CAPITOLUL IX

VASQUEZ.

De când goeleta ancorase în golful Elgor, Vasquez rămăsese pe litoralul capului San-Juan, de care nu voia să se îndepărteze. Dacă vreo navă ar fi făcut escală în golf, ar fi putut să-i semnaleze prezenţa sa.

Atunci ar fi fost luat la bord şi l-ar fi putut preveni pe căpitan de pericolul de a naviga în direcţia farului; l-ar fi încunoştinţat că o bandă de răufăcători pusese stăpânire pe el şi, dacă acest căpitan n-ar fi avut 49 destui oameni să pună mâna pe bandiţi sau să-i alunge în interiorul insulei, ar fi avut cel puţin timp să întoarcă nava spre larg.

Dar cât de vagă era această eventualitate! De ce vreo navă ar face nesilită escală în acest golf, abia cunoscut de navigatori?

Ar fi fost un noroc ca o asemenea navă să se îndrepte spre arhipelagul Maluinelor, un drum de numai câteva zile, şi astfel să prevină repede autorităţile engleze de cele ce se petreceau pe Insula Statelor.

Atunci o navă de război ar fi putut să sosească imediat în baia Elgor, înainte de plecarea goeletei Maule, să-i nimicească până la unul pe Kongre şi ceata lui şi să pună imediat farul din nou în funcţiune. Pentru aceasta, se gândea Vasquez, va trebui oare să aştepte întoarcerea canonierei Santa-Fe? Încă două luni?… Până atunci goeleta va fi departe… Şi unde ar mai putea fi găsită în mijlocul tuturor insulelor din Pacific…?

După cum se vede, bravul Vasquez, uitând de sine, se gândea tot timpul la camarazii săi asasinaţi fără milă şi la faptul că aceşti răufăcători ar putea să rămână nepedepsiţi după ce ar părăsi insula. De asemenea, îşi punea problema gravelor pericole care ameninţau navigaţia prin aceste locuri, de când fusese stins Farul de la Capătul Lumii.

Altminteri, de la venirea piraţilor la grotă, avea asigurate resursele de hrană, cu condiţia să nu fie descoperită ascunzătoarea sa.

Grota, foarte mare, pătrundea adânc în interiorul falezei. Aici se adăpostise banda timp de mai mulţi ani. Aici strânsese de pe toate epavele aur, argint şi obiecte preţioase, rămase după reflux de la navele eşuate pe litoral. Aici Kongre şi oamenii săi trăiseră luni îndelungate, hrănindu-se mai întâi din proviziile ce le aveau în momentul debarcării lor, apoi din cele procurate de un număr mare de naufragii, din care multe fuseseră provocate de ei.

Din aceste provizii, Vasquez nu luă decât strictul necesar, în aşa fel încât Kongre şi ceilalţi să nu poată observa vreo lipsă: el se rezumă la o lădiţă cu pesmeţi, un butoiaş cu carne conservată, o sobiţă pentru gătit, un ceainic, o ceaşcă, o cuvertură de lână, o cămaşă şi ciorapi de schimb, o manta de ploaie, două revolvere cu 20 de gloanţe, un amnar, un felinar şi nişte iască. Mai luă şi două livre de tutun de pipă. De altfel, după cele auzite, reparaţiile goeletei trebuiau să dureze mai multe săptămâni şi va putea eventual să-şi reînnoiască proviziile.

Trebuie spus că, din precauţie, găsind că îngusta grotă pe care o ocupa era prea aproape de cavernă şi fiindu-i teamă să nu fie descoperit, îşi căutase un adăpost mai depărtat şi mai sigur. Îl aflase în spatele litoralului, la vreo 500 de paşi depărtare, dincolo de capul San-Juan, în partea de ţărm care mărginea strâmtoarea. Acolo se deschidea o peşteră a cărei intrare nu putea fi văzută, între două stânci înalte care se aflau în josul falezei. Pentru a ajunge acolo trebuia să te strecori printre aceste stânci, pe care abia le deosebeai în grămada de blocuri. În timpul fluxului, marea ajungea aproape de stânci, dar nu se ridica 50 niciodată atâta ca grota să fie inundată, şi pe nisipul fin dinăuntru nu se vedeau nici un fel de scoici şi nici o urmă de umezeală.

