Capitolul I.

ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION LANSEAZĂ O NOTIFICARE ÎN LUMEA VECHE ŞI LUMEA NOUĂ

— Care va să zică, domnule Maston, dumneata pretinzi că o femeie n-ar fi niciodată în stare să contribuie la progresul ştiinţelor matematice sau experimentale?

— Spre marele meu regret, Mistress Scorbitt, sunt obligat să susţin această părere, răspunse J. T. Maston. Recunosc, mă rog, că au existat sau că există unele matematiciene celebre, mai ales în Rusia; dar, ţinând seama de conformaţia creierului femeii, ea nu poate ajunge niciodată un Arhimede şi, cu atât mai puţin, un Newton.

— Vai, domnule Maston, dă-mi voie, te rog, să protestez în numele sexului feminin…!

—.care este cu atât mai fermecător, Mistress Scorbitt, cu cât nu-i deloc menit să-şi închine viaţa studiilor abstracte.

— Prin urmare, domnule Maston, dumneata eşti de părere că o femeie, văzând cum cade un măr, n-ar fi putut să descopere legea atracţiei universale, aşa cum a făcut ilustrul savant englez la sfârşitul celui de al XVII-lea secol?

— Văzând cum cade un măr, Mistress Scorbitt, unei femei nu i-ar fi trecut prin cap decât gândul să-l mănânce. urmând pilda mamei noastre, Eva!

— După cum văd, dumneata crezi că femeile n-au nici o aptitudine pentru înalte speculaţii intelectuale.

— Nici o aptitudine?… Nu spun asta, Mistress Scorbitt! îmi iau totuşi îngăduinţa să observ că, de când există oameni pe pământ şi deci şi femei, nu s-a pomenit încă vreun creier de femeie căruia să-i datorăm vreo descoperire în domeniul ştiinţific, asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler sau Laplace.

— Ei, şi aceasta poate constitui o dovadă? Trecutul hotărăşte irevocabil şi viitorul?

— Deh!… Ceea ce nu s-a întâmplat de mii de ani încoace, n-o să se întâmple… fară îndoială… nici de acum înainte…

— Atunci, după câte văd, domnule Maston, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne resemnăm; nu suntem bune decât…

— Decât să fiţi bune! răspunse J. T. Maston, cu amabilitatea curtenitoare pe care o poate avea un savant cu capul împuiat de X-uri.

Dealtfel, Mistress Evangelina Scorbitt era dispusă să se mulţumească şi cu atât.

— Ei bine, domnule Maston, reluă ea, fiecare cu rolul lui în lumea asta. Dumneata rămâi calculatorul extraordinar care eşti! Dăruieşte-te în întregime problemelor ridicate de această operă uriaşă, căreia sunteţi pe cale, dumneata şi prietenii dumitale, să vă închinaţi viaţa. Cât despre mine, eu am să fiu „femeia bună” care trebuie să fiu, dându-vă concursul meu bănesc.

— Ceea ce o să-ţi asigure recunoştinţa noastră veşnică! Răspunse J. T. Maston.

Obrajii doamnei Scorbitt se împurpurară de plăcere, pentru că avea – dacă nu pentru toţi savanţii în general – cel puţin pentru J. T. Maston o simpatie cu totul deosebită. Oare inima femeii nu-i o prăpastie adâncă?

Era într-adevăr uriaşă opera aceasta, în care bogata văduvă americană se hotărâse să învestească un capital însemnat.

Iată despre ce operă era vorba şi ce ţel pretindeau că urmăresc iniţiatorii ei.

Ţinuturile arctice propriu-zise cuprind, după Maltebrun, Reclus, Saint-Martin şi cei mai autorizaţi geografi:

1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri din Marea Baffin şi strâmtoarea Lancaster;

2. Georgia nordică, formată din Ţara lui Banks şi dintr-un mare număr de insule, ca insulele Sabine, Byam-Martin, Griffith, Cornwallis şi Bathurst;

3. Arhipelagul lui Baffin-Parr, compus din diferite regiuni ale continentului polar, ca Southampton, Cumberland, James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville şi altele, aproape necunoscute.

În ţinutul acesta nordic, mărginit de paralela 78, uscatul se întinde pe 1 400 000 de mile pătrate, iar marea pe 700 000 de mile pătrate.

