CAPITOLUL VIII.

VASUL MAULE ÎN REPARAŢIE.

Reparaţiile de la coca navei Maule erau o treabă destul de grea. Dar dulgherul Vargas era bun meseriaş şi nu-i vor lipsi nici uneltele, nici materialele; deci lucrarea se va executa în bune condiţiuni.

În primul rând, trebuia descărcat lestul din goeletă, apoi ea va trebui trasă pe plajă, unde va fi aşezată pe tribord, pentru ca reparaţiile să poată fi făcute în exterior, înlocuindu-se coastele şi bordajul avariat. Se putea ca să dureze destul de mult, dar Kongre avea timp, căci calcula că vremea bună va mai ţine încă cel puţin două luni. Cât despre sosirea schimbului, ştia la ce să se aştepte.

În adevăr, jurnalul farului găsit în locuinţa paznicilor îl lămurise. Schimbul trebuind să se facă trimestrial, canoniera Santa-Fe nu va reveni în golful Elgor înaintea primelor zile din Martie, şi acum nu se aflau decât în ultimele zile ale lui decembrie.

În acelaşi timp, în jurnal erau trecute numele celor trei paznici. Moriz, Felipe şi Vasquez. De altfel, lucrurile din cameră arătau că ea fusese locuită de trei inşi. Unul dintre ei putuse deci să scape de soarta nefericită pe care o avuseseră camarazii săi. Unde se refugiase? Kongre nu se prea sinchisea. Singur, fără resurse, fugitul va pieri curând de mizerie şi foame.

Dacă timp pentru repararea goeletei era suficient, trebuia totuşi ţinut seama de unele întârzieri posibile, şi iată că fură nevoiţi să întrerupă lucrul pe care abia îl începuseră.

Nici nu se terminase bine descărcarea goeletei pe care Kongre hotărâse s-o tragă pe uscat a doua zi, când, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie, se produse o bruscă schimbare atmosferică.

În timpul acestei nopţi, nori mari se strânseseră la sud. în timp ce temperatura se ridica până la 16 grade, barometrul arătă deodată furtună. Fulgerele brăzdau cerul. Vântul se dezlănţui cu o violenţă extraordinară, marea spumegând trecea peste recife şi valuri mari se spărgeau de faleză. Noroc că Maule era ancorată în baia Elgor, bine adăpostită contra acestui vânt sălbatic din sud-est. Pe un astfel de timp, orice navă de mare tonaj – cu vele sau aburi – trecea prin primejdia de a fi aruncată pe coastele insulei. Mai ales o navă mică, cum era Maule. Atât de îngrozitoare era puterea acestei furtuni şi a valurilor din larg, că o adevărată hulă cuprinse tot golfuleţul. În timpul mareei înalte, apele creşteau atât de mult, încât plaja era complet inundată. Valurile ajungeau la locuinţa paznicilor şi stropeau până la păduricea de fagi, situată la o jumătate de milă distanţă.

Toate sforţările lui Kongre şi ale oamenilor săi erau îndreptate spre menţinerea navei în locul ancorat. De multe ori ancora aluneca, nava fiind ameninţată să eşueze pe ţărm. Trebuiră să lase o a doua ancoră, pentru a o putea întări pe prima. De două ori crezură că se va produce un dezastru total. Între timp, supraveghind zi şi noapte nava Maule, banda se instalase în anexele farului, unde n-aveau a se teme de furtună. Aşternutul din cabine şi din cazarma echipajului a fost adus şi se găsi destul loc pentru toţi cei 15 oameni. Nu locuiseră niciodată mai bine în tot timpul şederii lor în Insula Statelor.

Cât despre provizii, n-aveau nici o grijă. Acelea care se aflau în depozitul farului ar fi ajuns, chiar dacă trebuiau hrăniţi de două ori pe atâţi oameni. Şi, de altfel, în caz de nevoie, s-ar fi putut recurge la rezervele din grotă. De altfel, aprovizionarea goeletei era asigurată pentru lunga traversare prin apele Pacificului.

Vremea rea ţinu până la 12 ianuarie şi nu se schimbă decât în noaptea de 12 spre 13. O săptămână întreagă pierdură, căci nu se putuse lucra deloc. Chiar Kongre considera că era prudent să se aducă din nou pe navă o parte din lestul descărcat, căci goeleta juca pe valuri ca o barcă. A fost destul de greu să fie ferită de rocile de fund de care se putea izbi, ca şi de cele de la intrarea în baia Elgor.

