigului cirezile ar trebui duse în câmpii mai călduroase, în Patagonia sau chiar în Ţar de Foc.

Totuşi se întâlnesc în stare sălbatică câteva lame, asemănătoare ca înfăţişare cu cerbii şi a căror carne este destul de bună, când este bine prăjită sau friptă. Aceste animale nu mor de foame în timpul lung 8 perioade de iarnă, pentru că ele ştiu să găsească sub zăpadă rădăcini şi muşchi cu care stomacul lor trebuie să se mulţumească.

Din centrul insulei, într-o parte şi în alta, se întind câmpiile şi pot zări câţiva copaci cu frunzişul rar, mai mult galben decât verde. Sunt mai ales fagi antarctici cu trunchiul înalt de vreo 60 de picioare, cu crengi orizontale, apoi mărăcini spinoşi de esenţă foarte dură, cu fructe a căror coajă are proprietăţi asemănătoare cu vanilia.

În realitate, aceste câmpii şi pădurici nu acoperă nici măcar un sfert din suprafaţa insulei. Restul cuprinde un podiş stâncos, unde domină cuarţul, trecători adânci, lungi şiruri de blocuri neregulate care s-au împrăştiat în urma erupţiilor foarte vechi, căci acum ai căuta în zadar cratere de vulcani stinşi în această parte a Ţării de Foc sau a Magellaniei. În mijlocul insulei, câmpiile mai întinse capătă aparenţa de stepe când, în timpul celor 8 luni de iarnă, nici o ridicătură nu tulbură uniformitatea stratului de zăpadă. Apoi, pe măsură ce te îndrepţi spre vest, relieful este mai variat, falezele litoralului devin mai înalte şi mai abrupte. Aici se ridică munţi în formă de con, cu vârfuri foarte înalte care ajung până la 3.000 de picioare deasupra nivelului mării, de unde poţi cuprinde cu privirea întreaga insulă. Acestea sunt ultimele şiruri muntoase ale Anzilor, care constituie de la nord la sud imensul schelet al noului continent.

Desigur că în asemenea condiţii climaterice, expusă asprelor şi teribilelor uragane, flora insulei se reduce la nişte rare specii care nu se aclimatizează deloc cu vecinătatea strâmtorii Magellan, la fel cu cea din arhipelagul Maluinelor la aproximativ 100 de leghe depărtare de Ţara de Foc. Sunt plante ca drobul, cebarea, broniul, iarba-şarpelui, năgara, foarte decolorate. Prin păduri, între ierburile câmpiei, aceste floricele palide îşi arată corolele care se vestejesc înainte de se nască.

La poalele stâncilor de pe litoral, pe povârnişurile unde se strânge puţin humus, un naturalist ar putea să mai găsească ceva muşchi şi la adăpostul copacilor nişte rădăcini comestibile, urmele unor azalee de pildă, pe care triburile din Ţara de Foc le consumă în loc de pâine, dar care sunt foarte puţin hrănitoare. În zadar ai căuta un curs regulat de apă pe suprafaţa Insulei Statelor. Nici un râu sau pârâu nu izvorăşte din acest sol de piatră. Zăpada se strânge în straturi groase; ea durează 8 luni pe an şi în timpul anotimpului cald, mai bine zis mai puţin friguros, se topeşte sub razele oblice ale soarelui şi întreţine o umiditate permanentă. Atunci se formează mici bălţi şi lacuri, pe ici pe colo, unde apa se păstrează până la primul îngheţ. În momentul în care începe această povestire, pâraie de apă cădeau din înălţimile de lângă far şi, şerpuind sprinţare, se pierdeau în limanul Elgor sau în portul San-Juan.

Dacă fauna şi flora se găsesc atât de slab reprezentate pe insulă, în schimb peştele se află în abundenţă pe tot litoralul. Astfel că, în ciuda primejdiilor prin care trec ambarcaţiunile în strâmtoarea Lemaire, oamenii din Ţara de Foc fac câteodată un pescuit bogat.

Speciile sunt foarte variate. Sezonul cel mare de pescuit ar putea chiar să atragă numeroase vase, căci atunci aceste meleaguri sunt străbătute de cetacee, balene, caşaloţi ca şi de foci şi morse. Marile animale marine au fost vânate cu atâta cruzime, încât ele se refugiază acuma în mările antarctice unde pescuitul este pe cât de greu, pe atât de primejdios.

E uşor de înţeles că pe toate malurile insulei, pe prundişuri, printre stânci, mişună scoici, iar alte specii de crustacee comestibile se strecoară cu miile printre recife. Cât despre păsări, ele sunt nenumărate.

