CAPITOLUL XIII.

TIMP DE TREI ZILE.

E lesne de închipuit la ce stare de exasperare ajunseseră Kongre, Carcante şi ceilalţi. În momentul când erau să părăsească definitiv insula, i-a împiedicat un obstacol. În ultimul minut! Şi canoniera ar putea să-şi facă apariţia în baia Elgor în patru-cinci zile sau chiar mai curând! Desigur că, dacă avariile goeletei ar fi fost mai mici, Kongre n-ar fi ezitat să ancoreze în altă parte. S-ar fi refugiat, de exemplu, în golful San-Juan care pătrunde adânc în coasta de nord a insulei, în spatele capului. Dar era o nebunie să te gândeşti că ei ar putea întreprinde acest drum în starea actuală a navei. S-ar fi trezit în fundul mării înainte de a ajunge până acolo. Pe timpul parcursului care trebuia făcut cu vântul din pupa, goeleta, prin tangaj, nu ar fi întârziat să se umple cu apă. În cazul cel mai bun ar fi fost pierdută toată încărcătura navei.

Trebuiau să se întoarcă deci în golfuleţul farului, iar Kongre procedase cu înţelepciune resemnându-se să facă acest lucru.

În timpul nopţii, în care nimeni nu a dormit, oamenii trebuiră să facă de cart şi să fie foarte atenţi tot timpul. Cine putea şti dacă nu vor fi din nou atacaţi? Nu era oare posibil ca o trupă numeroasă, superioară bandei lui Kongre, să fi debarcat pe o altă parte a insulei? Se aflase poate de prezenţa acestor piraţi la Buenos Aires şi guvernul argentinian luase măsuri să-i nimicească?

Carcante emise cel dintâi această ipoteză: debarcarea pe Insula Statelor a unor soldaţi, cu misiunea de a urmări pe Kongre şi pe oamenii săi. Dar, admiţând că banda nu ar fi avut de unde afla de debarcarea lor, nu astfel ar fi procedat o armată regulată. Ea ar fi atacat deschis, sau, dacă n-ar fi avut timp s-o facă, ar fi masat la intrarea golfului diverse ambarcaţiuni şi ar fi pus mâna pe goeleta în aceeaşi seară fie abordând-o, fie tăindu-i calea. În orice caz, nu s-ar fi ascuns după o singură încăierare, aşa cum făceau aceşti atacanţi necunoscuţi, a căror prudenţă trăda slăbiciunea lor.

Carcante trebui deci să renunţe la ipoteza sa şi reveni la părerea lui Vargas:

— Da… cei care au dat lovitura aveau un singur scop, de a împiedica goeleta să părăsească insula şi, dacă sunt mai numeroşi, înseamnă că au supravieţuit câţiva oameni de pe Century… Ei îl vor fi întâlnit pe paznic şi au aflat de la el despre apropiata sosire a canonierei. Tunul găsit de ei este de pe nava eşuată!

— Canoniera nu este încă aici, zise Kongre, cu o voce tremurând de furie. înainte de întoarcerea ei goeleta va fi departe!

În adevăr, era puţin probabil, admiţând că paznicul farului i-ar fi întâlnit pe naufragiaţii de pe Century, ca ei să fie mai mult de doi-trei. Cum se putea crede că un asemenea uragan va fi cruţat mai multe vieţi? Ce ar putea face această mână de oameni contra unei cete numeroase şi bine înarmate? Goeleta, odată reparată, va ridica velele şi va ieşi în larg, urmând de data aceasta drumul din mijlocul golfului. Ceea ce s-a întâmplat prima oară, nu se va repeta.

Era deci numai o chestiune de timp: câte zile vor fi necesare pentru repararea noilor avarii? Noaptea nu se petrecu nimic supărător şi a doua zi echipajul se apucă de treabă.