Dincolo de această paralelă, îndrăzneţi exploratori moderni47 au reuşit să înainteze până aproape de paralele 84, descoperind câteva ţărmuri pierdute în spatele unui lanţ înalt de banchize şi dând nume capurilor, piscurilor, golfurilor sau golfuleţelor de pe aceste ţinuturi întinse, care ar putea fi numite Podişul Arctic. Dincolo de paralela 84 domneşte taina, irealizabilul desideratum al cartografilor; nimeni nu ştie încă dacă îngrămădirea de netrecut de gheţuri de la Polul Nord ascunde sub ea, pe o întindere de 6° latitudine, pământuri sau mări.

Şi iată că, în 189…, guvernul Statelor Unite avu năstruşnica idee să propună lumii întregi scoaterea la mezat a regiunilor din jurul Polului Nord, neexplorate încă. Concesionarea regiunilor polare era solicitată de o societate americană, care se constituise în vederea cumpărării acestei tichii boreale a globului pământesc.

Este drept că, mai înainte cu vreo câţiva ani, Conferinţa de la Berlin alcătuise un cod special, spre folosinţa marilor puteri care vor să pună mâna pe bunul altuia sub pretextul colonizării sau al deschiderii de noi debuşee pentru comerţ. Totuşi, se pare că acest cod nu se putea aplica în cazul de faţă, deoarece teritoriile polare nu erau locuite.

Cum, însă, ceea ce nu-i al nimănui este şi al tuturor, noua societate nu pretindea să „ocupe”, ci să „dobândească”, pentru ca să fie la adăpost de orice reclamaţie ulterioară.

În Statele Unite nu există proiect, oricât de îndrăzneţ – ba chiar aproape irealizabil – care să nu găsească atât adepţi atraşi de laturile lui practice, cât şi bani pentru a fi tradus în fapt. Se văzuse asta destul de bine cu câţiva ani mai înainte, când Gun-Club („Clubul artileriştilor”) din Baltimore se hotărâse să trimită un proiectil în Lună, sperând să obţină o linie de legătură directă cu satelitul nostru48. Oare nu tocmai întreprinzătorii yankei furnizaseră cele mai mari sume de care avea nevoie această încercare interesantă? Şi dacă încercarea a putut avea loc, faptul nu se datoreşte oare celor doi membri ai clubului amintit mai sus, care au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei experienţe supraomeneşti?

Dacă vreun nou Lesseps49 ar propune într-o bună zi să se taie un canal cu un profil adânc de-a curmezişul Europei şi Asiei, de la ţărmurile Atlanticului până la mările Chinei; dacă vreun genial inginer de foraj s-ar oferi să sfredelească Pământul ca să atingă straturile fluide de silicaţi aflate la suprafaţa materiei topite, pentru a scoate căldură din însuşi focarul aflat în centrul globului pământesc; dacă vreun electrician întreprinzător ar vai să adune la un loc curenţii electrici împrăştiaţi pe toată suprafaţa Pământului, pentru a forma din ei un nesecat izvor de căldură şi lumină; dacă vreunui inginer îndrăzneţ i-ar trece prin minte să înmagazineze în rezervoare imense surplusul de căldură din timpul verii, pentru a-l înapoia iarna zonelor bântuite de ger; dacă vreun excepţional inginer hidrolog ar încerca să folosească forţa vie a fluxului şi refluxului pentru a produce, după bunul lui plac, căldură sau forţă – câte societăţi anonime sau în comandită nu s-ar forma pentru a duce la bun sfârşit sute de asemenea proiecte!

În fruntea celor care ar subscrie s-ar găsi americanii, şi torente de dolari ar da năvală în casele de bani ale societăţilor, asemenea marilor fluvii din America de Nord, ce se revarsă în oceane.

Este deci firesc să admitem că opinia publică a fost afectată când s-a răspândit vestea – cel puţin ciudată – că ţinuturile arctice urmau să fie scoase la mezat, spre a deveni proprietatea celui ce va oferi un preţ mai mare. Dealtfel, nu se deschisese nici o subscripţie publică în vederea acestei cumpărări. Capitalul era strâns dinainte, aşa cum o să vedem când va fi vorba de folosirea domeniului intrat în posesia cumpărătorilor.

