CAPITOLUL III.

CEI TREI PAZNICI.

În această epocă, din noiembrie până în martie, în regiunile arhipelagului Magellan este cea mai activă navigaţie. Marea este totdeauna furtunoasă. Dar dacă nimic nu poate opri şi linişti valurile mari care vin din ambele oceane, starea vremii este mai puţin schimbătoare şi uraganele care o tulbură din când în când, răscolind marea până în zonele cele mai depărtate, sunt trecătoare. Navele cu aburi şi cele cuvele profită de acest timp mai blând pentru a face ocolul capului Horn. Trecerea navelor spre strâmtoarea Lemaire sau pe la sud de Insula Statelor nu poate însă schimba monotonia lungilor zile ale acestui anotimp. Aici navele n-au fost niciodată numeroase şi au devenit şi mai rare încă de când s-a dezvoltat navigaţia cu aburi şi s-au perfecţionat hărţile maritime, care au făcut mult mai puţin primejdioasă strâmtoarea Magellan, drum şi mai scurt şi mai uşor.

Totuşi, această monotonie, inerentă vieţii în faruri, nu o resimt prea mult oamenii însărcinaţi de obicei cu paza. Ei sunt în cea mai mare parte marinari sau pescari încercaţi. Acest fel de oameni nu stau să numere zilele şi orele; ei ştiu să-şi caute de lucru şi să se distreze. Serviciul nu se mărgineşte numai la a asigura aprinderea farului în amurg şi stingerea lui la răsăritul soarelui. Lui Vasquez şi camarazilor săi li se dăduse şi sarcina de a supraveghea cu grijă apropierea navelor de golful Elgor, de a merge de mai multe ori pe săptămână la capul San-Juan, de a inspecta coasta până la punctul Several, fără însă a se îndepărta mai mult de trei-patru mile. Trebuiau să ţină la zi Jurnalul farului, să noteze toate întâmplările ce ar putea surveni – trecerea vaselor cu aburi sau vele, căror ţări aparţineau, denumirea lor, înălţimea mareelor, direcţia şi forţa vântului, schimbarea vremii, durata ploilor, frecvenţa furtunilor, variaţiile de presiune şi temperatură şi alte fenomene, ceea ce ar fi permis să se stabilească harta meteorologică a acestor regiuni.

Vasquez, argentinian de origine, ca şi Felipe şi Moriz, fusese numit şef al pazei farului din Insula Statelor. Avea vârsta de 47 de ani, o sănătate de fier, era foarte rezistent, cum îi şade bine unui marinar care a străbătut în toate sensurile cea mai mare parte a celor 180 paralele. Hotărât, energic, era obişnuit cu primejdiile şi în mai multe împrejurări ştiuse să facă faţă situaţiei, chiar cu riscul vieţii. Datora funcţia de şef al echipei nu numai vârstei, ci şi caracterul său ferm care inspira o încredere totală. Fără să fi ajuns la un grad mai mare decât cel de maistru principal în marina de război a Republicii, el a părăsit serviciul fiind stimat de toţi. Astfel, când solicită acest loc în Insula Statelor, autorităţile maritime i-l încredinţară fără nici o ezitare.

Felipe şi Moriz erau de asemenea marinari, unul de 40 şi altul de 37 de ani. Vasquez îi cunoştea de mult pe ei şi familiile lor şi îi propusese autorităţilor. Primul rămăsese neînsurat, ca şi dânsul. Singurul căsătorit, Moriz, n-avea copii, iar nevasta lui, pe care o va revedea peste trei luni, avea o slujbă la un mic hotel din portul Buenos Aires.

După trei luni, Vasquez, Felipe şi Moriz se vor reîmbarca pe Santa-Fe, care va aduce alţi trei paznici în Insula Statelor, pe care-i vor schimba tot ei, trei luni mai târziu. Îşi vor relua serviciul în iunie, iulie şi august, adică în mijlocul iernii.

Din ziua de 10 decembrie serviciul fu organizat reglementar. În fiecare noapte lămpile funcţionau sub supravegherea unuia din paznici rămas în camera de cart, în timp ce ceilalţi doi se odihneau în dormitor în timpul zilei, aparatele erau cercetate, curăţate, înzestrate cu fitiluri noi, la nevoie, încât să emită puternicele lor raze de lumină, după asfinţitul soarelui.