Primul lucru era să se scoată o parte din încărcătura ce se afla în cală, la babord. A fost nevoie de o jumătate de zi pentru a se ridica lucrurile pe punte. De altfel, nu va mai fi nevoie să se descarce totul pe uscat şi nici să fie aşezată goeleta pe bancul de nisip. Găurile făcute de ghiulele se găseau puţin peste linia de plutire, încât se va ajunge uşor la ele, acostând cu barca lângă bordaj, de unde se vor putea astupa fără greutate. Important era să nu fi fost avariată de proiectile osatura navei. Kongre şi dulgherul coborâră în cală şi iată ce constatară: cele două ghiulele nu atinseseră decât bordajul, pe care-l străbătuseră cam la aceeaşi înălţime, şi au fost găsite când s-a dat încărcătura la o parte. Nu făcuseră decât să zgârie coastele, a căror tărie nu avusese de suferit. Găurile, aflate la o distanţă de două-trei picioare una de alta, aveau marginile netede de parcă ar fi fost tăiate cu fierăstrăul. Puteau fi închise ermetic cu capace fixate de osatură, peste care s-ar fi aplicat o foaie de dublaj.

În definitiv, avariile erau mici. Ele nu ameninţau buna stare a cocii şi aveau să fie reparate imediat.

— Când? întrebă Kongre.

— Voi pregăti traverse interioare care vor fi aşezate în această seară, răspunse Vargas.

— Şi capacele?

— Capacele vor fi făcute mâine dimineaţă şi puse mâine seară.

— Atunci vom putea stivui încărcătura mâine seară şi să plecăm poimâine dimineaţă?

— Cu siguranţă, spuse dulgherul.

Şaizeci de ore vor fi suficiente acestor reparaţii şi plecarea lui Careante nu va fi, în definitiv, întârziată decât cu două zile.

Careante îl întrebă atunci pe Kongre dacă a doua zi dimineaţă sau după-amiază nu se gândeşte să meargă până la capul San-Juan.

— Pentru a vedea puţin ce se petrece pe-acolo, zise el.

— La ce bun? răspunse Kongre. Nu ştiu cu cine avem de-a face. Ar trebui să mergem în grup de zece-doisprezece şi deci să nu lăsăm pentru paza goeletei decât doi-trei oameni. Şi cine ştie ce s-ar putea întâmpla în lipsa noastră…?

— E drept, zise Careante, şi apoi ce-am avea de câştigat? Ducă-se dracului cei ce au tras în noi! Important este să părăsim insula, şi asta cât mai repede posibil.

— Poimâine dimineaţă vom fi pe mare, zise categoric Kongre. Existau deci toate şansele ca sosirea canonierei, care trebuia să aibă loc abia peste câteva zile, să nu împiedice plecarea goeletei.

De altfel, chiar dacă şeful bandei şi oamenii săi ar fi mers până la capul San-Juan, ei n-ar fi găsit nici o urmă a lui Vasquez şi a lui John Davis. Iată ce se întâmplase între timp:

Propunerea făcută de John Davis îi ocupase pe amândoi, în ajun, de după-amiază până seara. Locul ales pentru amplasarea tunului fu chiar colţul falezei. John Davis şi Vasquez putură cu uşurinţă aşeza afetul tunului între stâncile numeroase la această cotitură. Dar aducerea tunului se făcu cu foarte mare greutate. A trebuit să fie tras pe nisipul plajei şi apoi pe un teren plin de vârfuri de stâncă, unde târâtul nu mai era posibil. De unde nevoia de a ridica piesa cu pârghii, care ceru timp şi oboseală.

Era aproape şase când tunul putu fi aşezat pe afet şi îndreptat către intrarea golfului.

John Davis începu apoi încărcarea şi introduse o cantitate mare de explozibil, care fu apoi înfundat cu smocuri de varec uscat, pe deasupra căruia fu pusă ghiuleaua. Urmă amorsarea. Nu mai era nevoie decât să tragă la momentul potrivit. John Davis zise atunci către Vasquez:

— M-am gândit bine la ce trebuie făcut. Să nu scufundăm goeleta. Toţi aceşti ticăloşi ar înota spre mal şi n-am mai putea să scăpăm din ghearele lor. Important este ca goeleta să fie forţată să se întoarcă la locul de unde a aplecat, unde să rămână o bucată de vreme pentru a-şi repara avariile.

— Fără îndoială, răspunse Vasquez, dar o gaură de ghiulea poate fi astupată într-o singură dimineaţă.

— Nu, zise John Davis, pentru că vor avea nevoie să deplaseze încărcătura. Cred că aceasta va dura 48 de ore cel puţin, şi suntem în 28 februarie.