Totuşi nu trebuie crezut după această descriere a Insulei Statelor că ea ar fi stârnit râvna chilienilor sau a Republicii Argentina. În definitiv, insula nu este decât o stâncă enormă pe care nu se poate locui. A cui era ea în anii când începe această povestire?… Tot ce se poate spune este că făcea parte din arhipelagul magellanic care ţinea de cele două republici de la capătul continentului american.

În timpul sezonului frumos, oamenii din Ţara de Foc se opreau rareori pe insulă, doar când vremea rea îi obliga să-şi găsească aici adăpost. Cât despre navele comerciale, un mare număr preferau să meargă prin strâmtoarea Magellan, trecută pe toate hărţile maritime şi pe care o puteau străbate fără pericol, pentru a intra dintr-un ocean în celălalt, fie că veneau din est sau din vest, mai ales datorită dezvoltării navigaţiei cu aburi. Singurele bastimente care luau cunoştinţă de Insula Statelor erau cele ce se pregăteau să depăşească sau depăşiseră capul Horn. E de remarcat că Republica Argentina a avut o iniţiativă fericită construind Farul de la Capătul Lumii şi toate naţiunile trebuie să-i fie recunoscătoare. În adevăr, nici o lumină nu exista la acea epocă prin meleagurile Magellaniei, de la intrarea în strâmtoarea Magellan la capul Virgenes, pe Atlantic, şi până la ieşirea din strâmtoare, la capul Pilar, din Pacific. Farul de pe Insula Statelor avea să aducă foloase incontestabile navigaţiei prin aceste regiuni. Nici măcar la capul Horn nu era un far care ar fi putut evita multe catastrofe, asigurând navelor care veneau din Pacific un plus de siguranţă la intrarea în strâmtoarea Lemaire.

Guvernul argentinian decisese deci construirea acestui far în fundul golfului Elgor. După un an de lucrări desfăşurate în bune condiţii, inaugurarea se făcuse la 9 decembrie 1859.

La 150 de metri de limanul golfului, solul avea o ridicătură pe o suprafaţă de 4-500 de metri pătraţi, cu o înălţime de 30-40 de metri. Un zid de pietre închise, această terasă stâncoasă avea să servească drept temelie turnului. Farul se ridică în mijlocul terasei, înconjurat fiind de anexele formate din locuinţe şi magazii.

Anexele cuprindeau: 1) camera paznicilor, mobilată cu paturi, dulapuri, mese şi scaune şi încălzită de o sobă cu cărbuni, al cărei burlan ieşea deasupra acoperişului; 2) sala comună, având şi ea o sobă de încălzit şi care servea ca sufragerie, cu o masă în mijloc, lămpi atârnate de tavan, dulapuri în perete, care conţineau diverse instrumente: lunetă, 10 barometru, termometru, apoi lămpile de schimb ale farului şi, în fine, o pendulă aşezată pe un perete lateral; 3) magazia unde se găseau provizii pentru un an, cu toate că aprovizionarea şi schimbarea oamenilor se făceau la fiecare 3 luni, plină cu diferite conserve, carne sărată, corned-beef1, slănină, legume uscate, pesmeţi, ceai, cafea, zahăr, butoiaşe de whisky şi rachiu, medicamente uzuale; 4) magazia cu rezerva de ulei pentru lămpile farului; 5) magazia unde se găsea combustibilul, în cantitate suficientă, pentru nevoile paznicilor pe toată durata iernii antarctice. Acesta era ansamblul de construcţii, alcătuind o clădire circulară.

Turnul, foarte solid, era construit cu materiale de pe insulă. Pietrele dure, prinse între ele cu buloane de fier, asamblate cu mare precizie şi îmbucate una în alta în „coadă de rândunică”, formau un zid capabil să reziste celor mai puternice furtuni, uraganelor atât de frecvente în această regiune care se găseşte la răscrucea dintre două oceane, cele mai mari de pe glob. Aşa cum spusese Vasquez, vântul nu va disloca acest turn. Felinarul străjuit de el şi de camarazii lui va fi bine păzit, în pofida vijeliilor magellanice!

Turnul avea 32 metri şi, adăugind şi înălţimea terasei, lumina se găsea la 223 de picioare deasupra nivelului mării2. Putea fi deci zărită din larg de la o distanţă de 15 mile, distanţă pe care o străbate raza vizuală de la această înălţime. Dar în realitate nu se vedea la mai mult de 10 mile. La acea epocă nu existau încă faruri funcţionând cu hidrogen carburat sau cu lumină electrică. De altfel, pe această insulă îndepărtată care comunica greu cu statele apropiate, se impunea sistemul cel mai simplu, care necesita şi un minimum de reparaţii. S-a adoptat atunci luminatul cu ulei, înzestrat cu toate perfecţionările pe care le posedau atunci ştiinţa şi industria.