Folosirea ţinuturilor arctice…?! Zău că o asemenea idee nu putea să se nască decât în capul unor nebuni!

Şi totuşi, proiectul era cât se poate de serios.

Într-adevăr, o notă fusese adresată în acelaşi timp ziarelor europene, australiene şi asiatice ca şi celor americane. Nota se încheia cu o invitaţie de commodo et incommodo50 din partea celor interesaţi. Ziarul New-York Herald publicase primul această notă, aşa că abonaţii lui Gordon Bennett putură citi la 7 noiembrie următoarea ştire, care pătrunse ca fulgerul în lumea savanţilor şi în lumea industriaşilor, stârnind ecouri diferite.

„În atenţia locuitorilor globului pământesc!

Regiunile de la Polul Nord, situate dincolo de paralela 84 latitudine boreală, nu au fost puse în exploatare din simplul motiv că nu au fost descoperite.

Într-adevăr, punctele extreme însemnate pe hărţi de către navigatorii de naţionalităţi diferite sunt următoarele:

82°45' atins de englezul Parry, în iulie 1847, pe cel de-al 28-lea meridian vestic, în nordul insulei Spitzberg;

83°20,28', atins de Markham, din expediţia engleză a lui sir John Georges Nares, în mai 1876, pe al 50-lea meridian vestic în nordul Ţării lui Grinnel;

83°35' latitudine, atins de Lockwood şi Brainard, din expediţia americană a locotenentului Greelly în mai 1882, pe cel de-al 42-lea meridian vestic, în nordul Ţării lui Nares.

Aşadar, regiunea care se întinde între paralela 84 şi Pol, pe o distanţă de 6 grade, poate fi socotită drept un domeniu în indiviziune al diferitelor state de pe glob, şi deci susceptibil de a deveni proprietate particulară, în urma unei licitaţii publice.

Dar, potrivit principiilor de drept, nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. În consecinţă, Statele Unite ale Americii, întemeindu-se pe aceste principii, au hotărât să provoace alienarea acestui domeniu.

La Baltimore a fost întemeiată o societate sub denumirea North Polar Practical Association („Societatea practică Polul Nord”) ca reprezentant oficial al Statelor Unite. Această societate îşi propune să cumpere sus-zisa regiune cu acte încheiate în regulă, care să-i confere dreptul absolut de proprietate asupra continentelor, insulelor, ostroavelor, stâncilor, mărilor, lacurilor, fluviilor, râurilor, torentelor şi, în general, asupra a tot ceea ce formează acum bunul imobil de la Polul Nord, fie că este acoperit de gheţuri veşnice, fie că aceste gheţuri se topesc în timpul verii.

Se atrage atenţia în mod special că acest drept de proprietate nu va putea fi socotit caduc, chiar dacă în situaţia geografică şi meteorologică a globului pământesc ar surveni modificări – indiferent de natura lor.

Prezenta se aduce la cunoştinţa locuitorilor celor două emisfere ale Pământului, pentru ca toate statele să poată participa la licitaţie, în cadrul căreia dreptul de proprietate va fi obţinut de cel ce va face ultima ofertă şi va oferi preţul cel mai mare.

Data şi locul licitaţiei au fost stabilite pentru ziua de 3 decembrie a anului curent, în „Sala licitaţiilor” din Baltimore, statul Maryland, Statele Unite ale Americii.

Pentru alte amănunte, a se adresa lui William S. Forster, agent provizoriu al lui North Polar Practical Association, High-Street nr. 93, Baltimore”.

Că o asemenea înştiinţare din partea societăţii „Polul Nord” putea fi socotită drept o aiureală – asta se poate; dar trebuie recunoscut că nu lăsa nimic de dorit în privinţa clarităţii şi sincerităţii. Dealtfel, seriozitatea ei era întărită de faptul că guvernul Statelor Unite ale Americii îi şi concesionase teritoriile arctice, în cazul că ar fi reuşit să le cumpere la licitaţie.