— Şi dacă sosirea canonierei nu are loc decât peste o săptămână? întrebă Vasquez. N-ar fi mai bine să tragem în arboradă decât în cocă?

— Desigur, Vasquez, odată distrus catargul prova şi catargul mare – şi nu ştiu cum ar putea fi înlocuite – goeleta ar fi reţinută mult timp pentru reparaţii. Dar să nimereşti un catarg este mult mai greu decât coca şi trebuie ca loviturile noastre să-şi atingă sigur ţinta.

— Da, răspunse Vasquez, cu atât mai mult cu cât – după toate probabilităţile – aceşti ticăloşi nu ies din golf decât cu mareea de seară şi va fi destul de întuneric. Fă deci cum e mai bine, Davis.

Fiind pregătiţi, lui Vasquez şi tovarăşului său nu le mai rămânea decât să aştepte, şi se aşezară lângă tun, gata să tragă îndată ce goeleta ar trece în dreptul lor.

Se ştie care a fost rezultatul acestei canonade şi în ce condiţiuni Carcante trebui să se întoarcă la locul de unde plecase. John Davis şi Vasquez nu-şi părăsiră postul înainte de a vedea nava intrând în golf.

Şi acum era prudent să-şi găsească un refugiu în alt punct al insulei.

În adevăr, aşa cum spusese Vasquez, poate că a doua zi Kongre şi o parte din oamenii săi vor veni la capul San-Juan. Poate că vor începe să-i urmărească.

Decizia lor fu luată foarte repede. Să părăsească grota şi să caute un nou adăpost la o milă sau două depărtare, în aşa fel încât să poată observa orice navă care ar veni dinspre nord. Dacă va apare Santa-Fe, îi vor face semn după ce va ajunge la capul San-Juan. Comandantul Lafayate va trimite o barcă cu care să-i aducă la bord şi ei îl vor informa care e situaţia – situaţie ce-şi va găsi în sfârşit deznodământul, fie că goeleta s-ar mai afla în golf, fie – ceea ce, din nefericire, era cu putinţă – că ar ieşi în largul mării.

«Deie Domnul ca acest lucru să nu se întâmple!» gândeau John Davis şi Vasquez.

La miezul nopţii amândoi plecară la drum, luând cu ei alimente, armele şi rezervele de pulbere. Merseră de-a lungul coastei aproape şase mile, ocolind golful San-Juan. După mai multe cercetări, găsiră pe partea opusă a acestui golf o cavitate care era destul de încăpătoare spre a-i adăposti până la sosirea canonierei.

De altfel, dacă goeleta va pleca, ei vor putea să se întoarcă la grotă.

În timpul zilei următoare, Vasquez şi John Davis rămaseră de veghe. În timpul fluxului ştiau că goeleta nu poate pleca şi nu erau neliniştiţi. Dar odată cu refluxul îi cuprindea teama că reparaţiile au fost terminate în timpul nopţii. Kongre nu va mai întârzia nici cu o oră plecarea navei, imediat ce acest lucru va fi posibil. Nu se temea el să vadă apărând Santa-Fe tot aşa de mult pe cât Vasquez şi John Davis o doreau? În acest timp supravegheau şi litoralul. Dar nici Kongre, nici oamenii lui nu se arătară.

În adevăr, cum se ştie, Kongre decisese să nu mai piardă timp cu cercetări, care ar fi fost probabil cu adevărat zadarnice. Să accelereze lucrul şi să termine reparaţiile în cel mai scurt timp, iată ce era cel mai necesar de făcut, ceea ce de altfel şi făcea. Aşa cum spusese dulgherul Vargas, piesa de lemn fu pusă după-amiază între coaste. A doua zi capacele, pregătite şi ajustate, vor fi gata aşa cum promisese. Vasquez şi John Davis nu trecură prin nici o primejdie în timpul zilei de 1 martie. Dar cât de lungă li se păru!

Seara, după ce pândiră ieşirea goeletei, când avură siguranţa că nu părăsise locul unde era ancorată, intrară în cavitate, unde se putură odihni, căci erau foarte obosiţi.