Între timp, conform ordinelor primite, Vasquez şi camarazii lui coborau până la mare, prin golful Elgor, fie pe jos de-a lungul unui mal sau altuia, fie în ambarcaţiunea lăsată la dispoziţia lor, un fel de şalupă cu o mică punte, având o randă şi un foc, şi care se adăpostea într-u mic golfuleţ unde era apărată de malurile înalte contra vântului de est singurul primejdios.

E de la sine înţeles că atunci când Vasquez, Felipe şi Moriz făcea aceste recunoaşteri în golf sau prin împrejurimi, unul din ei rămânea totdeauna de gardă pe galeria superioară a farului. În adevăr, se putea întâmpla ca vreo navă să treacă prin dreptul Insulei Statelor şi să dorească să le facă cunoscută matricola sa. Era deci necesar ca unul din paznici să fie la post. De pe terasă nu se putea privi decât spre est nord-est. În celelalte direcţii, malurile stăvileau vederea la câteva sute de stânjeni de incintă. De aici nevoia ca cineva să fie în permanenţă în camera de cart, pentru a putea comunica cu navele.

Primele zile după plecarea canonierei nu se întâmplă nimic. Timpul rămase frumos şi temperatura destul de ridicată. Termometrul arăta câteodată zece grade peste zero. Vântul sufla din larg, îndeobşte ca o briză uşoară, între răsăritul şi apusul soarelui; apoi seara bătea dinspre uscat, adică spre nord-est, şi venea din vastele câmpii ale Patagoniei şi ale Ţării de Foc. Plouase însă câteva ore şi, cum căldura creştea, erau de aşteptat în curând furtuni care să schimbe situaţia atmosferică. Sub influenţa razelor solare, care aveau o putere mai mare, începuse să se arate flora. Pe câmp, în jurul incintei, mantia de zăpadă pierise şi ieşise la iveală un covor de un verde palid. în pădurea de fagi antarctici ai fi avut plăcerea să te întinzi sub frunzişul nou. Pârâul alerga umflat de ape spre limanul din vale. Muşchiul şi lichenii reapăreau la poalele arborilor şi împodobeau povârnişurile stâncilor; ca şi scoicile comestibile, atât de bune ca remediu contra scorbutului. În fine, dacă nu primăvara – căci acest frumos cuvânt nu e cunoscut în arhipelagul Magellan – vara era cea care mai domnea câteva săptămâni pe cel mai îndepărtat hotar al continentului american.

În acest sfârşit de zi, înainte de a se aprinde farul, Vasquez, Felipe şi Moriz, toţi trei pe galeria circulară, stăteau ca de obicei de vorbă. Şeful pazei conducea şi întreţinerea conversaţia.

— Ei bine, băieţi, spuse el după ce-şi umplu pipa, exemplu urmat şi de ceilalţi doi, a început să vă placă noua voastră existenţă?… începeţi să vă obişnuiţi cu ea?

— Desigur, Vasquez, răspunse Felipe. Nu te poţi nici plictisi, nici obosi foarte tare într-un timp atât de scurt.

— În adevăr, adăugă Moriz, cele trei luni vor trece mai repede decât aş fi crezut…

— Da, băiatule, vor zbura ca o corvetă cu velele întinse!

— Fiindcă veni vorba de nave, zise Felipe, n-am văzut azi niciuna, nici măcar la orizont…

— Vor veni, Felipe, vor veni, replică Vasquez făcând palma pâlnie şi uitându-se prin ea ca printr-o lunetă. Degeaba s-a mai ridicat acest frumos far pe Insula Statelor – un far care trimite razele sale la zece mile în larg – dacă nici o navă nu va profita de existenţa lui.

— De altfel, farul nostru este cu totul nou, spuse Moriz.

— Aşa cum spui, băiete, replică Vasquez, şi trebuie timp pentru ca să afle căpitanii că această coastă este acum luminată. Când vor şti, nu vor ezita să se apropie de ea şi să intre în strâmtoare, spre binele lor! Dar nu e totul să afli de far, trebuie să fii şi sigur că este aprins totdeauna, de la apusul soarelui până în zori.