S-ar fi putut trece de sute de ori pe dinaintea peşterii, fără să-i bănuieşti existenţa şi a fost o întâmplare că Vasquez o descoperise cu câteva zile înainte. El transportă aici diversele obiecte luate din caverna piraţilor, pe care avea să le folosească. De altfel, Kongre, Careante sau alţii veneau foarte rar pe această parte a litoralului. Singura dată când sosiseră a fost când luaseră al doilea transport al lucrurilor din grotă.

Vasquez îi zărise oprindu-se la capul San-Juan. Culcat între cele două stânci, el nu putea fi văzut şi ei nici nu-l văzură.

A luat cele mai mari precauţiuni. Ieşea de preferinţă seara, mai ales când se ducea la grotă. Înainte de a trece de colţul falezei de la intrarea în golf, se asigura mai întâi că nici barca, nici şalupa nu se aflau la ţărm.

Dar cât de nesfârşit îi părea timpul în singurătatea lui şi ce amintiri dureroase i se perindau fără încetare prin minte! Acea scenă a măcelului de care scăpase! Felipe şi Moriz căzând sub loviturile asasinilor! O dorinţă nemăsurată îl cuprindea să-l întâlnească pe şeful acestei bande şi să răzbune cu propriile-i mâini moartea nefericiţilor săi camarazi! „Nu.

nu! repeta el. Vor fi pedepsiţi, mai devreme sau mai târziu! Nu le va fi îngăduit să scape de pedeapsă! Vor plăti cu viaţa lor crimele săvârşite!”

Uita că şi viaţa lui atârna de un fir, atâta timp cât goeleta se va găsi în golful Elgor.

„Şi totuşi… exclamă el, să nu plece aceşti ticăloşi! Să mai fie aici când va reveni Santa-Fe… Cerul să le împiedice plecarea…!”.

Această dorinţă îi va fi îndeplinită? Trebuiau să treacă mai mult de 3 săptămâni pentru ca Santa-Fe să fi putut apare în dreptul insulei!

Pe de altă parte, durata rămânerii goeletei în golf îl mira pe Vasquez. Avariile ei erau oare atât de mari încât o lună nu fusese de ajuns să fie complet reparate? Jurnalul farului trebuia să-i fi dezvăluit lui Kongre data când venea schimbul. Ei ştiau, aşadar, că dacă nu plecau înaintea primelor zile ale lunii martie, atunci…

Acum era 16 februarie. Vasquez, plin de nerăbdare şi nelinişte, voia să afle cum stau lucrurile. Când apuse soarele, se îndreptă spre intrarea golfului şi o luă pe malul nordic, în direcţia farului. Cu toate că se întunecase de-a binelea, el putea totuşi să fie întâlnit de careva din bandă care ar fi venit pe acest drum. Se strecură deci de-a lungul falezei cu multă băgare de seamă, scrutând întunericul, oprindu-se şi ciulind urechea dacă nu se auzea vreun zgomot suspect.

Vasquez avea de străbătut aproximativ 3 mile pentru a ajunge în fundul golfului. Făcea calea întoarsă spre far pe acelaşi drum pe care fugise după omorârea camarazilor săi. Ca şi atunci, nu fu văzut de nimeni. Pe la ora 9 se opri la vreo 200 de metri de incinta farului şi de acolo zări câteva lumini la ferestrele anexei. Avu o pornire de mânie şi făcu un gest ameninţător, la gândul că aceşti bandiţi se aflau în locul 51 paznicilor pe care-i uciseseră şi al aceluia pe care l-ar mai fi ucis dacă le-ar cădea în mână!

De unde se găsea, Vasquez nu putea să vadă goeleta în întuneric.

Trebuia să se apropie cu încă 100 de paşi, fără a ţine seama de pericolul la care se expunea. Toată banda stătea închisă în locuinţă. Nimeni probabil n-avea să iasă din casă.