A doua zi în zori fură în picioare. Dar nu se vedea nici o navă. Santa-Fe nu apărea şi pe toată întinderea nu se arăta nici o dâră de fum. Oare goeleta va porni în larg cu prima maree a dimineţii? Refluxul începuse. Dacă profita de el, va trece de capul San-Juan după o oră. John Davis nu se mai putea gândi să tragă ca în ziua precedentă, căci Kongre va şti acum să se păzească. Va trece în afara bătăii tunului şi ghiulelele n-ar mai putea atinge goeleta.

E uşor de înţeles cât de nerăbdători şi de îngrijoraţi fură John Davis şi Vasquez până când mareea se termină. În fine, pe la ora şapte începu fluxul. Acum Kongre nu va mai putea pleca până la viitoarea maree de seară.

Timpul era frumos, vântul bătea din nord-est. Marea nu mai era tulbure după furtună. Soarele strălucea între nori uşori pe care, fiind la mare înălţime, vântul nu-i mâna.

Încă o zi nesfârşită pentru Vasquez şi John Davis. Ca şi ieri, nu avu loc nici un fapt alarmant. Ceata lui Kongre nu părăsise golfuleţul. Era puţin probabil ca vreunul din bandiţi să se îndepărteze în dimineaţa sau după-masa aceasta.

— Asta înseamnă că ticăloşii sunt toţi la treabă, zise Vasquez.

— Da! Se grăbesc, răspunse John Davis. În curând vor fi astupate găurile făcute de ghiulele. Nimic nu-i va mai reţine.

— Şi poate că… în această seară… cu toate că mareea vine târziu, adăugă Vasquez. E drept, ei cunosc bine acest golf! N-au nevoie de focuri ca să-l lumineze. L-au străbătut abia noaptea trecută… Dacă pleacă în noaptea următoare, goeleta îi va duce departe… Ce nenorocire, zise el, că nu i-ai sfărâmat catargele!

— Ce vrei, Vasquez, răspunse Davis, am făcut tot ce am putut! Soarta să facă restul!

— O vom ajuta! mormăi printre dinţi Vasquez, care păru că ia imediat o hotărâre de nezdruncinat.

John Davis, gânditor, umbla încoace şi încolo pe plajă, cu ochii îndreptaţi spre nord. Nimic la orizont… nimic! Deodată se opri. Veni lângă tovarăşul său şi-i zise:

— Vasquez, dacă am merge să vedem ce fac acolo?

— În golf, Davis?

— Da… am vedea dacă goeleta a fost reparată… dacă se pregăteşte de plecare…

— Şi la ce ne-ar sluji?

— Ca să ştim, Vasquez! exclamă Davis. Ard de nerăbdare! Nu mai pot sta locului. E peste puterile mele!

Şi în adevăr, secundul de pe Century nu se mai putea stăpâni.

— Vasquez, întrebă el, cât este de aici până la far?

— Cel mult trei mile, trecând peste dealuri şi mergând în linie dreaptă până la golf.

— Ei bine, voi merge, Vasquez… voi pleca pe la patru… voi ajunge înainte de şase… Mă voi strecura cât mai ocolit posibil… nu voi fi văzut… iar eu… voi vedea! Ar fi fost inutil să cauţi să-l împiedici pe John Davis. Vasquez, de altfel, nici nu încercă şi când tovarăşul său îi zise:

— Ai să rămâi aici. Vei supraveghea marea… Mă voi întoarce seara… Voi pleca singur…

El răspunse ca un om care ştia ce voia:

— Te voi însoţi, Davis. Aş vrea şi eu să ajung prin partea farului. Hotărârea, odată luată, avea să fie dusă la îndeplinire.

În timpul celor câteva ore care trebuiau să treacă până la plecare, Vasquez, lăsându-l pe tovarăşul său pe plajă, intră în cavitatea care le servise de adăpost şi se apucă de nişte treburi misterioase. Secundul de pe Century îl surprinse o dată ascuţindu-şi cu grijă cuţitul de un colţ de stâncă, altă dată – tăind o cămaşă în fâşii pe care apoi le împleti într-o funie groasă, dar suplă.

La întrebările pe care i le puse. Vasquez răspunse evaziv, spunând că-i va explica totul mai clar, seara. John Davis nu stărui.