Vântul îşi schimbă direcţia în cursul nopţii şi începu să bată din vest-sud-vest. Marea deveni foarte agitată la capul San-Bartolome şi vântul sufla cu furie. Dacă Maule ar mai fi fost ancorată lângă cap, ar fi fost cu siguranţă sfărâmată.

În timpul acestei săptămâni o navă trecu prin dreptul Insulei Statelor. Era ziuă. Nu putuse deci să-şi dea seama de starea farului şi să constate că nu era luminat între apusul şi răsăritul soarelui. Venea din nord-est şi-şi strânsese o parte din vele în strâmtoarea Lemaire; se vedea la catarg pavilionul francez. De altfel, trecea la trei mile de coastă şi trebuia să priveşti cu luneta pentru a-i desluşi naţionalitatea. Deci, dacă Vasquez îi transmise semnale din capul San-Juan, ele nu puteau fi observate – şi chiar nu fură văzute, căci un căpitan francez n-ar fi ezitat să trimită o barcă pentru a aduce la bord un naufragiat. În dimineaţa zilei de 13, lestul de fier vechi fu din nou debarcat, pus grămadă pe nisip, la adăpostul mareei, şi cercetările în interiorul calei putură să fie mai complet făcute decât la capul San-Bartolome. Dulgherul constată avarii mult mai grave decât se presupusese. Maule suferise mult în timpul traversării, în luptă cu o mare dezlănţuită. Se produsese o spărtură la pupa. Nava n-ar fi putut naviga mai departe de baia Elgor. Era deci nevoie să fie trasă pe uscat, pentru a se putea înlocui două varange, trei coaste şi bordajul de lemn pe o lungime de aproape şase picioare.

Se ştie că materialele nu lipseau, căci în grotă se găseau obiecte de toate felurile şi pentru toate nevoile. Dulgherul Vargas, ajutat de tovarăşii lui, nu se îndoia nici un moment că va termina la vreme lucrarea. Dacă nu izbutea, i-ar fi fost imposibil goeletei, incomplet reparată, să se aventureze în Pacific. Ceea ce trebuia considerat ca un noroc era că velatura, catargele şi greementul nu suferiseră nici o avarie.

Primul lucru era ca goeleta să fie trasă pe nisip şi aşezată pe tribord. Această operaţiune nu putea fi făcută decât la maree. Aşadar, o nouă întârziere de două zile de aşteptare, până la mareea înaltă a lunii pline, care să permită ca goeleta să fie dusă destul de departe pe plajă, pentru a putea rămâne pe uscat până la o nouă lună plină.

Kongre şi Carcante profitară de această întârziere pentru a se întoarce la grotă – şi de data asta o făcură cu şalupa farului, mai mare decât barca goeletei. Cu ea se puteau aduce o parte din obiectele de valoare, aurul şi argintul, bijuterii şi alte materiale preţioase, care vor fi depozitate în magaziile anexei. Şalupa plecă în dimineaţa zilei de 14 ianuarie. Refluxul se făcea simţit de vreo două ore şi şalupa se putea întoarce cu fluxul de după-masă.

În timp ce şalupa cobora dusă de curent, Kongre cercetă cu atenţie cele două maluri ale golfului. Unde s-ar fi putut ascunde cel de-al treilea paznic care scăpase de masacru? Cu toate că pentru el acest lucru nu putea fi un subiect de îngrijorare, ar fi fost mai bine dacă l-ar fi înlăturat, ceea ce şi voia să facă la prima ocazie.

Uscatul era tot atât de pustiu ca şi golful. Nu era animat decât de zborul şi strigătele a mii de păsări care-şi aveau cuibul pe faleză.

Către ora 11, şalupa acosta în dreptul grotei, după ce viteza ei fusese mărită nu numai de reflux, dar şi de o briză prielnică.

Kongre şi Carcante debarcară, lăsând de pază doi dintre oameni şi se îndreptară spre cavernă, ieşind de acolo o jumătate de oră mai târziu.

Lucrurile păreau să fie în starea în care le lăsaseră. De altfel, erau acolo atâtea obiecte de tot soiul, aruncate unele peste altele, încât ar fi fost greu, chiar şi la lumina unui felinar, să-ţi dai seama dacă lipsea ceva.