Părerile erau foarte împărţite. Mulţi nu voiau să vadă în această chestiune decât una din acele uluitoare „bombe” americane, care ar întrece limitele păcălelii, dacă tendinţa spre glumă a omului n-ar fi fără limite. Alţii erau de părere că propunerea merita să fie privită cu toată seriozitatea. Aceştia insistau mai ales asupra faptului că noua societate comercială nu se adresa deloc pungii publicului. Ea voia să cumpere regiunile nordice cu banii ei proprii. Aşadar, nu căuta să sugă dolarii, bancnotele, aurul şi argintul gogomanilor, ca să-şi umple casa ei de bani. Nu! Ea nu căuta decât să cumpere cu fonduri proprii bunul imobil din jurul Polului Nord.

Oamenii obişnuiţi să-şi drămuiască flecare părăluţă erau de părere că societatea ar face mult mai bine dacă s-ar folosi, pur şi simplu, de dreptul „primului ocupant” şi ar pune mâna pe acest teritoriu, a cărui scoatere în vânzare o iniţiase. Dar tocmai aici stătea dificultatea, deoarece până în ziua aceea se părea că omul nu are posibilitatea să ajungă la Polul Nord. Şi apoi, admiţând că Statele Unite ar fi devenit proprietarul acestor teritorii, concesionarii voiau să aibă un act în regulă, pentru ca nimeni să nu se poată ridica mai târziu împotriva dreptului lor. Nimeni nu i-ar fi putut învinui pentru asta. Oamenii acţionau cu prudenţă şi, când e vorba să faci un asemenea contract, apoi precauţiunile legale luate nu sunt niciodată prea multe.

Dealtfel, anunţul includea o clauză, care avea scopul să înlăture contestaţiile ce s-ar fi putut ivi în viitor. Clauza aceasta a avut darul să dea loc la multe interpretări contradictorii, fiindcă sensul ei precis nu era înţeles nici de minţile cele mai ascuţite. Era vorba de alineatul care preciza că „acest drept de proprietate nu va putea fi socotit caduc, chiar dacă în situaţia geografică şi meteorologică a globului pământesc ar surveni modificări – indiferent de natura lor”.

Ce însemna fraza aceasta? Ce eventualitate avea în vedere? Cum ar fi putut Pământul să sufere vreodată o modificare, în stare să influenţeze geografia şi meteorologia – în special în teritoriile scoase la mezat?

„Cu siguranţă că trebuie să fie ceva la mijloc!” spuneau cei ce se socoteau bine informaţi.

Interpretările date acestei clauze nu mai conteneau, punând la încercare perspicacitatea unora sau curiozitatea altora.

Ziarul Ledger din Philadelphia făcu începutul, publicând următoarea notiţă glumeaţă: „Cu siguranţă că numeroase calcule aritmetice au arătat cumpărătorilor ţinuturilor nordice că o cometă cu nucleu solid se va izbi curând de Pământ, în asemenea condiţii încât izbitura ei va provoca acele schimbări geografice şi meteorologice de care se preocupă clauza în chestiune”.

Fraza era ceva cam lungă, aşa cum se cuvine unei fraze care se pretinde ştiinţifică, dar nu lămurea nimic. Dealtfel, eventualitatea ciocnirii Pământului cu o asemenea cometă nu putea fi luată în serios.

În orice caz, nu se putea admite că concesionarii s-ar fi gândit la o eventualitate atât de puţin sigură.

„Oare să fie doar o întâmplare – se întreba ziarul Delta din New Orleans sau noua societate îşi închipuie că precesiunea echinocţiilor51 ar putea produce cândva modificări care să favorizeze exploatarea domeniului său?” „Şi de ce nu, odată ce această mişcare modifică paralelismul axei sferoidului nostru?” interveni Hamburger-Korrespondent.

„Chiar aşa, răspunse Revue Scientifique din Paris. Oare n-a preconizat Adhémar52, în cartea sa „Mişcarea de revoluţie a mărilor”, că precesiunea echinocţiilor, combinată cu mişcarea de secole a axei mari a orbitei Pământului, va duce, de-a lungul unei perioade lungi de timp, la schimbări în temperatura medie din diferite locuri de pe Pământ şi în cantitatea de gheţuri de la cei doi Poli?” „Dar aşa ceva nu-i deloc sigur”, răspunse Revista Edinburgh-ului, continuând: Şi chiar dacă ar fi aşa, ar t rebui să treacă 12 000 de ani pentru ca, în urma fenomenului amintit mai sus, steaua Vega să devină steaua polară a Pământului, jar teritoriile arctice să sufere o schimbare din punct de vedere al climei”.