La ora patru, după ce mâncară câte un pesmet şi o bucată de carne, amândoi, înarmaţi cu revolvere, plecară la drum.

O râpă îngustă le înlesni urcarea dealurilor şi ajunseră la coastă fără mare greutate.

În faţa lor se întindea un podiş vast unde creşteau numai câteva tufe de mărăcine. Cât vedeai cu ochii, nici un copac. Câteva păsări de mare, ţipătoare şi asurzitoare, zburau în stoluri fugind spre sud.

Cât despre drumul de urmat până la baia Elgor, el era uşor de găsit.

— Acolo, zise Vasquez.

Şi cu mâna arătă farul care se găsea la mai puţin de două mile.

— Haidem! răspunse John Davis.

Amândoi mergeau cu pas grăbit. în ce priveşte precauţiile, le vor lua în apropierea golfuleţului.

Abia după o jumătate de oră de marş se opriră gâfâind. Dar nu se simţeau obosiţi. Mai rămânea o jumătate milă de parcurs. Prudenţa se impunea pentru cazul când Kongre sau unul din oamenii săi erau de strajă pe galeria farului. La această distanţă puteau fi văzuţi.

Fiind senin, galeria se vedea perfect. în acest moment nu se vedea nimeni, dar Carcante sau oricare altul puteau să se afle în camera de cart, de unde, prin îngustele ferestre orientate către toate punctele cardinale, privirea cuprindea insula pe o vastă întindere.

John Davis şi Vasquez se strecurară printre rocile presărate ici colo într-o mare neorânduială. Treceau de la o stâncă la alta, ascunzându-se, târându-se câteodată, când trebuiau să treacă un loc descoperit. Mersul lor fu mult încetinit pe această ultimă bucată a drumului.

Era aproape ora şase când au ajuns la ultimele coline care înconjurau golful. Aruncară o privire în jos.

Nu puteau fi văzuţi decât dacă vreunul din oameni ar fi urcat pe colină. Chiar de pe înălţimea farului nu puteau fi zăriţi, în mijlocul stâncilor cu care se confundau.

Goeleta era acolo, plutind în golfuleţ, cu catargele şi vergile pregătite şi greementul în bună stare. Echipajul era ocupat să ducă din nou în cală încărcătura care fusese depusă pe punte în timpul reparaţiilor. Barca era legată în pupa navei şi de vreme ce nu se mai găsea lângă bordajul din babord, însemna că lucrul s-a sfârşit şi că găurile ghiulelelor fuseseră astupate.

— Sunt gata, murmură John Davis, stăpânindu-şi cu greu furia gata să izbucnească.

— Cine ştie dacă nu vor porni înaintea mareei, adică peste vreo două-trei ore.

— Şi să nu poţi face nimic, nimic repetă John Davis.

În adevăr, dulgherul Vargas se ţinuse de cuvânt. Lucrul fusese făcut repede şi bine. Nu se mai vedea nici o urmă de avarie. Cele două zile fuseseră suficiente. Odată încărcătura aşezată la locul ei, tambuchiurile închise, Carcante era gata de plecare.

Între timp orele treceau; soarele apuse şi dispăru; căzu noaptea şi nimic nu arăta că goeleta se pregăteşte să pornească.

Din adăpostul lor, Vasquez şi John Davis ascultau zgomotele care urcau din golf până la ei. Se auzeau râsete, strigăte, înjurături, fâşâitul coletelor târâte pe punte. Către orele zece auziră clar cum se închidea un tambuchi. Apoi se făcu linişte.

Davis şi Vasquez aşteptau cu inima strânsă. Fără îndoială că, lucrul fiind terminat, sosise momentul plecării. Nu, goeleta se legăna încă în golfuleţ, cu ancora lăsată şi cu pânzele strânse pe vergi. Trecu o oră. Secundul de pe Century apucă mâna lui Vasquez:

— Mareea se întoarce, zise el. Iată fluxul.

— Nu vor pleca!

— Azi, dar mâine…?

— Nici mâine şi niciodată, spuse Vasquez. Să mergem, adăugă el, ieşind din adâncitura în care rămăseseră la pândă.

Davis, foarte nedumerit, îl urmă pe Vasquez care se îndrepta prudent spre far.

