CAPITOLUL V.

Ce spune inginerul. Presupunerile măreţe ale lui Pencroff. Bateria de coastă. Cele patru proiectile. Ocnaşii rămaşi în viaţă. Ayrton şovăie. Mărinimia lui Cyrus Smith. Pencroff este greu de înduplecat.

Şi astfel, rămăşiţa torpilei lămurea explozia submarină. Cyrus Smith, care cunoscuse în timpul războiului aceste grozave mijloace de distrugere, nu se putea înşela. Sub acţiunea cilindrului încărcat cu o substanţă explozivă, nitroglicerină sau alta, apa canalului se ridicase în trombă şi bricul, zguduit de o puternică lovitură, se scufundase pe loc, fără să mai poată fi tras pe uscat, atât de mari erau stricăciunile suferite. Vasul nici n-ar fi putut rezista unei torpile în stare să distrugă o fregată cuirasată tot atât de lesne ca şi o barcă de pescuit.

Da! Totul se lămurea, totul… afară de prezenţa torpilei în apele canalului.

— Prieteni, începu Cyrus Smith, nu mai putem să ne îndoim că pe insulă se află o fiinţă misterioasă, poate un naufragiat ca şi noi; vă spun toate acestea pentru ca Ayrton să afle şi el despre lucrurile ciudate care s-au petrecut aici în ultimii doi ani. Cine să fie binefăcătorul necunoscut al cărui ajutor l-am primit în atâtea împrejurări? Nu pot şti, Ce-l îndeamnă oare să se poarte astfel şi să se ascundă totuşi după ce ne-a făcut atâta bine? Iar nu ştiu. Dar aceste binefaceri au existat şi sunt de asemenea natură, încât îmi vine să cred că omul acesta dispune de puteri neobişnuite. Ayrton îi este tot atât de îndatorat ca şi noi, căci, fără îndoială, acelaşi om care m-a scăpat din valuri a scris şi documentul pe care l-a aruncat în drumul nostru, făcându-ne cunoscută situaţia lui Ayrton. Trebuie să mai adaug că lada, atât de bine încărcată cu tot ce ne lipsea, a fost adusă de acelaşi necunoscut, la capul Epavei, că focul aprins pe înălţimile insulei şi care a uşurat întoarcerea voastră tot lui i se datorează, că alicea găsită în trupul pecariului, de el a fost trasă, că torpila, care a distrus bricul, de el a fost aşezată în canal; într-un cuvânt, toate aceste fapte ciudate, pe care noi nu ni le putem explica, fiinţa asta misterioasă le-a pricinuit. De aceea, oricine ar fi prietenul necunoscut, naufragiat sau exilat pe această insulă, trebuie să-i fim recunoscători. Avem o datorie faţă de el, pe care sper că ne vom învrednici să o plătim odată.

— Ai dreptate, dragă Cyrus, răspunse Gédéon Spilett. Există o fiinţă cât se poate de puternică, ascunsă undeva în insulă, care a dat mult ajutor coloniei noastre. Aş putea spune că acest necunoscut pare să dispună de forţe supranaturale, dacă aş admite existenţa unor asemenea forţe. Să fie el acela care se pune în legătură cu noi prin puţul Casei de Granit, aflând astfel planurile noastre? Să fie el acela care ne-a trimis în cale sticla, când corabia a ieşit pentru prima oară în larg? Să fie el acela care l-a azvârlit pe Top din apele lacului şi a ucis dugongul? Să fie el acela care te-a salvat pe tine, Cyrus, în împrejurări atât de ciudate? Dacă toate acestea i se datorează lui, înseamnă că necunoscutul dispune de mijloace care îi permit să stăpânească elementele naturii.

Cuvintele reporterului erau cât se poate de întemeiate. Toţi îşi dădeau foarte bine seama de aceasta.

Sunt sigur că necunoscutul care ne ajută stăpâneşte mijloace cu totul neobişnuite. Este şi aici un mister, dar dacă aflăm cine e omul, dezlegăm şi misterul. Acuma se pune următoarea întrebare: oare se cuvine să respectăm discreţia binefăcătorului nostru, care ne ajută fără să se arate, sau trebuie dimpotrivă să facem totul ca să ajungem până la el? Ce părere aveţi?

Părerea mea este, răspunse Pencroff, că oricine o fi el, e un om de treabă şi se bucură de toată stima mea!

Se poate, urmă Cyrus Smith, dar acesta nu e un răspuns, Pencroff.

Domnule Cyrus, spuse Nab, cred că oricât l-am căuta pe domnul de care vorbiţi, nu l-am găsi decât atunci când ar dori el singur să-l găsim.