„Atunci e bine! interveni Dagblad din Copenhaga. Peste douăsprezece mii de ani, poftim, putem vărsa fondurile neccsare. Dar până atunci, nu merită să riscăm nici măcar o coroană!”

Chiar dacă „Revista ştiinţifică” avea dreptate cu teoria lui Adhémar, era aproape sigur că North Polar Practical Association nu se bizuia nicidecum pe modificările de temperatură pricinuite de precesiunea echinocţiilor.

De fapt, nimeni nu reuşea să afle ce înseamnă această clauză a faimosului document şi nici ce viitoare schimbare cosmică avea ea în vedere.

Pentru soluţionarea problemei, poate că ar fi fost de ajuns o întrebare pusă noii societăţi şi mai ales preşedintelui. Dar nimeni nu ştia cine-i preşedinte! Şi tot atât de necunoscuţi erau şi secretarul şi membrii consiliului de administraţie. Nu se ştia nici măcar de unde a plecat nota. Ştirea fusese adusă la redacţia ziarului New-York Herald de un oarecare William S. Forster, din Baltimore, misit onorabil al societăţii Adrinell and Co., din Terra-Nova, care se ocupa cu comerţul de batog.

Un „om de paie”, evident, şi mut în ce priveşte această chestiune, aidoma peştelui pe care îl comercializa în magazinele sale, aşa că nici cei mai curioşi şi mai dibaci reporteri n-au putut scoate nimic de la el.

Pe scurt această North Polar Practical Association era o societate atât de anonimă, încât nu se putea vorbi de nici un nume. Era într-adevăr ultimul cuvânt al anonimatului.

Şi totuşi, dacă cei din fruntea acestei întreprinderi se încăpăţânau să-şi învăluie identitatea într-un mister absolut, scopul lor era arătat limpede şi precis în nota adusă la cunoştinţa locuitorilor întregului Pământ.

Era vorba pur şi simplu de a deveni stăpâni deplini pe partea din regiunea nordică îngrădită de paralela 84 şi care avea Polul Nord ca punct central.

Lucru foarte exact, dealtfel, deoarece exploratorii moderni – Parry, Marckham, Lockwood şi Brainard – care se apropiaseră cel mai mult de acest punct inaccesibil, rămăseseră totuşi dincoace de paralela 84. Cât priveşte pe ceilalţi navigatori din mările nordice, ei ajunseseră de-abia la o latitudine simţitor inferioară. Astfel: Payez, în 1874, la 82°15', la nord de Ţara lui Frantz-Josef şi de Noua Zemlie; Leout, în 1870, la 82°47', deasupra Siberiei; De Long, în expediţia făcută pe corabia Jeannette, în 1879, la 78°45', în preajma insulelor care îi poartă numele. Ceilalţi ajunseseră dincolo de Noua Siberie şi Groenlanda, la înălţimea Capului Bismarck, dar nu trecuseră de paralelele 76, 77 şi 79. Lăsând deci o distanţă de 35 minute de arc între punctul, să zicem, 83°35' – unde Lockwood şi Brainard puseseră piciorul – şi cea de a 84-a paralelă, aşa cum arăta nota, North Polar Practical Association nu atingea cu nimic drepturile câştigate prin descoperirile de până atunci. Societatea aceasta se referea la un teritoriu pe care nu călcase niciodată picior de om. Iată care este aria acestei părţi a globului, mărginită de jur-împrejur de paralela 84:

De la 84 la 90 sunt şase grade; cum între fiecare grad distanţa este de 60 de mile, raza cercului este de 360 de mile, diametrul fiind deci de 720 de mile. Aşadar, în cifre rotunde, ţinutul acesta are o circumferinţă de 2 260 de mile şi suprafaţa de 407 000 de mile pătrate. Ceva mai mult decât de două ori suprafaţa Franţei, sau cam a zecea parte din întreaga Europă; o porţie destul de bună.