În câteva minute fură la poalele terasei ce servea drept piedestal turnului. Ajunşi aici, Vasquez, după o scurtă cercetare dădu la o parte o piatră mare, fără prea multă greutate.

— Strecoară-te aici, îi zise lui Davis, arătându-i scobitura rămasă. Iată o ascunzătoare pe care am descoperit-o din întâmplare, când eram la far. Nu credeam că îmi va servi într-o zi. Nu este o văgăună. Este o simplă crăpătură în care am încăpea amândoi cu greutate. S-ar putea trece de o mie de ori înaintea acestei spărturi, fără să se creadă că este cineva acolo.

Davis, ascultând sfatul, se lăsă să alunece în cavitate, unde intră imediat şi Vasquez. Lipiţi unul de altul, aproape fără să se poată mişca, îşi şopteau gură lingă gură.

— Iată planul meu, zise Vasquez. Ai să mă aştepţi aici.

— Să te aştept? repetă Davis.

— Da, eu mă duc la goeleta.

— La goeleta? spuse Davis uluit.

— Am hotărât că ticăloşii nu vor pleca, zise ferm Vasquez. Scoase din haină două pachete şi un cuţit.

— Iată un exploziv pe care l-am făcut cu pulberea şi o cămaşă de-a noastră. Cu o altă bucată de cămaşă şi restul pulberii am făcut un fitil. Pun totul pe cap şi merg înot până la goeleta. Mă strecor de-a lungul cârmei şi cu acest cuţit fac o gaură la pupa, între cârmă şi etambou. În această gaură pun explozivul, aprind fitilul şi mă întorc. Acesta este planul meu pe care nimic în lume nu mă va împiedica să-l îndeplinesc.

— E minunat! exclamă John Davis entuziasmat. Dar nu te voi lăsa să înfrunţi singur un asemenea pericol. Te voi însoţi.

— La ce bun? replică Vasquez. Un om singur trece mai uşor şi un singur om ajunge pentru ceea ce vreau să fac.

Davis insistă degeaba, căci Vasquez rămase neînduplecat. Ideea era a lui şi înţelegea s-o pună singur în aplicare. În cele din urmă Davis trebui să fie de acord.

În adâncul nopţii, când întunericul era de nepătruns, Vasquez, după ce se dezbrăcă, ieşi pe brânci din crăpătură şi începu să coboare panta colinei. Ajuns la apă, intră şi începu să înoate cu forţă spre goeleta care se legăna uşor, la un cablu de mal. Pe măsură ce se apropia, masa goeletei devenea mai mare şi mai neagră. Nimic nu mişca la bord. Totuşi erau oameni de pază. În curând înotătorul văzu clar silueta unui om care sta de veghe. Aşezat la prova pe teuga, lăsându-şi picioarele să atârne deasupra apei, banditul fluiera un cântec marinăresc ale cărui note se înşirau limpezi în tăcerea nopţii.

Vasquez făcu un ocol şi se apropie de navă pe la pupa, devenind astfel invizibil în umbra ei neagră. Cârma se arcuia deasupra lui. Apucă suprafaţa alunecoasă şi, cu preţul unor eforturi enorme, izbuti să se ridice, agăţându-se de barele de fier. După ce reuşi să se aşeze călare pe panta cârmei, o strânse între genunchi ca un cavaler care dă pinteni armăsarului. Mâinile devenindu-i astfel libere, putu să apuce sacul de pe cap şi, ţinându-l cu dinţii, să caute în el cuţitul, pe care-l scoase, şi se puse imediat pe treabă. Încetul cu încetul, gaura pe care o făcea între pana cârmei şi etambou deveni mai mare şi mai adâncă. După o oră de lucru, lama cuţitului ieşi de partea cealaltă, în această gaură destul de încăpătoare, Vasquez introduse explozibilul pregătit, puse fitilul, apoi căută amnarul în sac.

În acest moment, genunchii obosiţi îşi desfăcură pentru o clipă strânsoarea. Atunci se simţi alunecând şi alunecarea însemna eşecul încercării sale. Fitilul, dacă se uda, nu se mai putea aprinde. În mişcarea fără voie pe care o făcu pentru a-şi recâştiga echilibrul, sacul se deplasă şi cuţitul, pe care-l pusese înapoi, scăpă în mare plescăind, iar apa ţâşni cu stropi deşi.