Kongre şi însoţitorul său scoaseră două lăzi bine închise, provenite de la naufragiul unei corăbii englezeşti cu trei catarge, şi care conţineau o mare sumă de monezi de aur şi de pietre preţioase. Le puseră în şalupă şi se pregăteau să plece, când Kongre îşi arătă dorinţa să meargă până la capul San-Juan. De acolo ar putea cerceta litoralul la sud şi la nord. Împreună cu Carcante urcară deci pe faleză şi coborâră capul până la extremitatea sa.

Din acest loc se putea vedea pe de-o parte malul care mergea până-n strâmtoarea Lemaire pe o distanţă de două mile, iar pe de alta, malul până la capul Several.

— Nimeni! zise Carcante.

— Nu… nimeni! răspunse Kongre.

Amândoi reveniră apoi la şalupă şi, cum începea fluxul, ea luă cursul curentului. Înainte de ora trei erau înapoi, în fundul băii Elgor.

După două zile, în dimineaţa de 16, Kongre şi oamenii săi aduseră goeleta pe uscat. La ora 11 trebuia să fie mareea ce mai înaltă şi toate dispoziţiunile fuseseră date în consecinţă. O parâmă fixată pe mal va ajuta la trasul goeletei pe plajă, când apa va fi suficient de înaltă.

În sine, această operaţiune nu prezenta nici o dificultate sau risc şi mareea făcea toată treaba.

Când marea se linişti, se trase parâma şi Maule fu adusă cât mai departe posibil deasupra plajei.

Nu mai era de aşteptat decât refluxul. Către ora unu apa începu să se retragă, se iviră treptat stâncile cele mai apropiate de faleză şi chila goeletei atinse nisipul. La ora trei era complet aşezată pe uscat şi îşi arăta tribordul. Putea deci să se pună pe lucru. Numai că, neputând fi adusă goeleta la poalele falezei, lucrarea va fi întreruptă câteva ore pe zi, pentru că nava va pluti la revenirea mareei. Dar, pe de altă parte, cum, începând de la această dată, mareea va pierde mereu din înălţime, întreruperea lucrului va scade din ce în ce şi două săptămâni vor putea munci fără pauză.

Dulgherul se puse pe treabă.

Partea de bordaj avariată fu scoasă cu uşurinţă, după ce fură înlăturate foile de aramă cu care era acoperit. Această operaţiune lăsa libere coastele şi varangele care trebuiau înlocuite. Lemnul adus de la grotă – plăci şi scânduri curbe – va ajunge şi nu va mai fi nevoie să dobori un arbore din pădurea de fagi, să-l tai, să-l fasonezi, ceea ce ar fi constituit o muncă foarte grea.

În următoarele 15 zile, Vargas şi ceilalţi făcuseră o treabă foarte bună, fiind ajutaţi şi de un timp frumos. Mai greu era să scoţi varangele şi legăturile dintre ele, care trebuiau îndepărtate şi înlocuite. Aceste diverse piese erau prinse în aramă şi fixate cu cepuri de stejar. Totul ţinea bine şi fără îndoială că goeleta Maule ieşise dintr-unul din cele mai bune şantiere de construcţii din Valparaiso. Vargas putu, cu destule eforturi, să termine această primă parte a lucrului său – şi sigur că fără uneltele de tâmplărie adunate în cavernă n-ar fi putut face cine ştie ce.

Se înţelege că în primele zile, din cauza apelor crescute ale mării, lucrul a trebuit să fie întrerupt temporar. Mai târziu însă mareea deveni atât de slabă, că abia atingea marginea înclinată a plajei. Chila nu mai avea contact cu apa şi se putea lucra în interiorul cocii. Dar era totuşi important să se repare bordajul înainte ca marea să înceapă din nou să urce.

Din prudenţă, fără a desprinde căptuşeala de alamă, Kongre puse să se refacă toate cusăturile sub linia de plutire. Se refăcu călăfătuiala cu gudronul şi câlţii luaţi de la epave.

Lucrarea continuă în aceste condiţii până la sfârşitul lunii ianuarie, aproape fără întrerupere. Timpul rămânea favorabil. Plouase dacă nu zile întregi, dar destule ore, adesea cu găleata; în general însă nu au fost ploi de durată.

În această perioadă au fost văzute în preajma Insulei Statelor două nave.

Prima era un steamer englez venit din Pacific, care, după ce trecu de strâmtoarea Lemaire, luă direcţia nord-est, pentru a se îndrepta apoi spre vreun port european. Trecuse în timpul zilei, în dreptul capului San-Juan. Se ivi după răsăritul soarelui şi nu mai fu zărit după apusul lui. Căpitanul navei nu putuse deci constata că farul era stins.