— Vestea nu se va răspândi, remarcă Felipe, decât după întoarcerea lui Santa-Fe la Buenos Aires.

— E adevărat, băiete, spuse Vasquez, şi când raportul căpitanului Lafayate va fi publicat, autorităţile se vor grăbi să-l aducă la cunoştinţa tuturor cercurilor maritime. Dar chiar acuma mulţi navigatori trebuie că ştiu ce s-a făcut aici.

— Iar drumul lui Santa-Fe, care n-a plecat decât de cinci zile, va dura…

— Cât va dura, îl întrerupse Vasquez. Cred că nu mai mult de o săptămână! Timpul e frumos, marea calmă, vântul prielnic… Canoniera are vânt bun în vele, întinse zi şi noapte şi, cu ajutorul maşinilor, m-ar mira dacă n-ar face opt-nouă noduri.

— În momentul de faţă trebuie să fi trecut de strâmtoarea Magellan şi să fi lăsat în urmă capul Vírgenes cu cel puţin cincisprezece mile.

— Mai mult ca sigur, băiete, zise Vasquez. în momentul acesta navighează de-a lungul coastei Patagoniei şi poate să se întreacă în iuţeală cu caii patagonezi. Deşi, cine poate să ştie dacă în acea ţară oamenii şi animalele aleargă ca o fregată de primă mână cu velele în vânt?

Era de înţeles de ce aceşti vrednici marinari se gândeau tot timpul la Santa-Fe. Nava, care tocmai îi părăsise, nu era ea oare ca o parte din pământul patriei lor unde se ducea? Aşa că o vor însoţi cu gândul până la sfârşitul călătoriei.

— Ai avut noroc astăzi la pescuit? îi spuse Vasquez lui Felipe.

— Destul noroc, Vasquez, am prins cu undiţa o duzină de guvizi şi cu mâna un crab de vreo trei livre, care se strecura printre stânci.

— E foarte bine, spuse Vasquez, şi nu-ţi fie frică că vei sărăci golful. Peştii, cu cât prinzi mai mulţi, cu atât se înmulţesc mai tare, cum s-ar zice, şi asta ne va permite să economisim proviziile noastre de carne uscată şi de slănină sărată! Cât despre legume…

— Eu, zise Moriz, am coborât până la pădurea de fagi. Am dezgropat câteva rădăcini şi vă voi face o mâncare tot aşa de grozavă ca a priceputului bucătar de pe canoniera.

— Va fi binevenită, declară Vasquez, căci nu trebuie să mănânci prea multe conserve, chiar din cele mai bune! Nimic nu-i mai sănătos decât ce e proaspăt vânat, pescuit sau cules!

— Eh, făcu Felipe, dacă ne-ar pica vreo rumegătoare dinăuntrul insulei… o pereche de lame sau altceva.

— N-ar fi rău un fileu sau o pulpă de lama, replică Vasquez. O bucată bună de vânat cărui stomac nu i-ar place? Aşa că, dacă se va prezenta ocazia, vom căuta să nu o pierdem. Dar, băieţi, fiţi atenţi să nu vă îndepărtaţi de incintă ca să vânaţi un animal mare sau mic. Important este să te conformezi instrucţiunilor de a nu fi departe de far, în afară de cazul când te duci să vezi ce se întâmplă în golful Elgor şi în larg, între capul San-Juan şi capul Diegos.

— Totuşi, reluă Moriz, mare iubitor de vânătoare, dacă ar apare o pradă frumoasă în bătaia puştii…

— La o bătaie de puşcă, la două sau chiar la trei, nu zic nu, răspunse Vasquez. Dar ştiţi, lama este prea sălbatică pentru a căuta înalta societate… adică pe a noastră, şi aş fi foarte surprins să zăresc măcar o pereche de coarne deasupra stâncilor, în dreptul pădurii de fagi sau pe lângă incinta farului!