Cântecul omului de pază încetă brusc. Vasquez îl auzi coborând de pe teugă, mergând pe punte şi urcând pe dunetă. Îi văzu umbra profilându-se pe suprafaţa mării. Marinarul, aplecat peste balustradă, căută să descopere cauza zgomotului neobişnuit care-i atrăsese atenţia. Multă vreme stătu încordat, în timp ce Vasquez, cu picioarele înţepenite şi unghiile înfipte în lemnul alunecos, simţea că puterile îl părăsesc. În fine, liniştit de calmul dimprejur, marinarul se îndepărtă întorcându-se la locul său şi începu din nou să cânte. Vasquez scoase amnarul din sac şi lovi încet în scăpărătoare. Ieşiră câteva schiţei. Fitilul aprins începu să pârâie înăbuşit. Vasquez se lăsă să alunece iute de-a lungul cârmei. intră din nou în apă şi cu mişcări tăcute înotă spre mal.

Timpul îi păru nemăsurat de lung lui John Davis, care rămăsese singur în ascunzătoarea sa. O jumătate de oră, trei sferturi, apoi o oră întreagă se scurseseră. Davis, nemaiputând răbda, ieşi din crăpătură şi privi cu îngrijorare spre mare. Ce a putut să i se întâmple lui Vasquez? În orice caz, nu fusese descoperit, căci nu se auzea nici un zgomot.

Deodată, răsfrântă de ecoul dealului, o explozie surdă tulbură liniştea nopţii, explozie urmată imediat de o larmă asurzitoare, de tropăituri şi de strigăte. Câteva clipe mai târziu sosi alergând un om ud şi mânjit de nămol din cap până în picioare, îl împinse pe Davis şi se lipi de dânsul în ascunzătoare, făcând să cadă peste intrarea ei blocul de piatră care o masca.

Aproape imediat trecu pe acolo, ţipând, o ceată de oameni. Bocancii care se izbeau de bolovani nu reuşeau să le acopere vocile.

— Hai, băieţi, zise unul din ei, îl avem în mână!

— L-am văzut cum te văd şi cum mă vezi, zise un altul. E singur.

— Nu se putea depărta mai mult de o sută de metri.

— Ah, canalia! îl prindem noi. Zgomotul descrescu, apoi se stinse.

— S-a făcut? întrebă încet Davis.

— Da, zise Vasquez.

— Şi crezi că ai reuşit?

— Sper, răspunse Vasquez.

În zori, un zgomot de ciocane risipi orice îndoială. Dacă se lucra astfel la bordul goeletei, însemna că suferise avarii şi că acţiunea lui Vasquez reuşise. Dar cât de mari erau aceste avarii, iată ce nu putea şti niciunul, nici celălalt.

— De-ar fi atât de mari încât să-i oprească în golf o lună! Exclamă Davis, uitând că în cazul acesta el şi tovarăşul său ar muri de foame în ascunzătoarea lor.

— Tăcere! şopti Vasquez apucându-l de mână.

O nouă ceată de oameni se apropie, de data asta în tăcere. Poate erau cei care se întorceau cu mâna goală de la vânătoarea lor. În orice caz, oamenii care o alcătuiau nu scoteau nici o vorbă.

Nu se auzea decât zgomotul paşilor.

Toată dimineaţa Vasquez şi Davis auziră tropăit de picioare în jurul lor. Cete de oameni treceau, trimise în urmărirea atacatorului care nu putea fi prins. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, urmărirea părea să slăbească. De o bucată bună de timp nimic nu mai tulbura liniştea înconjurătoare, când, pe la amiază, trei sau patru oameni se opriră la doi paşi de gaura în care se ghemuiseră Vasquez şi Davis.

— Hotărât, nu poate fi găsit! zise unul dintre ei, aşezându-se chiar pe piatra care astupa intrarea crăpăturii.

— Mai bine ar fi să renunţăm, spuse altul. Ceilalţi au şi urcat la bord.

— Şi noi vom face ca dânşii. Cu atât mai mult, de altfel, cu cât netrebnicului nu i-a reuşit lovitura.