Vasquez se apropie şi mai mult. Se strecură până la malul micului golf. Goeleta fusese scoasă de pe bancul de nisip cu o seară înainte.

Acum, ancorată, se legăna pe apă.

Ah! Dac-ar fi putut, dacă n-ar fi depins decât de el, cu ce plăcere i-ar fi distrus coca şi ar fi făcut-o să se ducă la fund!

Aşadar avariile erau reparate. Totuşi Vasquez observă că, deşi goeleta plutea, ea ieşea afară din apă cu două picioare mai sus de linia de plutire. Aceasta arăta că nu fusese adus pe navă nici lestul şi nici încărcătura. Era deci probabil că plecarea va mai întârzia cu câteva zile.

Dar desigur că acesta va fi ultimul răgaz şi Maule va porni peste 48 de ore, va depăşi capul San-Juan şi va pieri în zare pentru totdeauna.

Vasquez nu mai avea decât o mică cantitate de provizii. Astfel că a doua zi se duse la cavernă spre a se reaproviziona.

Era în zori, dar, înţelegând că în această dimineaţă şalupa va veni spre a ridica tot ce trebuia îmbarcat pe goeleta, se grăbi, nu fără a-şi lua toate precauţiile. Vasquez intră deci în cavernă.

Se găseau încă destule lucruri din cele fără prea mare valoare, cu care Kongre n-ar fi vrut să îngreuneze cala goeletei Maule. Dar când Vasquez căută pesmeţi şi carne, avu o mare dezamăgire!

Toate alimentele fuseseră scoase!… Şi peste 48 de ore îi va lipsi hrana!… Vasquez nu avea timp să se lase pradă gândurilor. În acest moment se auzi un zgomot de lopeţi. Şalupa venea, având la bord pe Careante şi încă doi.

Vasquez se repezi până la intrarea cavernei şi, scoţând capul afară, privi.

Şalupa tocmai acosta. Nu avu timp decât să se tragă înapoi şi să se ascundă în colţul cel mai întunecos, în spatele unui morman de vele şi de obiecte pe care goeleta nu le putea încărca şi care vor rămâne în grotă.

Vasquez era hotărât să-şi vândă scump pielea dacă ar fi fost descoperit. Se va servi de revolverul pe care-l purta la cingătoare. Dar singur contra 3! Numai 2 trecură prin deschizătură, Careante şi dulgherul Vargas. Deci Kongre nu-i însoţise.

Careante ţinea un felinar aprins şi, urmat de Vargas, alese diferite obiecte care completau încărcătura goeletei.

Tot căutând, vorbeau între ei. Dulgherul spuse:

— Iată-ne la 17 februarie. E timpul să plecăm.

— Ei bine, vom pleca, răspunse Careante.

— Chiar mâine?

— Chiar mâine, cred, pentru că suntem gata.

— Dar va trebui să avem o vreme favorabilă, zise Vargas.

— Fără îndoială, şi pare să se cam strice… dar se va schimba.

— Dacă am mai fi reţinuţi aici 8 sau 10 zile…

— Da, zise Careante, am risca să înfruntăm schimbul care vine…

— Asta nu! Asta nu! exclamă Vargas. Nu suntem în stare să nimicim o navă de război.

— Nu, ea ne va nimici pe noi, până o să ne facă praf şi pulbere, rosti Careante scăpând o înjurătură grozavă.

— În fine, spuse celălalt, deocamdată ce-aş vrea este să fiu pe mare la vreo 100 de mile de aici!

— Mâine, îţi repet, mâine! strigă Careante. Afară doar dacă va fi un vânt încât să le smulgă lamelor coarnele!

Vasquez asculta nemişcat aceste vorbe, ţinându-şi răsuflarea, între timp, Careante şi Vargas căutau cu felinarul în mână. Ei mişcau din loc anumite obiecte, alegeau unele din ele punându-le deoparte. Câteodată se apropiau atât de mult de colţul în care se găsea Vasquez, încât acesta n-avea decât să întindă braţul pentru a le pune revolverul în piept.