A doua navă era o corabie mare cu trei catarge, dar nu se putu desluşi cărei ţări aparţinea. Tocmai se lăsa noaptea, când se arătă la capul San-Juan, pentru a naviga apoi pe lângă coasta orientală a insulei până la capul Several. Carcante, care stătea de veghe în camera de cart, nu-i zări decât lumina verde de la tribord. Dar căpitanul şi echipajul corăbiei, dacă navigau pe mare de mai multe luni, nu puteau şti că farul fusese între timp terminat.

Corabia mergea destul de aproape de coastă ca oamenii să poată să observe semnalele, ca de exemplu un foc aprins la extremitatea capului.

Vasquez căutase oare să le atragă atenţia?… Oricum ar fi fost, nava dispăruse spre sud la răsăritul soarelui. Şi alte nave şi corăbii mai fură văzute la orizont, în drumul lor spre insulele Maluine. Probabil însă că nici nu ştiau de existenţa Insulei Statelor.

În ultima zi a lunii ianuarie, în momentul când mareele deveneau foarte mari din cauza lunii pline, timpul suferi, mari schimbări. Vântul de la est se înteţi şi bătea direct spre intrarea golfului Elgor.

Dacă reparaţiile nu se isprăviseră încă, cel puţin coastele, varangele şi bordajul – acum înlocuite – făceau etanşă coca vasului Maule. Nu aveai să te temi că apa va pătrunde în interiorul calei.

Avuseseră noroc, căci, timp de 48 ore, în plin flux, marea se ridica în jurul cocii şi goeleta se redresa, fără ca totuşi chila să se desprindă din nisip.

Kongre şi oamenii lui trebuiră să ia toate măsurile ca să evite noi avarii care ar fi putut să le întârzie plecarea. Printr-o întâmplare fericită, goeleta continua să se ţină bine. Ea se înclina într-o parte şi în alta destul de tare, dar nu risca să fie aruncată pe stâncile golfului.

De altfel, de la 2 februarie mareea începu să scadă şi Maule se imobiliza din nou pe plajă. Fu atunci posibilă călăfătuirea cocii şi în partea ei superioară, şi ciocanul de lemn se auzea bătând de dimineaţă până seara.

Astfel, încărcarea mărfurilor din cavernă nu va fi aceea care va întârzia plecarea. Şalupa vasului făcea dese drumuri la grotă, cu oamenii care nu lucrau cu Vargas. Ei erau însoţiţi când de Kongre, când de Carcante.

Cu fiecare drum, ambarcaţiunea aducea o parte din obiectele ce trebuiau încărcate în cala goeletei. Aceste obiecte erau depuse în mod provizoriu în magazia farului. Astfel încărcarea lor se va face mai uşor şi mai sistematic, decât dacă goeleta le-ar fi luat direct din faţa grotei sau de la intrarea golfului, unde operaţiunea putea fi stânjenită de vânt. Pe această coastă, care se prelungea de la capul San-Juan, nu exista alt adăpost decât golfuleţul de la poalele farului.

Câteva zile încă şi, cu reparaţiile definitiv terminate, Maule va fi în măsură să iasă în larg şi lucrurile vor fi încărcate pe navă.

În adevăr, pe 12, ultimele cusături ale punţii şi cocii fuseseră călăfătuite. Maule fusese chiar revopsită, folosindu-se câteva oale cu vopsea găsite pe navele eşuate. Kongre schimbă cu această ocazie numele goeletei, pe care, în onoarea secundului său, o boteză Carcante. Avusese grijă şi să controleze toate piesele de pe punte şi se făcură mici reparaţii la vele care, de altfel, fuseseră probabil noi când nava părăsise portul Valparaiso.

Goeleta era deci gata să fie ancorată în golfuleţ încă de la 12 februarie şi ar fi putut fi imediat încărcată, dacă, spre marele necaz al lui Kongre şi al oamenilor săi, atât de grăbiţi să părăsească Insula Statelor, n-ar fi trebuit să aştepte luna nouă, ca să vină mareea pentru a repune nava pe apă. Această maree avu loc la 14 februarie. În acea zi chila navei se ridică din nisip şi goeleta alunecă uşor în apa adâncă, unde urma numai să se facă încărcarea lucrurilor. Fără evenimente neprevăzute, Carcante va putea porni în câteva zile, să iasă din golful Elgor şi, trecând prin strâmtoarea Lemaire, să brăzdeze, cu toate velele întinse, apele Pacificului.