CAPITOLUL V.

O propunere. Înfăţişarea coastei. În căutarea urmelor presupusului naufragiu. O epavă în văzduh. Descoperirea unui mic port natural. La miezul nopţii, pe malul râului Mercy. O barcă în voia valurilor.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi dormiră somn greu şi liniştit în văgăuna pe care jaguarul le-o dăruise atât de frumos.

În zorii zilei, se duseră cu toţii la capătul promontoriului şi privirile lor cercetară cu atenţie orizontul. Pentru ultima dată, inginerul constată că nici un catarg, nici o urmă de vas nu se iveau la suprafaţa mării. Nici privind cu ochianul nu descoperi nimic ce-ar fi putut da de bănuit.

De asemenea, nici pe litoral nu se zărea nimic, cel puţin privind linia dreaptă, care se întindea pe vreo trei mile spre sud pe coasta promontoriului, căci dincolo de ea începea o ieşitură a ţărmului care ascundea vederii cealaltă parte. Nici de la capătul sudic al peninsulei nu se mai putea zări capul Ghearei, ascuns după stâncile înalte.

Rămânea acum de explorat ţărmul meridional al insulei, şi stăteau în cumpănă, neştiind dacă s-o facă în acea zi. Până atunci, nu se gândiseră la această prelungire a călătoriei, mai ales că nu se aşteptaseră să nu găsească nici o urmă de naufragiu pe coasta apuseană. De aceea, îşi lăsaseră şi piroga legată de malul Râului Cascadei. Acum, însă, când constatară că pe ţărmul de apus nu vor găsi nici un semn de naufragiu, pionierii îşi dădură seama că trebuiau să caute pe coasta de sud a insulei ceea ce nu găsiseră pe cea de vest.

Gédéon Spilett fu acela care ceru să se prelungească cercetările, până când chestiunea presupusului naufragiu va fi complet lămurită… De aceea, întrebă la ce depărtare se află capul Ghearei de extremitatea peninsulei.

Cam la treizeci de mile, răspunse inginerul, – dacă ţinem seama de cotiturile coastei.

Treizeci de mile! spuse Gédéon Spilett. Asta înseamnă o zi bună de mers. Eu îmi închipui însă că ne putem întoarce la Casa de Granit şi de-a lungul ţărmului de sud.

Dar, – observă Harbert, – de la capul Ghearei la Casa de Granit trebuie să mai socotim cel puţin zece mile.

Hai să spunem patruzeci de mile, răspunse reporterul, – şi hai să le şi facem. E adevărat, drumul e obositor, dar cel puţin vom cunoaşte insula şi nu vom mai fi nevoiţi să pornim într-o altă explorare.

Foarte bine, să mergem, spuse Pencroff. Dar ce facem cu piroga?

Dacă barca a rămas singură o zi întreagă la izvorul râului, răspunse Gédéon Spilett, – poate să mai stea încă două zile. Până acuma nu ne putem plânge de hoţi pe insulă.

Totuşi, – observă marinarul, – când mă gândesc la păţania cu broasca, parcă nu mai am atâta încredere.

Broasca! Broasca ţestoasă! răspunse reporterul. Nu ştii că a răsturnat-o marea?

Cine ştie? şopti inginerul.

Dar… începu Nab.

Nab avea ceva de spus, dar deschisese gura fără să zică nimic.

Ce vrei să spui, Nab? întrebă inginerul.

Dacă ne întoarcem de-a lungul ţărmului până la capul Ghearei, răspunse Nab, – după ce vom ocoli capul vom întâlni în cale…

Râul Mercy, aşa-i, răspunse Harbert, – şi nu vom avea nici pod, nici barcă pentru a-l trece!

Nu-i nimic, domnule Cyrus, răspunse Pencroff, – cu câteva trunchiuri de copac nu ne va fi greu să trecem râul!

Cum o fi… spuse Gédéon Spilett. însă ne va prinde bine să construim un pod, dacă vrem să avern drumul direct către Far-West.

Un pod? strigă Pencroff. Dar ce, domnul Smith nu e de felul lui inginer? Când vom avea nevoie de un pod, ne va face unul. Cât priveşte trecerea pe celălalt mal al râului, în astă-seară, mă priveşte pe mine. Mai avem mâncare pentru o zi, şi de altminteri, poate că nu vom mai duce lipsă de vânat. Deci, înainte!

Propunerea reporterului, susţinută cu însufleţire de marinar, avu încuviinţarea tuturor, căci fiecare ţinea să termine cu îndoielile. Afară de aceasta, întoarcerea pe la capul Ghearei completa de minune explorarea. Dar nu aveau o clipă de pierdut, căci o etapă de patruzeci de mile se străbate cu greu şi nu puteau ajunge la Casa de Granit înainte de căderea nopţii.

