Prefaţă

Prima insulă de care se leagă numele lui Jules Verne este aceea în care a văzut lumina zilei acum 150 de ani, la 8 februarie 1828: Insula Feydeau, limbă de pământ nisipos prinsă între două braţe ale Loirei, în inima oraşului Nantes. Armatorii şi comercianţii nantezi ridicaseră aici, în prima jumătate a secolului al XVIII-Iea, douăzeci şi patru de clădiri somptuoase. Una dintre ele, atinsă de rugina timpului, adăpostea, după un veac, familia încântătoarei Sophie Allotte de la Fuje care, după căsătoria cu avocatul Pierre Verne, se stabilise provizoriu în apartamentul părintesc.

Dacă ar fi să o credem pe Marguerite Allotte de la Fuje, nepoata scriitorului, „în Insula cu elice reapare una dintre reveriile copilăriei lui Jules Verne, de pe vremea când îşi imagina Insula Feydeau, smulsă din piloţii care o susţineau de gheţuri sau de revărsările Loirei, plutind până la mare şi el fiindu-i Căpitan1. Acest ecou îndepărtat ar fi rămas doar semnul nostalgic al unei vârste pierdute, dacă nu s-ar fi întâlnit cu pasiunea pentru ştiinţă a scriitorului. Iată una dintre mărturiile posibile. În iulie 1852, revista „Musee des familles”, la care tânărul Jules Verne începuse să colaboreze cu un an în urmă, publica un text anonim, atribuit de unii cercetători viitorului autor al Călătoriilor extraordinare, deoarece pare sa corespundă căutărilor şi aspiraţiilor lui din acea perioadă. Reproducem un pasaj semnificativ: „Un anume domn Etzler, care nu vizează decât să supună întregul glob, viaţa omenească în cele mai neînsemnate funcţiuni ale ei, jocului puternic al mecanismelor, care promite să realizeze astfel (…) insule artificiale, impermeabile şi plutitoare, acoperite de pământ roditor, de arbori şi de flori, plimbând populaţii întregi de la un continent la altul…” Nu este aici, în germen, ideea Insulei cu elice?

Stimulului sentimental, amplificat de o devorantă curiozitate ştiinţifică, i s-a adăugat experienţa unei călătorii de excepţie, pentru epoca respectivă. Potrivit unei tradiţii familiale, Jules Verne jurase în 1859, zărind pe Tamisa silueta gigantică a lui „Great-Eastern”, pachebotul transoceanic despre care scriau toate ziarele vremii, că va naviga pe acest colos de oţel „îndată ce un mare succes literar îi va fi adus gloria şi bogăţia”2. În 1867, cu banii aduşi de Geografia Franţei, el îşi îndeplineşte jurământul, străbătând Atlanticul la bordul „uriaşului mărilor”. Relatarea romanţată a croazierei va apare în 1871, sub titlul Un oraş plutitor. Şi parcă pentru a nu lăsa nici o îndoială în legătură cu filiaţia ale cărei meandre ne străduim să le descifrăm, scriitorul exclamă undeva, în paginile pe care le veţi citi: „Şi ce-i altceva „Standard-Island” decât un „Great-Eastern” modernizat şi de mii de ori mai mare?”

Pentru a nu extinde prea mult această introducere, vom mai aminti doar că în Ţara Blănurilor (1873) Jules Verne circumscrie şi mai exact ideea romanului de faţă. Pomenindu-se pe un imens sloi de gheaţă desprins de ţărmul american, cutezătoarea Paulina Barnett încearcă să uite primejdiile care o pândesc, visând: „Ce încântare ar fi să călătoreşti astfel cu casa, grădina, parcul şi însuşi pământul tău natal! O insulă rătăcitoare, dar o adevărată insulă, cu o temelie solidă, de nescufundat, ar fi într-adevăr cel mai confortabil şi mai minunat vehicul imaginabil! Se spune că au fost construite, cândva, grădini suspendate. De ce nu s-ar putea construi parcuri plutitoare, care ne-ar transporta în toate colţurile globului? Mărimea lor le-ar face să nu ia deloc în seamă hula. N-ar avea nimic de temut din partea furtunilor. Când ar bate vânturi prielnice, ar putea fi chiar dirijate cu mari pânze întinse în calea brizei (…) Cu piloţi destoinici, buni cunoscători ai curenţilor, îmi imaginez că ele s-ar putea menţine la latitudinile dorite, bucurându-se de o eternă primăvară!”. Or nu numai spiritul, dar şi litera acestei tirade poate fi regăsită, după doisprezece ani, în Insula cu elice: „Prin mărimea sa, ea se sustrage ondulaţiilor hulei…”;”nu mai trebuie să te preocupi de capriciile mării. Furtunile ei nu mai sunt de temut”.