Vizibilitatea la 10 mile era suficientă. Le rămânea navelor care veneau din nord-est şi din sud-est destule posibilităţi să ajungă la strâmtoarea Lemaire sau să se îndrepte spre sudul insulei. Toate primejdiile puteau fi evitate, urmând cu exactitate instrucţiunile publicate de autorităţile maritime: având farul în nord-nord-vest în al doilea caz şi la sud-sud-vest în primul caz, capul San-Juan şi limba de pământ Several sau Fallows vor fi depăşite la timp, unul la babord şi celălalt la tribord, pentru ca nava să nu fie deviată de vânt sau curenţii de apă.

Între altele, dacă o navă ar fi constrânsă să se oprească în golful Elgor, ceea ce se întâmpla rar, orientându-se după far va avea toate şansele să poată ancora. La întoarcere, Santa-Fe va putea deci cu uşurinţă să ajungă la liman chiar şi în timpul nopţii. Golful, având o lungime de circa 3 mile până la capul San-Juan şi puterea luminii fiind de 10 mile, canoniera va avea înaintea sa 7 mile până la primele limbi de pământ ale insulei.

1 Carne de vită, conservată (în limba engleză în text); 2 Aproximativ 68 metri.

Se înţelege de la sine că Farul de la Capătul Lumii avea o lumină fixă. Nici o teamă să fie confundat cu o altfel de lumină de către căpitani, pentru că nu exista alta în aceste regiuni, nici măcar la capul Horn. Nu era deci necesar să o deosebească, fie prin eclipse, fie prin clipiri, ceea ce permitea să fie înlăturat un mecanism delicat, ale cărui eventuale reparaţii ar fi fost foarte anevoioase pe această insulă locuită numai de cei 3 paznici.

Părăsind insula pe un timp senin, comandantul canonierei putu în adevăr să constate că nimic nu mai era de refăcut la instalaţia şi buna funcţionare a farului. Era limpede că bunul mers depindea acum numai de punctualitatea şi vigilenţa paznicilor. Cu condiţia de a ţine lămpile în perfectă stare, de a reînnoi cu grijă fitilurile, de a fi atenţi la introducerea uleiului în proporţii potrivite, de a regla tirajul întinzând sau scurtând manşoanele sticlelor ce le înconjurau, de a aprinde luminile seara şi a le stinge la răsăritul soarelui şi de a nu slăbi nici un moment supravegherea farului, farul era menit să aducă cele mai mari servicii navigaţiei de pe meleagurile îndepărtate ale oceanului Atlantic. Nimeni nu se îndoia de altfel de bunăvoinţa şi zelul lui Vasquez şi al celor 2 camarazi ai săi.

Aleşi în urma unei selecţii riguroase dintr-un mare număr de candidaţi, toţi 3 dăduseră dovadă de conştiinciozitate, curaj şi rezistenţă în posturile ce le ocupaseră anterior.

Trebuie să repetăm că siguranţa celor 3 paznici părea absolută, cu toate că Insula Statelor era izolată, la 1.500 mile de Buenos Aires, singurul loc de unde puteau să le vină proviziile şi ajutoarele. Cei câţiva locuitori din Ţara de Foc şi din insulele arhipelagului, care soseau câteodată în sezonul cald, nu rămâneau multă vreme şi pe deasupra aceşti sărmani oameni erau complet inofensivi. După ce terminau să pescuiască, erau grăbiţi să facă drumul întors prin strâmtoarea Lemaire şi să ajungă la ţărmurile Ţării de Foc sau ale insulelor arhipelagului.

Alţi străini nu fuseseră văzuţi pe aici niciodată. Coastele insulei erau prea temute de navigatori, pentru ca vreo navă să caute un adăpost pe care l-ar fi găsit mai uşor şi mai sigur în alte puncte ale Magellaniei.

Cu toate acestea, toate precauţiunile fuseseră luate în eventualitatea sosirii unor indivizi suspecţi în golful Elgor. Anexele farului aveau porţi solide, care se închideau pe dinăuntru, şi nu s-ar fi putut forţa gratiile ferestrelor de la magazii şi locuinţe. De asemenea, Vasquez, Moriz şi Felipe posedau carabine şi revolvere pentru care aveau destulă muniţie.

În fine, la capătul culoarului care ducea la intrarea turnului se pusese o uşă de fier care nu putea fi cu nici un chip forţată sau spartă.

Cum ar fi fost deci posibil să pătrunzi în interiorul turnului prin ferestruicile înguste ale scării, apărate şi ele prin cruci de fier, şi cum s-ar fi putut ajunge la galeria care înconjura lanterna, altfel decât să te fi căţărat pe lanţul paratrăsnetului?

Astfel au fost făcute lucrările de mare importanţă ale farului, care fură duse la bun sfârşit pe Insula Statelor prin grija guvernului Republicii Argentina.