La ora şase dimineaţa, micul grup porni. Puştile fură încărcate în vederea întâlnirilor neplăcute, şi Top, care alerga înainte, primi poruncă să cerceteze marginea pădurii.

De la extremitatea promontoriului, cu care se sfârşea peninsula, coasta se rotunjea pe o distanţă de cinci mile, distanţă pe care o parcurseră repede, fără să găsească nici cel mai neînsemnat semn de debarcare, nici o epavă, nici un foc stins, nici o urmă de paşi omeneşti.

Pionierii ajunseră în golful Washington, de unde îmbrăţişară cu privirea întreaga întindere a litoralului sudic. La o depărtare de douăzeci şi cinci de mile, coasta se termina cu capul Ghearei, care de-abia se zărea în ceaţa dimineţii şi pe care un fenomen de miraj îl arăta aşezat mai sus, ca şi cum ar fi fost suspendat între pământ şi apă. între locul unde se aflau pionierii şi fundul uriaşului golf, ţărmul cuprindea mai întâi o plajă întinsă şi dreaptă, mărginită în fund de un lanţ de arbori, apoi coasta, foarte neregulată, înainta în mare cu ieşituri ascuţite, şi mai departe, câteva stânci negricioase, risipite într-o neorânduială pitorească, se terminau cu capul Ghearei!

Astfel se înfăţişa această parte a insulei, pe care o vedeau pentru întâia oară, şi exploratorii se opriră o clipă, cercetând-o Cu privirea.

Un vapor eşuat aici, spuse Pencroff, ar fi pierdut. Uitaţi-vă, bancuri de nisip până în larg, şi mai departe stânci şi iar stânci! Primejdioase locuri!

Dar cel puţin ar mai rămâne ceva din vapor? întrebă reporterul.

Ar rămâne câteva bucăţi de lemn pe stânci şi nimic alături, îi răspunse marinarul.

De ce?

Pentru că aceste nisipuri, mai primejdioase decât stâncile, înghit tot ce aruncă marea în aceste locuri Şi un vapor întreg, de câteva sute de tone, poate să dispară în întregime în câteva zile.

Atunci, Pencroff, întrebă inginerul, n-ar fi de loc de mirare să nu mai fi rămas urmă din vasul care ar fi putut eşua pe aceste nisipuri?

Desigur, domnule Smith, datorită furtunii şi condiţiilor atmosferice. Totuşi, este îndoielnic, chiar dacă s-a întâmplat aşa, să nu mai fi rămas nici măcar catarge sfărâmate sau bucăţi răzleţe aruncate departe pe ţărm, acolo de unde nu le pot lua valurile.

Atunci să cercetăm mai departe, hotărî Cyrus Srnith.

La ora unu după-amiază, după ce străbătuseră douăzeci de mile, pionierii ajunseră la capătul golfului Washington.

Poposiră ca să prânzească.

Din acel loc, începea o coastă neregulată, plină de crestături ciudate, în faţa căreia se întindea un şir lung de stânci, ce luaseră locul bancurilor de nisip. Acum, marea le acoperea aproape în întregime, dar peste câtva timp, apele aveau să se retragă şi stâncile aveau să se înalţe din apă. Valurile se spărgeau de aceste stânci, alunecând apoi în lungi dâre înspumate. Până la capul Ghearei, plaja se îngusta mereu, gâtuită între stânci şi marginea pădurii.

Drumul era din ce în ce mai anevoios, deoarece întâlneau nenumărate stânci prăvălite pe ţărm. Peretele de granit devenea tot mai înalt şi nu se mai vedea acum decât coroana verde a copacilor de pe creastă, unde nu se simţea nici o adiere de vânt.

După o jumătate de oră de odihnă, pionierii îşi reluară drumul şi privirea lor cercetă cu atenţie fiecare colţişor al plajei şi şirul de stânci. Pencroff şi Nab se aventurau chiar printre ele, de câte ori privirea le era atrasă de ceva neobişnuit. Nu găsiră nici urmă de epava şi îşi dădeau seama mereu că se lăsaseră înşelaţi de câte o stâncă de formă curioasă. Constatară totuşi că pe această plajă, se aflau în mare cantitate scoici bune de mâncat dar, până ce nu-şi vor fi îmbunătăţit mijloacele de transport şi nu vor fi făcut o punte de legătură între cele două maluri ale râului Mercy, nu se puteau folosi de ele.