Căutarea surselor ne-a îngăduit să aruncăm o privire în laboratorul de creaţie al lui Jules Verne, care foloseşte deseori procedeul reluării unor idei, situaţii şi personaje, ceea ce subliniază unitatea de ansamblu a Călătoriilor extraordinare. Desigur, faţă de parcurile plutitoare ale Paulinei Barnett, „Standard-Island” este – pentru a nu părăsi universul vernian – ca „Albatrosul” lui Robur Cuceritorul faţă de „Victoria” doctorului Fergusson din Cinci săptămâni în balon. Ideea dirijării parcurilor cu ajutorul curenţilor marini şi al vântului nu e decât o ingenioasă transpunere a ideii dirijării aerostatului cu ajutorul curenţilor atmosferici de la diferite altitudini. După cum ceea ce leagă „Albatrosul” de „Standard-Island” este folosirea elicei ca mijloc de propulsie.

Ca de obicei, scriitorul nu-şi lasă fantezia să zburde fără a căuta soluţii verosimile, dacă nu chiar realizabile. La 5 iunie 1894, el îi scrie fratelui său Paul, fost căpitan de cursă lungă, consilierul tuturor Călătoriilor extraordinare marine şi submarine: „Voi apela în curând la tine, bătrâne Paul, pentru a pune la punct Insula cu elice (…) Crezi că în mod teoretic, ideal, ar putea fi dirijată fără cârmă, cu un sistem de elice la tribord şi la babord, mişcate de dinamuri având un milion de cai-putere? Ne putem lipsi de cârmă pentru o navigaţie în definitiv lentă, combinând mişcarea elicelor?”3. Iar la 12 septembrie, trimiţându-i şpalturile primei părţi a romanului, îl roagă: „Dacă sunt erori în ceea ce priveşte pescajul insulei, tonajul, puterea ei în cai-vapor, indică-mi alte cifre”.4 Şi Paul se execută, după cum reiese dintr-o scrisoare datată 26 septembrie: „Bătrâne Paul (…) voi ţine seama de ceea ce-mi spui în privinţa modului de ancorare a lui Screw (sic) Island; am modificat şi celelalte pasaje, potrivit indicaţiilor tale.”5 Că Jules Verne nu făcea un secret din acest consilierat fratern ne-o demonstrează rândurile adresate la 23 octombrie editorului său, Hetzel: „Fratele meu Paul a citit aceste şpalturi şi mi le-a retrimis cu corecturile sale din punct de vedere mecanic şi nautic. Am făcut deci cât se poate de verosimil acest aparat neverosimil. Şi cum Paul este extrem de exigent, îmi place să cred că rezultatul va fi acceptat chiar de cititorii arţăgoşi…”6

Am insistat asupra acestei corespondenţe, întrucât ea dovedeşte încă o dată efortul constant al lui Jules Verne de a da un solid suport ştiinţific şi tehnic operei sale. Cu toate că avea cunoştinţe într-adevăr enciclopedice, el a recurs întotdeauna la specialişti care să-i furnizeze datele exacte sau să-i corecteze erorile de detaliu. Se ştie, de pildă, că vărul său Henri Garcet, profesor de matematici şi autor al unui tratat de cosmografie, a verificat elementele de balistică şi de mecanică cerească din De la Pământ la Lună şi în jurul Lunei, iar inginerul de mine Badoureau i-a oferit calculele din Sans Dessus Dessous (tradus la noi cu titlul Întâmplări neobişnuite), pe care Jules Verne a ţinut să le reproducă la sfârşitul romanului, sub numele autorului.