În adevăr, de la începutul lucrărilor nu se văzuse nici un animal în apropierea golfului Elgor. Secundul de pe Santa-Fe, un adevărat Nemrod1, încercase de mai multe ori, dar în zadar, să vâneze lama. Încercările sale rămăseseră infructuoase, cu toate că înaintase cam şase mile în interior. Dacă vânatul mare nu lipsea, el nu se lăsa însă văzut decât la distanţe prea mari spre a putea fi nimerit. Poate, dacă ar fi trecut înălţimile de după portul Parry, dacă ar fi ajuns până la celălalt capăt al insulei, secundul ar fi avut şanse mai mari. Dar acolo unde se ridicau vârfurile înalte de munţi, în partea occidentală, urcuşul ar fi fost foarte anevoios, astfel că nici el, nici altul din echipajul navei Santa-Fe n-au mers niciodată până în împrejurimile capului San-Bartolome.

În timpul nopţii de 16 spre 17 decembrie, Moriz făcând de gardă în camera de cart de la ora 6 la 10, o lumină apăru în larg înspre est, la cinci-şase mile depărtare. Era limpede că era lumina unei nave, prima care se arăta în apele insulei, de la terminarea farului.

Moriz se gândi pe bună dreptate că acest lucru i-ar putea interesa şi pe camarazii lui care nu dormeau încă şi se duse să-i înştiinţeze. Vasquez şi Felipe urcară imediat cu el şi, cu luneta la ochi, se aşezară înaintea ferestrei deschise spre est.

— Este o lumină albă, zise Vasquez.

— Atunci nu este o lumină de poziţie, zise Felipe, pentru că nu este nici verde, nici roşie.

Observaţia era justă. Nu erau lumini de poziţie care se aşează, după culoare, una la tribord şi una la babord.

— Şi dacă e albă, adăugă Vasquez, e cea de la straiul focului, ceea ce înseamnă că nava se apropie de insulă.

Asupra acestui lucru nu încăpea îndoială. Era sigur vorba de un vapor care se îndrepta spre capul San-Juan. Va trece oare prin strâmtoarea Lemaire, sau o va lua pe la sud? Aceasta era întrebarea pe care şi-o puneau paznicii.

Urmăriră deci mersul navei, pe măsură ce se apropia, şi după o jumătate de oră se dumeriră de direcţia urmată.

Nava, lăsând farul la babord spre sud-vest, se îndrepta direct spre strâmtoare. Putură observa lumina sa roşie în momentul când trecea în dreptul portului San-Juan, apoi dispăru în noapte.

— Iată prima navă care a descoperit Farul de la Capătul Lumii! exclamă Felipe.

— Da, dar nu va fi ultima! zise Vasquez.

A doua zi dimineaţă, Felipe semnală un velier mare care apărea la orizont. Cerul era senin, fără nici o urmă de negură, ceea ce permitea să vezi nava de la cel puţin zece mile depărtare. Chemaţi, Vasquez şi Moriz urcară până la galeria farului. Se putea vedea nava în dreptul ultimelor faleze ale litoralului, puţin la dreapta golfului Elgor, între capul Diegos şi capul Several.

Înainta repede, cu o viteză de cel puţin 12-13 noduri. Dar cum se îndrepta direct spre Insula Statelor, nu se putea şti dacă va trece pe la nordul sau sudul ei.

Ca oameni ai mării pe care asemenea chestiuni îi interesau foarte mult, Vasquez, Felipe şi Moriz căutau în discuţia lor să stabilească direcţia navei. În cele din urmă Moriz fu cel ce avu dreptate, când susţinuse că velierul nu se îndrepta spre strâmtoare. În adevăr, când era la vreo milă şi jumătate de coastă, întoarse pentru a avea vântul în spate şi a putea trece de capul Several. Era o corabie mare de cel puţin 1800 de tone, un barc cu trei catarge de tipul acelor clippere construite în America, a căror viteză este în adevăr extraordinară.

— Să mi se facă luneta umbrelă, exclamă Vasquez, dacă această navă n-a ieşit de pe şantierele din Noua Anglie!

— Poate ne va transmite matricola, zise Moriz.

— Nu şi-ar face decât datoria, răspunse şeful pazei.

Aşa se şi întâmplă, în momentul când velierul trecu de capul Several. O serie de pavilioane apărură în vârful brigantinei – semnale pe care Vasquez le descifra imediat, consultând codul ce se afla în camera de cart.