Până atunci, cu toate cercetările, nu găsiseră nici o urmă a presupusului naufragiu. Şi oricum, un obiect mai mare, corpul unui vas, de pildă, n-ar fi putut să treacă neobservat. Rămăşiţele sale ar fi fost aruncate de valuri pe ţărm, ca şi lada pe care o găsiseră la douăzeci de mile de acolo. Dar nu se zărea nimic.

Pe la ora trei, Cyrus Srriith şi tovarăşii săi ajunseră la un mic golf, aproape închis, în care nu se vărsa nici o apă. El forma un adevărat mic port natural, care nu putea fi zărit din larg. Era legat de mare printr-un canal îngust, în locul rămas liber între stânci.

În fundul acestui golf, marginea stâncoasă se sfărâmase, datorită vreunei puternice erupţii vulcanice, formând o trecătoare în pantă, care ducea până la platoul superior. De aici şi până la capul Ghearei, nu puteau fi mai mult de zece mile, iar până la platoul Grande-Vue erau cam patru mile în linie dreaptă.

Gédéon Spilett propuse tovarăşilor săi să facă un mic popas sus pe creastă. Nimeni nu avu nimic împotrivă, căci mersul îndelungat le deschisese pofta de mâncare şi, cu toate că mai era până la cină, fiecare se înfruptă bucuros din vânatul ce-l duceau cu ei, în aşteptarea ospăţului de seară la Casa de Granit.

Câteva minute mai târziu,.pionierii şedeau la poalele unui pâlc de minunaţi pini maritimi, mâncând proviziile aduse de Nab, Deşi locul unde se aflau era aşezat la cincizeci sau şaizeci de picioare deasupra nivelului mării, lăsând loc larg privirilor, dincolo de ultimele stânci ale capului şi până în golful Uniunii, nu puteau zări nici insula, nici platoul Grande-Vue, deoarece relieful solului şi perdeaua de copaci închideau în întregime priveliştea spre nord.

Nu mai trebuie adăugat că nici pe această parte a litoralului, nici pe mare nu zăriră nici o urmă de epavă sau de vapor, cu toate că inginerul cercetă amănunţit cu ochianul întreaga întindere, până unde cu greu mai deosebeai cerul deape.

De asemenea, întreaga regiune a litoralului, care mai rămăsese neexplorată, fu cercetată tot cu ochianul, cu cea mai mare atenţie, fără a se descoperi ceva.

Acum, spuse Gédéon Spilett, trebuie să ne resemnăm şi să ne gândim că nimeni nu va veni să ne ceară socoteală că am luat în stăpânire această insulă!

Bine, dar alicea? întrebă Harbert. Totuşi, ea nu este un produs al închipuirii noastre!

Mii de draci! Sigur că nu, strigă Pencroff cu gândul la măseaua spartă.

Atunci, ce concluzie trageţi? întrebă reporterul.

Trag concluzia, răspunse inginerul, că în ultimele trei luni un vas s-a oprit aici de voie sau de nevoie…

Cum, Cyrus, dumneata ai admite că el a putut fi înghiţit de nisipuri fără să lase vreo urmă? strigă reporterul.

Nu, dragă Spilett, dar caută să-ţi dai seama că dacă e sigur că o fiinţă omenească a pus piciorul pe această insulă, e tot atât de sigur că acum a părăsit-o.

Atunci, dacă nu mă înşel, domnule Cyrus, preciza Harbert, vaporul a plecat?

Fireşte.

Şi am pierdut astfel pentru totdeauna prilejul de a ne repatria! strigă Nab.

Tare mi-e teamă că pentru totdeauna.

Ei bine! Deoarece am pierdut prilejul, haideţi să mergem acasă, spuse Pencroff, căruia i se şi făcuse dor de Casa de Granit.

Dar nici nu se ridicase bine, când auziră lătratul lui Top, care ieşi din pădure, ţinând în bot. o bucată de pânză plină de noroi.

Nab smulse peticul din gura câinelui. Era o bucată de pânză groasă.

Top lătra mereu şi prin săriturile sale părea că-şi cheamă stăpânul în pădure.

O fi ceva pe acolo care ar putea să explice alicea mea! strigă Pencroff.

Un naufragiat! răspunse Harbert.

Rănit poate! spuse Nab.

Sau mort! răspunse reporterul.

Şi toţi se repeziră în urma câinelui, printre brazii uriaşi, care se ridicau la marginea pădurii. Pentru orice eventualitate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi.îşi pregătiră armele.