Ai foarte multă dreptate, Nab, răspunse Pencroff.

Şi eu sunt de părerea lui Nab, zise Gédéon Spilett, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-l căutăm peste tot. Fie că-l găsim, fie că nu-l găsim, vom şti cel puţin că ne-am făcut datoria.

Dar tu, copilul meu, ce părere ai? întrebă inginerul, întorcându-se către Harbert.

Cât aş vrea să-i mulţumesc aceluia care v-a salvat pe dumneavoastră, strigă Harbert, a cărui privire strălucea. Să-i mulţumesc că ne-a salvat apoi şi pe noi toţi.

Bine zici, răspunse Pencroff, şi eu aş vrea să-i mulţumesc, şi noi toţi am vrea! Nu sunt curios din fire, dar ce n-aş da să văd chipul acestei făpturi cu totul neobişnuite. Trebuie să fie frumos, înalt, zdravăn, cu o barbă minunată, cu părul ca, nişte raze şi cred că stă întins pe nori şi ţine o bilă mare în mână!

Bine, Pencroff, spuse Gédéon Spilett, dar tu îl înfăţişezi aşa cum e zugrăvit în biserici dumnezeu!

O fi, domnule Spilett, răspunse marinarul, dar eu aşa mi-l închipui!

Şi dumneata, Ayrton, ce crezi? întrebă inginerul.

Domnule Smith, răspunse Ayrton, în această chestiune nu am nici o părere. Ceea ce veţi face, va fi bine făcut. Dacă hotărâţi că pot lua parte la cercetările dumneavoastră, voi fi gata să vă urmez.

Mulţumesc, Ayrton, aş dori totuşi un răspuns direct la întrebarea mea. Ştii bine că eşti tovarăşul nostru; de mai multe ori ţi-ai pus viaţa în primejdie pentru noi, de aceea, trebuie să-ţi spui şi dumneata părerea când e vorba de o hotărâre însemnată. Vorbeşte!

Domnule Smith, răspunse Ayrton, eu gândesc că trebuie cu orice chip să dăm de binefăcătorul nostru necunoscut. Poate este singur. Poate că suferă şi el. Poate că-i putem da şi noi vreun ajutor. Şi eu am o datorie faţă de acest om. Doar el a putut veni până la insula Tabor, unde a găsit biata fiinţă pe care aţi cunoscut-o, el este acela care v-a dat de veste că trăieşte pe insulă un nenorocit care trebuie salvat. Lui trebuie să-i mulţumesc că am devenit iarăşi om. Nu, nu-l voi uita niciodată!

Atunci s-a hotărât, spuse Cyrus Smith. Vom începe de îndată cercetările. Nu vom lăsa nici un colţ de insulă necercetat. Vom scotoci ungherele cele mai tainice şi prietenul nostru necunoscut ne va ierta, înţelegând ce ne îndeamnă s-o facem.

Câteva zile, pionierii se îndeletniciră cu cositul fânului şi cu secerişul grâului. înainte de a porni aşa cum plănuiseră la cercetarea părţilor încă necunoscute ale insulei, ei socoteau că trebuiau făcute toate lucrările ce nu sufereau amânare. Era anotimpul în care se recoltau diferite legume provenite din răsadurile aduse de pe insula Tabor. Totul trebuia pus la adăpost. Din fericire, era loc destul la Casa de Granit. Toate produsele coloniei erau adunate acolo, aşezate cu chibzuială şi pe cât se părea la loc sigur. În mijlocul masivului de granit n-avea să le fie teamă de umezeală. Mai multe scobituri ce se aflau în coridorul de sus fură mărite fie cu târnăcopul, fie cu fulminant şi Casa de Granit deveni un antrepozit general, în care se păstrau proviziile, muniţiile, instrumentele şi uneltele, într-un cuvânt zestrea toată a coloniei.

Tunurile bricului erau nişte piese frumoase, din oţel turnat, pe care, în urma stăruinţelor lui Pencroff, le ridicară cu macaraua până la intrarea Casei de Granit; între ferestre făcură nişte deschizături, şi aşezară tunurile cu gurile, lor lucioase, căscate la marginea peretului de granit. De la înălţimea casei, gurile de foc vegheau asupra întregului golf al Uniunii, locul devenind astfel un mic Gibraltar. Orice vas ar fi pătruns în golf, în largul ostrovului, ar fi fost supus focului acestei baterii aeriene.

Domnule Cyrus, spuse într-o zi Pencroff, bateria noastră este gata. Ce-ar fi să încercăm cât de departe bate?

Crezi că e nevoie de aşa ceva? întrebă inginerul.