Nevăzuţi, Vasquez şi Davis tresăriră şi ascultară cu şi mai multă atenţie.

— Da, aprobă un al patrulea. lete-te, a vrut să arunce în aer cârma!

— Sufletul şi inima unei nave!

— Bine-am mai fi arătat! zise un altul.

— Noroc că explozibilul lui a ţâşnit spre babord şi tribord. Singurele stricăciuni sunt o gaură în pupa şi o ferecătură smulsă. Cât despre axul cârmei, abia dacă s-a pârlit lemnul.

— Totul va fi reparat azi, zise primul, care începuse vorba. Şi în seara aceasta, înaintea fluxului, «vira ancora», băieţi! După asta, n-are decât să şi crape de foame fugarul, dacă-i place!

— Ei bine, Lopez, te-ai odihnit destul? întrerupse brutal o voce aspră. La ce bun atâta pălăvrăgeală? Să ne întoarcem pe navă.

— Să ne întoarcem, ziseră ceilalţi trei pornind la drum.

În ascunzătoarea în care se aflau, Vasquez şi Davis, zdrobiţi de cele ce auziseră, se priveau în tăcere.

Două lacrimi umplură ochii lui Vasquez şi-i alunecară de pe gene, fără ca asprul marinar să caute să ascundă mărturia desperării sale neputincioase. Iată deci la ce rezultat bicisnic a dus încercarea sa eroică. Toate pierderile piraţilor se rezumaseră la o întârziere de 12 ore. Chiar în această seară, după reparaţiile făcute, goeleta se va îndepărta pe marea nemărginită şi va dispare la orizont.

Zgomotul ciocanelor, care se auzea de pe mal, dovedea cu câtă râvnă îi obliga Kongre pe oamenii săi să lucreze pentru a-l pune pe Carcante în stare de plecare. Pe la ora cinci şi un sfert, spre marea desperare a lui Vasquez şi Davis, zgomotul încetă brusc. Ei înţeleseră că ultima lovitură de ciocan a însemnat terminarea lucrului. Câteva minute mai târziu, scârţâitul lanţului ancorei pe nară confirmă acest fapt. Kongre începuse manevrarea ancorei. Momentul plecării se apropia.

Vasquez nu se mai putu stăpâni. Împingând stânca la o parte, se uită prevăzător afară.

Spre vest, soarele cobora atingând vârfurile munţilor, care închideau vederea în această parte. La această dată, aproape de echinoxul de toamnă, nu va trece nici o oră până va apune.

În partea opusă, goeleta se găsea în golfuleţ. Nu mai exista nici o urmă vizibilă a recentelor sale avarii. Totul părea în ordine la bord. Lanţul ancorei, acum vertical, arăta că un ultim efort o va scoate de la fund la momentul potrivit.

Vasquez, uitând de orice prudenţă, ieşi pe jumătate din ascunzătoare. Davis se uită şi el peste umărul paznicului. Amândoi priveau cu sufletul la gură. Cei mai mulţi dintre piraţi se urcaseră la bord. Totuşi, mai erau câţiva şi pe ţărm. Dintre aceştia din urmă, Vasquez îl recunoscu foarte bine pe Kongre care se plimba prin preajma farului, însoţit de Carcante. După cinci minute, se despărţiră şi Carcante porni spre uşa anexei farului.

— Să luăm seama, zise Vasquez în şoaptă. Va urca cu siguranţă la far.

Amândoi se lăsară să alunece înăuntrul cavităţii.

În adevăr, Carcante se urcă la far pentru ultima oară. Într-o clipă goeleta urma să plece. Dar, mai înainte, el voia să privească departe pe mare şi să vadă dacă vreo navă nu apare cumva în apropierea insulei.

De altfel, noaptea va fi calmă, căci vântul slăbise odată cu căderea serii, ceea ce promitea un timp frumos la răsăritul soarelui.

Când Carcante ajunse la galeria farului, John Davis şi Vasquez îl văzură foarte bine. Făcea înconjurul turnului, spre a privi cu luneta în toate părţile. Deodată scoase un adevărat urlet. Kongre şi ceilalţi ridicară capetele spre el. Cu o voce, care fu auzită de toţi, Carcante strigă: «Canoniera! Canoniera!»