Înaintară destul de adânc în pădure; dar, spre marea lor dezamăgire, nu văzură nici o urmă de paşi. Lianele şi tufişurile dese erau neatinse şi fură chiar nevoiţi să le taie cu toporul, aşa cum făcuseră atunci când părăsiseră piroga, în inima pădurii. Era deci greu de presupus că cineva ar fi putut trece prin acele locuri. Şi totuşi Top alerga ca o fiinţă cu voinţă proprie, care urmăreşte un gând bine definit, nu ca un câine care caută la întâmplare.

După un drum de şapte sau opt minute, Top se opri. Pionierii, ajunşi într-un luminiş mărginit de copaci înalţi, îşi rotiră privirea în jur, dar nu văzură nimic nici printre tufişuri, nici printre trunchiurile copacilor.

Ce e, Top? întrebă Cyrus Smith.

Top lătra tot mai tare, sărind în jurul unui pin uriaş.

Deodată, Pencroff strigă:

Ah! Bun! Foarte bine!

Ce e? întrebă Gédéon Spilett.

Noi căutăm o epavă pe mare sau pe pământ I.

Ei şi?

Ei bine, ea se găseşte în văzduh!

Şi marinarul arătă un fel de zdreanţă mare, albicioasă, agăţată în vârful pinului şi din care Top adusese o bucată căzută pe jos.

Dar asta nu e o epavă! strigă Gédéon Spilett.

Ba să avem iertare! răspunse Pencroff.

Cum? Este…?

E tot ce-a mai rămas din nava noastră aeriană, din balonul nostru, care a eşuat acolo, în vârful copacului.

Pencroff nu se înşela şi scoase nişte urale puternice, adăugând:

Iată o pânză minunată! Avem acum din ce ne face rufărie pentru ani de zile. Ce de batiste şi cămăşi vom avea! Ei, domnule Spilett, ce spuneţi de o insulă în care cămăşile cresc în copaci?

Era într-adevăr o întâmplare fericită pentru pionierii insulei, să regăsească rămăşiţele aerostatului, care căzuse acolo după ce se înălţase ultima oară, zadarnic, în văzduh. Rămânea de hotărât dacă să păstreze învelişul sub această Formă, pentru cazul în care ar fi încercat o nouă călătorie aeriană, sau să întrebuinţeze cu folos cele câteva sute de coţi de pânză de bumbac, de cea mai bună calitate, după ce vor fi îndepărtat lacul, cu care era acoperită. Bucuria lui Pencroff Fu împărtăşită de toţi.

Dar învelişul agăţat de copac trebuia luat şi pus într-un loc sigur. Lucrul acesta n-a fost uşor! Nab, Ilarbert şi marinarul, urcaţi în vârful copacului, făcură minuni de acrobaţie, ca să elibereze din încleştarea crengilor aerostatul uriaş, acum dezumflat.

Operaţia ţinu peste două ore şi avu drept rezultat scoaterea învelişului cu supapă, a resorturilor şi a garniturilor sale de aramă, ba chiar şi a plasei, care reprezenta o mare cantitate de sfoară. De asemenea, a fost salvat cercul’ de siguranţă de la baza balonului şi ancora. învelişul, afară de locul în care se spărsese, era. în stare bună şi numai apendicele inferior fusese rupt.

O comoară le picase din cer!

Nădăjduiesc, domnule Cyrus, spuse marinarul, că dacă ne vom hotărî vreodată să părăsim insula, nu vom mai călători cu balonul. Vapoarele astea ale văzduhului nu te duc chiar unde vrei. După părerea mea, mai bine ne-am apuca să facem o navă mare de vreo douăzeci de tone. Din această ţesătură, voi face pânzele trebuitoare corăbiei. Iar din rest ne vom îmbrăca!

Vom vedea, Pencroff, vom vedea, răspunse Cyrus Smith.

Deocamdată, să punem totul în siguranţă, răspunse Nab.

Într-adevăr, nu putea fi deocamdată vorba să transporte la Casa de Granit acea uriaşă cantitate de pânză şi sfoară, care era foarte grea, şi până când vor fi construit un vehicul bun pentru căratul lor, era totuşi mai bine să adăpostească această bogăţie de furia uraganelor. Pionierii, opintindu-se cu toţii, izbutiră să tragă epava până la ţărm, unde găsiră o grotă destul de mare, astfel orientată, încât nu pătrundea în ea nici vântul, nici ploaia, şi nici marea.

Aveam nevoie de un dulap, ca să punem la adăpost balonul, spuse Pencroff, şi iată an găsit unul, dar cum nu se încuie cu cheia, e mai bine să-i astupăm intrarea. Nu spun asta pentru hoţii cu două picioare, ci pentru cei în patru labe.