Mare nevoie, domnule Cyrus! Altfel de unde să ştim la ce depărtare putem trimite drăguţele de ghiulele cu care ne-am aprovizionat?

Să încercăm, Pencroff, răspunse inginerul. Dar sunt de părere să nu întrebuinţăm praful de puşcă, de care nu vreau să mă ating, ci piroxilul, care nu va lipsi niciodată.

Crezi că au să reziste tunurile la explozia piroxilul ui? întrebă reporterul, dornic să încerce bateria.

Cred că vor rezista. De altfel, vom fi prevăzători.

Inginerul avea toate motivele să fie mulţumit de tunuri. Erau din oţel şi se încărcau prin culată, suportând desigur o încărcătură mare şi având astfel o rază de acţiune foarte întinsă.

Se ştie că traiectoria unei ghiulele trebuie să fie cât mai întinsă, pentru ca proiectilul să cadă cât mai departe. Lucrul acesta se obţine imprimând ghiulelei o cât mai mare viteză iniţială.

De aceea, spuse Cyrus Smith, viteza iniţială este determinată de cantitatea de praf de puşcă folosită. Prin urmare, avem nevoie de tunuri fabricate dintr-un material rezistent şi oţelul este fără îndoială metalul cel mai potrivit. Tunurile noastre fiind fabricate din oţel bun, cred că vor rezista la presiunea gazelor, provocate de aprinderea piroxiluiui, şi ghiulelele vor bate departe.

O să ştim noi totul după ce le încercăm! spuse Pencroff.

Cele patru tunuri erau în bună stare. După ce le scoseseră din apă, marinarul le curăţase cu deosebită grijă. Ore întregi nu făcuse altceva decât să le frece, să le ungă, să le Instruiască şi să le cureţe mecanismul. Şi acum, tunurile păreau noi, tot atât de strălucitoare ca pe bordul unui vas.

În ziua de 8 noiembrie, în prezenţa tuturor membrilor coloniei, de lângă care nu lipseau nici Jup şi Top, cele patru tunuri fură încărcate pe rând. Le încărcară cu piroxil, ţinând seama că puterea lui explozivă este de patru ori mai mare decât a prafului de puşcă obişnuit, apoi aşezară şi proiectilele de formă eilindrică-conică.

Pencroff ţinea capătul fitilului, gata să-i dea foc.

La un semn al lui Cyrus Smith, ghiuleaua ţâşni din ţeava, îndreptându-se spre mare, trecu peste insula cea mică, pierzându-se în larg, la o depărtare greu de apreciat cu exactitate.

Al doilea tun fu îndreptat spre stâncile de la marginea capului Epavei şi proiectilul se sfărâmă de o stâncă la trei mile de Casa de GranitA doua lovitură fusese trasă de Harbert, care era foarte mândru că ţintise atât de bine. Dar Pencroff se simţi şi mai mândru de îndemânarea copilului său drag!

Al treilea proiectil fu îndreptat spre dunele care alcătuiau coasta de sud a golfului Uniunii; ghiuleaua căzu în nisip, la o depărtare de patru mile şi, după ce ricoşa, se pierdu în mare într-un nor de spumă.

La al patrulea tun, Cyrus Smith mări încărcătura, ca să-i încerce puterea maximă. Se traseră cu toţii la o parte, pentru a se feri de o eventuală explozie şi fitilul fu aprins de la distanţă, folosindu-se o sfoară lungă.

Răsuna o detunătură asurzitoare, dar tunul rezistă. Pionierii se repeziră la fereastră şi văzură proiectilul ciuntind în trecere stâncile de la capul Mandibulei, la o depărtare de cinci mile de Casa de Granit, şi pierzându-se apoi în golful Rechinului.

Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, ale cărui urale păreau să se ia la întrecere cu detunăturile. Ce spuneţi de artileria noastră? N-au decât să se adune toţi piraţii Pacificului în faţa Casei de Granit. Nu va putea debarca niciunul fără voia noastră!

Crede-mă, Pencroff, răspunse inginerul, că m-aş lipsi cu plăcere de asemenea încercare.

Fiindcă veni vorba, reluă marinarul, ce ne facem cu cei şase nemernici care se plimbă pe insulă? Îi lăsăm să umble în voie prin pădurile şi lanurile noastre? Piraţii ăştia sunt nişte adevăraţi jaguari şi merită să-i vânezi ca pe fiare. Ce părere ai, Ayrton?