Să ne întoarcem însă la Insula cu elice, pe care ne vom îmbarca împreună cu cei patru instrumentişti parizieni aflaţi în turneu în Statele Unite. Vom descoperi că ea este refugiul unui mare grup de bogătaşi americani, adevăraţi regi ai industriei şi finanţei, care îşi petrec zilele într-un dolce farniente. Palatele lor sunt prevăzute cu tot confortul, nave de legătură îi aprovizionează cu cele de trebuinţă şi s-ar părea că nici un nor nu întunecă orizontul unei existenţe paradisiace. Sub acest calm aparent mocneşte însă furtuna. Şi dacă fiarele sălbatice şi piraţii nu reuşesc să distrugă insula, ciocnirile de interese şi de amor propriu duc până la urmă… Dar să nu răpim cititorului plăcerea de a urmări desfăşurarea şi deznodământul acestei superbe croaziere imaginare.

Cu toate că Insula cu elice conţine destule anticipaţii mai mult sau mai puţin plauzibile (vezi Comentariile), precum şi o copioasă trecere în revistă a frumuseţilor, bogăţiilor şi istoriei arhipelagurilor din Pacific, accentul nu cade pe aventura cunoaşterii. „Este o critică a gigantismului american şi a civilizaţiei dolarului, dar şi a societăţii occidentale” afirmă Jean Jules-Verne7 – şi nu putem să nu fim de acord, mai ales în lumina unei afirmaţii a scriitorului din scrisoarea datată 12 septembrie 1894: „Totul se va referi la moravurile şi la faptele actuale, dar sunt romancier înainte de orice şi cărţile mele vor avea totdeauna aparenţa unor ficţiuni”. Într-adevăr, opulenţa locuitorilor insulei nu ascunde mizeria maselor muncitoare din oraşele Americii „cu arestul, azilurile şi casele lor pentru săraci… cărora li se adaugă casele de corecţie…”. Retina scriitorului a înregistrat şi alte fenomene negative caracteristice „ţării tuturor posibilităţilor”: banditismul, sistemul falimentelor, ignoranţa cronică, atotputernicia banului. Şi unde ar fi putut să apară mai pregnant aceasta din urmă decât în simbolicul Milliard-City…?

Prinşi în vârtejul dolarilor, membrii Cvartetului Concertant nu-şi pierd umorul foarte parizian. Dincolo de replicile lor ironice ghicim însă revolta scriitorului faţă de lumea în care oamenii sunt apreciaţi nu după calităţi şi merite, ci după mărimea contului în bancă. „Un milionar este bogat faţă de cel care n-are decât o sută de mii de franci şi nu e bogat faţă de cel care are o sută de milioane”, constată Calistus Munbar. Iar după un elogiu adus solidităţii tablei de oţel din care e făcută Standard-Island, discuţia alunecă asupra guvernatorului Cyrus Bikerstaff:

— Şi el e tot de oţel?

— Da, domnule Pinchinat, răspunde Athanase Doremus. Este un administrator foarte priceput şi înzestrat cu o mare energie. Din nefericire, la Milliard-City nu ajunge să fii de oţel…

Trebuie să fii de aur, ripostează Yvernes.

Aveţi dreptate. De aur sau nu contezi câtuşi de puţin.” Cum ni-i înfăţişează Jules Verne pe „oamenii de aur”, stăpânii insulei cu elice şi ai întregii Americi, industriaşii şi bancherii reprezentaţi de Jean Tankerdon şi Nat Coverley?

Tankerdon este „Un om violent, pe care situaţia lui ar fi trebuit să-1 şlefuiască, dar căruia îi lipsesc cei şapte ani de-acasă. Îi place să facă paradă de averea sa şi are, cum se spune, buzunarele sunătoare. Mai mult chiar, se pare că nu le găseşte destul de pline, pentru că împreună cu alţi câţiva din sectorul său se gândeşte să reia afacerile.”

Coverley „este mai fin decât rivalul său (…) Averea sa n-a ieşit din măruntaiele pământului, în chip de pungi de petrol şi nici din măruntaiele fumegânde ale rasei porcine. NU! El a ajuns ceea ce este datorită afacerilor industriale, căilor ferate şi băncilor.”