Căutarea şi strângerea lucrurilor dură o jumătate de oră. Careante chemă omul care rămăsese în şalupă. Acesta se grăbi să sosească şi ajută la transport. Careante aruncă apoi o ultimă privire în interiorul cavernei.

— E păcat de ce lăsăm, zise Vargas.

— Trebuie, răspunse Careante. Ah, dacă goeleta ar fi fost de 300 de tone!… Dar am luat tot ce este mai de preţ şi cred că acolo vom face treabă bună cu ele.

Apoi plecară şi în curând ambarcaţiunea, mergând cu vântul în spate, dispăru dincolo de capătul insulei. Vasquez ieşi şi el şi plecă spre adăpostul lui. Aşadar, după 48 de ore nu va mai avea nimic de mâncare şi nu încăpea îndoială că, dacă Kongre şi ai săi plecau, vor lua cu ei şi toate rezervele farului, astfel că Vasquez nu va mai găsi nimic. Ce va face el ca să poată rezista până la întoarcerea canonierei, care, admiţând că nu va avea întârziere, nu va putea fi aci înainte de 15 zile?

După cum se vede, situaţia era dintre cele mai grele. Nici curajul, nici energia lui Vasquez n-aveau cum să o îmbunătăţească, decât dacă s-ar fi putut hrăni cu rădăcini din pădurea de fagi sau cu peşte din golf.

Dar şi pentru asta trebuia ca goeleta Maule să fi părăsit definitiv Insula Statelor. Dacă vreo împrejurare obliga nava să mai rămână câteva zile în golf, Vasquez avea să moară negreşit de foame în grota sa de la capul San-Juan.

Se făcea ziuă şi cerul devenea tot mai ameninţător. Grămezi de nori deşi, cenuşii, veneau din răsărit. Forţa vântului creştea pe măsură ce bătea dinspre larg. Încreţiturile care brăzdau suprafaţa mării se schimbară în valuri lungi, cu creste încununate de spumă, care în curând 53 se vor sparge cu vuiet de stâncile capului. Dacă acest timp continua, goeleta nu va putea porni cu mareea de a doua zi.

Nici seara nu aduse vreo schimbare în starea atmosferică. Din contră, vremea se înrăutăţi. Nu era vorbă de o furtună a cărei durată să fi fost numai de câteva ore. Se isca un uragan. Aceasta se putea vedea după culoarea cerului şi a mării, după vârtejul norilor, care goneau cu o viteză din ce în ce mai mare, şi viitoarea valurilor răscolite de vânt, care se izbeau mugind de stânci. Un marinar ca Vasquez nu putea să se înşele. În locuinţa farului, coloana barometrului căzuse cu siguranţă sub gradaţia de furtună.

În acest timp, cu toate că bătea un vânt turbat, Vasquez nu rămase în grotă. Umbla pe plajă privind orizontul care se întuneca treptat.

Ultimele raze ale soarelui care cobora spre apus nu dispărură, înainte ca Vasquez să fi observat o umbră neagră care se mişca în larg.

— O navă! exclamă el. O navă care pare că se îndreaptă spre insulă!

Era în adevăr o navă care venea din est, vrând fie să intre în strâmtoare, fie să treacă pe la sud.

Furtuna se dezlănţui atunci cu o violenţă extraordinară. Era mai mult decât o furtună, era un uragan căruia nu-i rezista nimic şi care duce la pieire şi cele mai puternice nave. Dacă n-au „un acoperiş”, cum spun marinarii, adică dacă nu dau de o coastă înaltă care să-i apere de vânt, atunci foarte rar scapă de naufragiu.

— Şi farul pe care aceşti ticăloşi nu vor să-l aprindă! exclamă Vasquez. Această navă, care-l caută, nu-l va zări! Nu va şti că înaintea ei, la numai câteva mile, se află coasta… Vântul o împinge şi se îndreaptă spre stâncile de care se va sfărâma!