La ora şase seara, totul fu terminat şi după ce dădură micului port numele, foarte nimerit de altfel, de „portul Balonului”, se întoarseră la capul Ghearei. Pencroff şi inginerul discutau despre diferitele proiecte, care trebuiau executate în timpul cel mai scurt. Printre lucrările ce nu sufereau întârziere, se impunea construirea unui pod peste râul Mercy, ca să stabilească o’legătură uşoară cu sudul insulei; apoi vor veni cu căruciorul să ia aerostatul, căci barca nu le-ar fi îngăduit să-l transporte; mai târziu, aveau să facă o barcă mai mare, cu care să poată întreprinde călătorii în jurul insulei, apoi…

Între timp, se întunecase. Când pionierii ajunseră la capul Epavei, la locul unde descoperiseră preţioasa ladă, se înserase de-a binelea. Dar nici acolo, ca şi în celelalte locuri cercetate până atunci, nici o urmă nu arăta că ar fi naufragiat vreun vas şi nu puteau de’cât să tragă aceleaşi concluzii la care ajunsese Cyrus Srriith.

De acolo până la Casa de Granit mai rămâneau.de făcut patru mile, pe care le străbătură repede. Era aproape de miezul nopţii, când pionierii ajunseră la primul’cot al râului Mercy.

Aici, albia avea o lărgime de optzeci de picioare şi e,ra greu de trecut, dar Pencroff, ca marinar încercat, se obligase să învingă greutăţile.

Fără îndoială, că pionierii erau frânţi de oboseală. Călătoria fusese lungă şi muncă depusă pentru adăpostirea rămăşiţelor balonului îi sleise de-a. binelea de. puteri. Erau grăbiţi să se întoarcă la Casa de Granit, să mănânce şi să se culce. Dacă podul ar. fi existat, ei ar fi fost acasă într-un sfert de oră.

Noaptea era foarte întunecoasă. Pencroff se pregătea să se ţină de cuvânt, construind o plută cu care să treacă râul Mercy. împreună cu Nab, înarmaţi cu topoare, aleseră doi copaci de lângă ţărm, din care hotărâră să facă o plută. Cu ultimele lor puteri, atacară baza copacilor.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett şedeau pe mal, aşteptând momentul să le vină în ajutor, iar Harbert se plimba primprejur, fără să se depărteze însă prea mult.

Deodată, băiatul, care hoinărea în susul apei, se întoarse repede, arătând ceva cu degetul;

Pluteşte ceva acolo, în voia valurilor! strigă el. Pencroff îşi întrerupse lucrul şi zări un obiect, care apărea nedesluşit în umbră.

O barcă! spuse el.

Se apropiară cu toţii şi, spre marea lor mirare, zăriră într-adevăr o barcă dusă de curent.

Hei, ăia din barcă! strigă el dintr-un vechi obicei marinăresc, fără să-şi dea seama că era mai bine să facă cât mai puţin zgomot.

Nici un răspuns. Barca continua să lunece şi nu mai era decât la câţiva paşi, când marinarul strigă:

Dar e piroga noastră! S-a rupt odgonul şi a fost târâtă de curent! Ne-a sosit la ţanc!

Piroga noastră? şopti inginerul.

Pencroff avea dreptate. Era într-adevăr barca lor, al cărei odgon fără îndoială se rupsese şi care se întorcea singură de la izvoarele râul ui Mercy. Acum trebuiau s-o prindă, înainte ca ea să fie târâtă de curentul râului, dincolo de revărsarea lui. Cu ajutorul unei prăjini, Nab şi Pencroff izbutiră, cu multă îndemânare, să tragă barca la mal.

Inginerul se urcă cel dintâi în pirogă şi, apucând odgonul, se încredinţa, pipăindu-l, că se rupsese datorită frecării de stâncă.

Iată, îi spuse reporterul încet, iată ce se poate numi o împrejurare…

Ciudată, adăugă Cyrus Smith.

Ciudată sau nu, era o împrejurare fericită! Harbert, reporterul, Nab şi Pencroff se îmbarcară. Ei nu se îndoiau o clipă de faptul că odgonul se rupsese; dar cel mai curios lucru era că barca ajunsese În dreptul lor la un moment atât de potrivit. Soiul acesta de întâmplări ţine mai mult de domeniul basmelor.

Cu câteva lovituri puternice de vâsle, pionierii ajunseră la punctul de revărsare a râului Mercy. Aici, barca fu trasă pe plajă până la Cămin, apoi se îndreptară cu toţii către scara Caseide Granit.

Dar, în acea clipă, Top latră cu furie, şi Nab, care căuta prima treaptă, scoase un ţipăt…

Scara dispăruse!