Era Montank din Boston – Noua Anglie – aparţinând Statelor Unite ale Americii. Paznicii îi răspunseră ridicând pavilionul Argentinei în vârful paratrăsnetului şi nu încetară să urmărească nava până în momentul când catargul său dispăru pe după înălţimile capului Webster, de pe coasta sudică a insulei.

— Şi acum, zise Vasquez, drum bun, Montank, şi să-ţi ajute Cerul să nu te prindă vreo vijelie în largul capului Horn.

În timpul zilelor următoare marea rămase aproape pustie. Abia dacă se mai zăriră vreo două pânze la orizont. În dimineaţa zilei de 21, Felipe se plimba fumând pe terasă, când i se păru că zăreşte un animal înspre pădurea de fagi.

După ce privi câteva momente, se duse să ia luneta din sala comună.

Felipe recunoscu fără greutate o lamă mare. Era poate ocazia să dea lovitura.

Îndată Vasquez şi Moriz, pe care-i chemă, ieşiră pe terasă. Se-nţeleseră să pornească la vânat. Dacă reuşeau să doboare lama, aceasta însemna un supliment de carne proaspătă, care ar fi fost o schimbare plăcută a tainului obişnuit.

Iată ce hotărâră: Moriz, înarmat cu o carabină, va părăsi incinta şi va încerca, fără să fie văzut, să facă în aşa fel încât animalul, care stătea nemişcat, s-o apuce spre golf, unde îl va pândi Felipe.

— În orice caz, luaţi seama, băieţi,le spuse Vasquez. Lamele au auzul foarte ascuţit şi adulmecă de la mari distanţe. Dacă îl va vedea sau simţi pe Moriz de foarte departe, va fugi atât de repede că nu veţi mai putea trage asupra ei, şi nici să-i schimbaţi drumul. Lăsaţi-o atunci să scape, căci nu trebuie să vă îndepărtaţi… Ne-am înţeles…?

— Desigur, răspunse Moriz.

Vasquez şi Felipe rămaseră pe terasă şi, servindu-se de lunetă, constatară că lama nu se mişcase din locul unde se arătase la început. Atenţia lor se concentra asupra lui Moriz.

Acesta se îndrepta spre pădurea de fagi. Va înainta neobservat şi poate, fără a speria animalul, să ajungă la stânci, pentru a-i cădea în spate şi a-l face să fugă spre golf. Camarazii îl putură urmări cu privirea până în momentul când ajunse la pădure, în care dispăru.

Trecu o jumătate de oră. Lama stătea tot nemişcată şi Moriz trebuia să se afle pe aproape, pentru a o doborî. Vasquez şi Felipe aşteptau să audă o împuşcătură şi animalul să cadă rănit sau s-o ia la goană.

Totuşi nu fu tras nici un foc de armă şi, spre cea mai mare mirare a lui Vasquez şi Felipe, iată că lama, în loc să fugă, se întinse pe stâncă. Copitele îi atârnau în gol şi trupul istovit se lăsase la pământ, ca şi cum nu mai avea putere să se ţină pe picioare.

Aproape imediat, Moriz, care reuşise să se strecoare între stânci. Apăru şi se repezi către lama care nu se mişcă; se aplecă asupra animalului, îl pipăi cu mâna şi se ridică brusc.

Apoi, întorcându-se spre far, făcu un gest care era uşor de înţeles. El cerea în mod evident camarazilor săi să vină cât mai repede.

— S-a întâmplat ceva neobişnuit, zise Vasquez. Să mergem, Felipe. Şi amândoi, sărind de pe terasă, alergară spre pădurea de fagi. Nu făcură mai mult de zece minute până acolo.

— Ei bine… şi lama?… întrebă Vasquez.

— Iat-o, răspunse Moriz arătând spre animalul de la picioarele sale.

— E moartă? întrebă Felipe.

— Moartă, răspunse Moriz.

— A murit de bătrâneţe? strigă Vasquez.

— Nu… de pe urma unei răni!

— Rănită, a fost rănită?!

— Da, de un glonte, în coastă!

— Un glonte!… repetă Vasquez.

Nimic mai adevărat. După ce fusese lovită de un glonte, lama se târâse până în acest loc şi căzuse moartă.

— Există deci vânători pe insulă… murmură Vasquez. Nemişcat şi gânditor, privi îngrijorat în jurul lui.