Da! Era posibil să se întâmple o nenorocire care să fie provocată de Kongre şi oamenii săi. Desigur că din înălţimea farului ei zăriseră această navă care nu putuse să ţină drumul şi era obligată să navigheze pe o mare dezlănţuită, având vântul în spate. Era mai mult ca sigur că, neputându-se orienta după luminile farului, pe care căpitanul le va căuta zadarnic spre vest, nava nu va putea să treacă de capul San-Juan pentru a intra în strâmtoare, nici de capul Several pentru a trece pe la sudul insulei! Peste cel mult jumătate de oră ea va fi aruncată pe recifele de la intrarea băii Elgor, fără a fi văzut coasta pe care nu avea cum s-o zărească în ultimele ore ale zilei.

Furtuna ajunsese atunci la culme. Noaptea se anunţa groaznică, iar după noapte şi ziua de mâine, căci nu părea posibil ca uraganul să se liniştească în 24 de ore.

Vasquez nu se mai gândea să intre în adăpostul său şi privirile lui nu părăseau orizontul. Dacă nu mai putea desluşi nava în neagra întunecime, câteodată totuşi îi apăreau luminile, când, sub izbiturile valurilor, se apleca fie pe o parte fie pe alta. Cu un asemenea mers, era limpede: cârma nu mai lucra ferm. Abia dacă mai putea să guverneze 54 nava. Poate că aceasta era chiar avariată, poate că nu mai avea arborada întreagă. În orice caz, cu siguranţă că nu mai mergea cu velele ridicate. În mijlocul stihiilor, o navă abia dacă mai putea folosi vela de furtună.

Deoarece Vasquez vedea numai lumini verzi sau roşii, însemna că nava era un velier, un vapor ar fi avut o lumină albă atârnată la catargul prova. Nu avea deci maşini care să-i permită să lupte cu vântul.

Vasquez măsura plaja mergând încoace şi încolo, desperat de neputinţa sa de a împiedica naufragiul. Ceea ce ar fi trebuit era ca lumina farului să străbată întunericul… Şi Vasquez privea spre baia Elgor. Mâna sa se întindea zadarnic spre far. Farul nu se va aprinde în noapte aceasta, aşa cum nu se aprinsese de aproape două luni în nopţile precedente şi nava era sortită să piară pe stâncile capului San-Juan, cu oameni şi tot ce avea pe ea.

Atunci, iată ce-i fulgeră lui Vasquez prin minte. Poate că această corabie ar mai putea să ocolească uscatul dacă ar lua cunoştinţă că se apropie de el. Chiar dacă nu va putea face faţă valurilor, poate că, schimbându-şi puţin drumul, va putea să se ferească de litoralul care, între capul San-Juan şi capul Several, nu măsura mai mult de 8 mile.

Dincolo de el, marea i se va deschide înaintea etravei.

Se găseau pe plajă lemne, resturi de epave, bucăţi de cocă. Dacă transporta câteva din ele la extremitatea capului, putea face un rug şi, băgând ceva varec uscat, ar aprinde un foc, lăsând vântului grija de a-l înteţi. Nu era oare cu putinţă?… Şi flacăra aceasta nu va fi observată de pe corabie, care, la o milă depărtare de coastă, ar avea încă timpul s-o ocolească…?

Vasquez se puse imediat pe lucru. Strânse mai multe bucăţi de lemne şi le duse la extremitatea capului. Varecul uscat nu lipsea, căci, dacă vântul bătea tot timpul, ploaia încă nu începuse. Apoi, când rugul fu gata, încercă să-l aprindă.

Prea târziu!… O masă enormă apăru atunci în întuneric. Ridicată de valuri uriaşe, era aruncată spre ţărm cu o iuţeală ameţitoare, înainte ca Vasquez să fi putut face cel mai mic gest, corabia ajunse ca o trombă pe bariera de recife. Răsună un bubuit scurt şi înfricoşător şi câteva strigăte de groază care se stinseră imediat. Apoi nu se mai auziră decât şuieratul vântului şi urletul mării care se spărgea de ţărm.