Dar dacă aspectul şi manierele lor diferă, comportarea le este determinată de aceleaşi interese meschine, a căror ciocnire provoacă dezastrul insulei cu elice. „Ceea ce s-a întâmplat – spune autorul – este o consecinţă a neînţelegerilor interne, a acestei rivalităţi între miliardari…” Şi în altă parte: „Ei bine, aceşti Coverley şi Tankerdoni sunt mulţumiţi de rezultatul rivalităţii lor criminale?… Nici unul dintre ei nu va guverna excluzându-1 pe celălalt!… Dar să nu ne înduioşăm de soarta lor! Le rămân încă destule milioane în safeurile băncilor americane şi europene pentru ca să-şi aibă asigurată la bătrâneţe pâinea zilnică!”

Nu întâmplător, singurele personaje simpatice din societatea miliardeză sunt Walter Tankerdon şi Diana Coverley. Aceşti tineri care se iubesc în ciuda tuturor opreliştilor nu au fost încă total viciaţi de averea părinţilor lor. Ironia autorului nu-i cruţă însă nici pe ei. Walter „e bun la inimă”, cu următoarea precizare: „E adevărat că, lipsind săracii, n-are cum să-şi exercite caritatea.” Iar în final, se constată cu aceeaşi maliţiozitate: „…tinerii soţi nu mai posedă decât o rentă anuală de un biet milion fiecare. Dar, cum spune Pinchinat, totul ne face să credem că îşi vor găsi fericirea şi cu această avere mediocră!”

Dată fiind profesia celor patru parizieni ajunşi fără voie pe „Standard-Island”, observaţiile lor (şi ale autorului) se referă deseori la incompetenţa şi lipsa de gust a miliardezilor. E adevărat că muzeul municipal e înţesat de capodopere clasice şi moderne, dar criteriul de selecţionare a constat mai ales în mărimea preţului fiecăreia dintre ele. Căci Tankerdonii şi Coverleyi nu-şi pot permite să iscălească decât dedesubtul unor cifre cu mai multe zerouri. Şi ca să nu existe vreo îndoială, autorul conchide: „Ar fi riscant să pretindem că aceste minuni sunt vizitate foarte des, că nababii din Milliard-City ar avea o înclinaţie deosebită pentru operele de artă, că simţul lor artistic ar fi foarte dezvoltat.” Lucrurile stau la fel şi în ceea ce priveşte muzica. Dealtfel, opinia scriitorului în această privinţă era formată încă din 1852, când îi scria tatălui său: „Ah, americanii! şi americancele! (…) iată oamenii care o fac să câştige 18 milioane de franci pe Jenny Lind, cântăreaţă fluierată odinioară la Paris! Sunt aceiaşi care l-au suit în slavă pe Henri Hez, acum când nu mai e decât o epavă! Se află în Anglia, care e un fel de Americă europeană, un anume domn Julien care habar n-are de muzică şi câştigă o groază de bani. Ce buni de exploatat sunt aceşti negustori de succes şi alte mărfuri nu mai puţin artistice.”

Un loc însemnat revine, în roman, criticii acerbe a imperialismului, începând cu expansionismul Statelor Unite. În perioada în care se petrece acţiunea, numărul stelelor de pe drapelul american s-a dublat, prin anexarea Canadei, Mexicului, Guatemalei, Hondurasului, Nicaraguei, Costa-Ricăi, Republicii Panama şi altor state, nepomenite de autor. (Această imagine semnificativă apărea şi în povestirea În secolul XXIX. O zi din viaţa unui ziarist american în anul 2889, publicată în 1889 de revista americană „Forum” şi de revista rusească „Vokrug Sveta” sub iscălitura lui Jules Verne, dar scrisă în colaborare cu fiul acestuia, Michel.) Anticolonialismul scriitorului, prezent de-a lungul întregii sale opere, capătă o virulenţă neobişnuită. Decorul feeric al insulelor Oceaniei nu-l face să treacă peste drama populaţiilor autohtone. El vorbeşte despre prăpastia care-i desparte pe săraci de bogaţi şi observă că această stare de lucruri este tolerată de „protectorii” europeni. Cu încuviinţarea acestora se menţin rânduieli şi obiceiuri înapoiate ca tabuul, lege „născocită de cei puternici împotriva celor slabi, de cei bogaţi împotriva celor săraci, pentru a-şi apăra privilegiile şi avuţiile.”