Ayrton şovăi să răspundă şi lui Cyrus Smith îi păru rău de întrebarea nesocotită a lui Pencroff. Fu foarte stingherit când Ayrton răspunse într-un târziu cu o voce sfioasă:

Şi eu am fost un jaguar dintr-ăştia, domnule Pencroff, aşa că n-am dreptul să vorbesc…

Se depărta apoi încet. Pencroff înţelesese.

Mare dobitoc mai sunt şi eu! strigă el. Sărmanul Ayrton! Cred totuşi că aici are dreptul să vorbească, ca şi oricare dintre noi…

Desigur, spuse Gédéon Spilett, dar rezerva aceasta îi face cinste şi se cuvine să respectăm acest sentiment al lui despre trecutul său trist…

Am înţeles, domnule Spilett, răspunse marinarul, şi n-o să se mai întâmple. Mai bine îmi muşc limba decât să-l mai mâhnesc pe Ayrton. Dar să revenim la întrebarea mea. Cred că bandiţii aceştia trebuie trataţi fără milă şi ar fi mai bine să curăţăm insula de ei.

Asta e părerea ta, Pencroff? întrebă inginerul, Bineînţeles.

Nu crezi că ar fi bine să constatăm mai întâi vreun act duşmănos din partea lor, înainte de a-i urmări fără milă?

Ce-au făcut nu v-ajunge? întrebă Pencroff, care nu înţelegea şovăielile inginerului.

Poate că se vor schimba, spuse Cyrus Smith, poate că se căiesc…

Să se căiască ei! strigă marinarul, dând din umeri.

Pencroff, gândeşte-te la Ayrton! spuse atunci Harbert, apucând mâna marinarului. Şi el s-a transformat, devenind un on cinstit!

Pencroff îşi privi tovarăşii, unul după altul. Nu şi-ar fi închipuit că propunerea lui ar putea fi întâmpinată cu atâtea şovăieli. Firea lui aspră nu-i îngăduia nici o cruţare faţă de aceşti tâlhari care debarcaseră pe insulă, ciracii lui Bob Harvey, nişte ucigaşi pe care îi socotea fiare, ce trebuiau stârpite fără nici un fel de remuşcare.

Ia te uită! strigă el. Toată lumea e împotriva mea! Vreţi să fiţi mărinimoşi cu nemernicii ăştia? Fie! Dar să nu ne pară rău!

Nu ne paşte nici o primejdie dacă umblăm cu băgare de seamă, spuse Harbert.

Hm! făcu reporterul, care nu se amestecase până atunci. Sunt şase şi bine înarmaţi. Dacă fiecare dintre ei se ascunde într-un colt şi trage asupra unuia dintre noi, ajung repede stăpânii insulei.

De ce n-au făcut-o până acum? zise Harbert. Desigur, pentru că nu avea nici un rost s-o facă. De altminteri, şi noi suntem şase!

Bine! Bine! mormăi Pencroff, pe care nimic nu-l putea convinge să-şi schimbe părerea. Să-i lăsăm pe „bieţii oameni” să-şi vadă de treabă şi să nu ne mai gândim la ei!

Hai, Pencroff, spuse Nab, nu te arăta mai rău decât eşti! Sunt sigur că dacă nenorociţii ăia s-ar afla în faţa ta, în bătaia puştii tale, n-ai trage asupra lor…

Ba i-aş doborî ca pe nişte câini turbaţi, Nab, răspunse Pencroff rece, Pencroff, spuse inginerul, întotdeauna ai ţinut seama de părerile mele. N-ai vrea să ţii seama de ele şi în această împrejurare?

Voi face aşa cum spuneţi, domnule Smith, răspunse marinarul, cu jumătate de gură.

Dacă-i aşa, să aşteptăm şi să nu atacăm decât atunci când vom fi atacaţi.

Astfel, ei hotărâră – deşi Pencroff se arăta neîncrezător – că nu vor ataca bandiţii, dar că vor fi pregătiţi pentru orice eventualitate. La urma urmei, insula era mare şi mănoasă. Dacă vreo fărâmă de cinste mai dăinuia în sufletul lor, ticăloşii se mai puteau îndrepta. Interesul lor era să înceapă o viaţă nouă. De aceea, măcar din simplă omenie, pionierii trebuiau să aştepte. Ei ştiau că nu vor mai putea să umble de colo, colo în linişte şi fără griji. Până în clipa de faţă se păziseră numai de fiare, dar de acum înainte şase ocnaşi, dintre cei mai răi, trăiau pe insulă. Greu lucru – fără îndoială; şi alţi oameni, mai puţin curajoşi, s-ar fi temut de această primejdie.

Deocamdată, dreptatea nu era de partea lui Pencroff, ci de partea celorlalţi. Ce urma să fie mai târziu? Rămânea de văzut.