După cum s-a văzut, nota expunea principiul că aceste regiuni, nefiind încă explorate geograficeşte şi deci neaparţinând nimănui, aparţineau, prin chiar acest fapt, întregii lumi. Se putea presupune că celor mai multe dintre statele Pământului nici n-avea să le treacă prin minte să ridice vreo pretenţie. Era însă aproape sigur că statele învecinate – cel puţin ele – aveau să socotească aceste regiuni ca o prelungire a posesiunilor lor spre nord şi, în consecinţă, să se folosească de dreptul de proprietate. Pretenţiile lor vor fi cu atât mai întemeiate, cu cât descoperirile din regiunile arctice s-ar datora în cea mai mare parte curajului cetăţeniloi ţărilor respective. Iată de ce guvernul american, reprezentat prin noua societate, soma toate ţările să-şi expună aeum pretenţiile, pentru a fi dezdăunate cu preţul obţinut la licitaţie. Oricum, partizanii noii societăţi North Polar Practical Association strigau sus şi tare: proprietatea nu aparţine nimănui, aşadar nimeni nu poate să se opună la scoaterea la mezat a acestui întins domeniu.

Statele ale căror drepturi nu puteau fi puse deloc în discuţie, fiind vecine cu aceste teritorii, erau în număr de şase şi anume: America, Anglia, Danemarca, Suedia-Norvegia53, Olanda şi Rusia. Dar şi alte state puteau să ridice pretenţii pe baza descoperirilor geografice făcute de marinarii şi călătorii lor.

De pildă, ar fi putut să intervină Franţa, deoarece câţiva dintre fiii ei luaseră parte la expediţiile pornite pentru cucerirea ţinuturilor din jurul Polului Nord. Nu poate fi citat, printre alţii, curajosul Bellot, care a murit în 1853, în largul insulei Beechey, în cursul călătoriei navei Phoenix trimisă în căutarea lui John Franklin? Poate fi uitat doctorul Octave Pavy, mort în 1884, lângă capul Sabine, în cursul expediţiei misiunii Greely la fortul Conger? Şi n-ar fi nedrept să fie dată uitării expediţia aceea care a dus până în mările Spitzbergului, în 1838 – 1839, pe Charles Martins, Marmier, Bravais şi pe curajoşii lor tovarăşi? Dar Franţa a socotit că este mai bine să nu se amestece în această întreprindere mai mult comercială decât ştiinţifică, aşa că a renunţat la bucăţica ei de plăcintă polară, în care alte state riscau să-şi rupă dinţii. Poate că a avut dreptate, că a făcut bine.

Tot aşa şi Germania. Ea avea la activul ei, încă din 1671, călătoria hamburghezului Frederic Martens la Spitzberg, iar în 1869-1870 expediţiile făcute de vasele Germania şi Hansa comandate de Koldervey şi Hegemann, care ajunseseră până la Capul Bismarck, navigând de-a lungul coastelor Groenlandei. Dar, în ciuda acestui trecut de descoperiri glorioase, a găsit şi ea de cuviinţă că nu trebuie să mărească imperiul german cu o bucăţică din regiunea polară.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Austro-Ungaria, deşi acest imperiu era proprietar al insulei Frantz-Josef, situată la nord de ţărmul Siberiei.

Italia, care n-avea nici un drept să se amestece, nici nu s-a amestecat, oricât de ciudat ar putea să pară un asemenea lucru.

Este drept că mai existau samoiezii din Siberia, eschimoşii, care sunt răspândiţi mai ales pe teritoriile Americii de Nord, băştinaşii din Groenlanda, Labrador, arhipelagul Baffin-Parry, insulele Aleutine, grupate între Asia şi America, în sfârşit cei care, sub numele de ciucci, locuiesc vechea Alaskă rusă, devenită americană după anul 186754.

Dar aceste popoare – la urma urmei adevăraţii băştinaşi, locuitorii absolut fireşti ai regiunilor nordice – nu aveau dreptul să spună nici un cuvânt în legătură cu această chestiune. Şi apoi, cum ar fi putut aceste popoare sărace să depună o cauţiune, oricât de mică, la licitaţia impusă de societatea „Polul Nord”? Şi cum ar fi putut să plătească?

Cu scoici, cu dinţi de morsă sau untură de focă? Şi totuşi, cam lor le aparţinea, potrivit dreptului primului ocupant, acest teritoriu scos la mezat de americani. Ei, dar aceştia nu erau decât nişte samoiezi ciucci, eschimoşi – aşa că nici măcar n-au fost întrebaţi…

Aşa e lumea!