Cu multă compasiune descrie Jules Verne soarta băştinaşilor recrutaţi pentru lucrările de defrişare. Ei muncesc ca nişte robi, seceraţi de boli şi de foamete. Şi nu-i de mirare că, în asemenea condiţii, populaţia arhipelagurilor s-a împuţinat simţitor de la venirea „civilizatorilor” albi. Uneori, această stare de lucruri e menţionată lapidar, în limbajul crud şi precis al cifrelor: Tahiti nu mai are decât şapte mii de locuitori, faţă de nouă mii în 1875; arhipelagul Cook – douăsprezece mii, faţă de douăzeci de mii; populaţia arhipelagului Samoa s-a redus la jumătate… „Cărui fapt i se datorează această depopulare?” se întreabă autorul, pornind de la situaţia insulei Nuka-Hiva. Şi răspunsul mărturiseşte o surprinzătoare înţelegere a esenţei problemei: „Exterminării indigenilor în războaie, răpirii bărbaţilor pentru plantaţiile peruviene… şi în sfârşit (pentru ce să nu mărturisim?) tuturor relelor pe care le aduce cotropirea, chiar atunci când cotropitorii aparţin raselor civilizate.” Scriitorul nu ignoră nici contradicţiile ivite între marile puteri în perioada reîmpărţirii lumii, după cum reiese din astfel de pasaje: „…aici ca şi în insulele Solomon… problema protectoratului constituie un măr al discordiei între Franţa şi Regatul-Unit. Pe deasupra, Statele Unite nu văd cu ochi buni apariţia coloniilor europene, în mijlocul unui ocean a cărui stăpânire exclusivă se gândesc s-o revendice.”

În acest amplu rechizitoriu, o notă falsă: îngăduinţa faţă de colonialismul francez. Ea se manifestă uneori în forme aparent benigne: laudele aduse „politeţii franţuzeşti” care ar domni în Noua Caledonie şi în arhipelagul Loyalty sau simpatia cu care sunt priviţi misionarii francezi, spre deosebire de confraţii lor de altă naţionalitate. Avem de-a face însă şi cu o astfel de justificare a invadării insulelor Marchize, Pomotu şi Societăţii: „Oricum, Franţa dispune de un domeniu insular, în care vapoarele noastre de pescuit pot să se adăpostească şi să se aprovizioneze şi căruia canalul Panama (…) îi va da o reală importanţă comercială (…) Deoarece influenţa britanică e reponderentă în regiunile de nord-vest ale acestui imens ocean, e bine că influenţa franceză vine s-o contrabalanseze în regiunile de sud-est.” Cât de ciudat sună aceste argumente, după afirmaţia categorică despre „relele pe care le aduce cotropirea” şi după analiza lucidă a contradicţiilor dintre statele imperialiste!

Dar poate că-i cerem prea mult autorului nostru. Republican convins, apărător al cauzei naţiunilor oprimate, sedus uneori de idealurile generoase dar irealizabile ale socialismului utopic, el n-a reuşit să se desprindă totdeauna de erorile timpului său. Important este însă faptul că romanul mărturiseşte aversiunea lui Jules Verne faţă de o lume pe care o zugrăvise, cândva, cu penelul speranţei şi pierderea încrederii în virtuţile intrinsece ale progresului tehnico-ştiinţific. Această schimbare de optică nu poate fi pusă doar pe seama îmbătrânirii şi a evenimentelor tragice care i-au întunecat ultimele două decenii. Dobândise oare „cronicarul lucrurilor aparent imposibile”, cum se autodefineşte el prin gura profesorului Aronnax din Douăzeci de mii de leghe sub mări, o viziune mai clară asupra realităţilor pe care le înveşmântase până atunci în vălurile unei fantezii scânteietoare? Sau intuiţia lui de artist veritabil îl făcuse să înregistreze în atmosfera tulbure a sfârşitului de secol vibraţia prăbuşirilor şi prefacerilor inevitabile? Oricum, Insula cu elice ne oferă nu numai o lectură plăcută, iar imaginea tradiţională a vizionarului cu părul alb capătă mai mult relief şi culoare.

ION HOBANA.