Capitolul III.

ÎN CARE SE FACE ADJUDECAREA TERITORIILOR DE LA POLUL NORD.

De ce urma ca această scoatere în vânzare de la 3 decembrie să aibă loc în obişnuita sală de licitaţii, unde nu se vindeau decât obiecte mobiliare ca: mobile, unelte, instrumente etc., sau obiecte de artă ca: tablouri, statui, medalii, antichităţi? De ce – odată ce era vorba de o licitaţie imobiliară – ea nu era făcută fie în faţa notarului, fie la bara tribunalului instituit special pentru asemenea soiuri de operaţii? În sfârşit, de ce era nevoie de intervenţia unui comisar-preţuitor, când scopul licitaţiei era punerea în vânzare a unei părţi a globului pământesc? Era oare cu putinţă ca această bucată a sferoidului nostru să fie asimilată cu un bun mobil mişcător, când, de fapt, era cel mai nemişcat imobil din lume?

Este drept: toate astea păreau lipsite de logică. Şi totuşi, aşa se prezentau lucrurile. În aceste condiţii urmau să fie vândute regiunile arctice în totalitatea lor, fapt din pricina căruia contractul n-ar fi fost mai puţin valabil. Dar, dacă stăm şi ne gândim mai bine, aceasta nu arată oare că în mintea conducătorilor societăţii „Polul Nord”, imobilul de care era vorba semăna cu ceva mobil, ca şi cum ar fi fost cu putinţă să fie deplasat? Mai trebuie să spunem că această ciudăţenie a cam intrigat unele spirite ascuţite, e drept, foarte rare chiar în Statele Unite.

Dealtfel, exista un precedent. O altă porţiune a planetei noastre fusese adjudecată într-o sală de licitaţii prin intermediul unui comisarpreţuitor. Chiar în America.

Într-adevăr, cu câţiva ani înainte, o insulă din Oceanul Pacific, insula Spencer57, fusese vândută la San-Francisco din California bogătaşului William W. Kolderup, care a oferit cu 500 de mii de dolari mai mult decât concurentul său, I. R. Taskinar din Stockton. Insula Spencer fusese plătită cu 4 milioane de dolari. Este adevărat, era o insulă unde omul putea locui, situată la numai câteva grade de coasta californiană, cu păduri, cursuri de apă, sol productiv şi solid, câmpii şi livezi care puteau fi cultivate – şi nu o regiune vagă, poate o mare acoperită de gheţuri veşnice, apărată de banchize de netrecut şi pe care, după toate probabilităţile, nimeni n-ar fi putut s-o ocupe vreodată. Era deci de presupus că domeniul nesigur de la Pol, pus la licitaţie, n-avea să atingă niciodată un preţ atât de mare.

Totuşi, în ziua aceea, ciudăţenia cazului atrăsese, dacă nu mulţi amatori serioşi, cel puţin un număr de curioşi, dornici să afle deznodământul. În definitiv, nu se putea ca lupta să nu fie foarte interesantă.

Imediat după sosirea lor la Baltimore, delegaţii europeni deveniră foarte căutaţi şi, bineînţeles, asaltaţi de ziarişti. Întrucât licitaţia avea loc în America, nimic mai firesc ca opinia publică să fie înfrigurată în cel mai înalt grad. În consecinţă, au urmat pariuri nebuneşti – forma cea mai obişnuită în care se traduce supraînfrigurarea în Statele Unite – din păcate, exemplu contagios care a început să fie adoptat din ce în ce mai mult şi în Europa. Dar, deşi cetăţenii Confederaţiei Americane – atât cei ai Noii Anglii, cât şi cei din statele centrale, din vest şi din sud – se împărţeau în diferite grupuri de opinii, toţi, fireşte, ţineau ca ţara lor să învingă. Ei sperau din tot sufletul ca Polul Nord să se adăpostească sub faldurile drapelului cu 38 de stele. Erau, totuşi, destul de neliniştiţi. Nu se temeau nici de Rusia, nici de Suedia-Norvegia, nici de Danemarca şi nici de Olanda. Dar intrase în horă şi Anglia, cu poftele ei teritoriale, cu tendinţă ei de a înghiţi totul, cu faimoasa ei încăpăţânare, cu prea-cotropitoarele sale bancnote. În consecinţă, pariurile s-au ridicat la sume mari. Pariau pe America şi pe Great Britain, aproape la paritate, ca şi cum ar fi pariat pe doi cai de curse.

Cât despre Danemark, Sweden, Holland şi Russia, deşi cotele oferite erau de 12 şi chiar 13,5 la 1, totuşi nu se prea găseau amatori.

Licitaţia era anunţată pentru ora 12. Încă în cursul dimineţii, îmbulzeala mulţimii întrerupse circulaţia de pe Bolton-Street. Publicul aştepta înfrigurat încă din ajun. Prin cablul transatlantic, ziarele fuseseră înştiinţate că majoritatea pariurilor propuse de americani fuseseră acceptate de englezi – şi Dean Toodrink afişase imediat această cotă în sala licitaţiilor. Circula zvonul că guvernul Angliei pusese la dispoziţia maiorului Donellan sume considerabile… La ministerul britanic al marinei – anunţa ziarul New-York Herald, lorzii amiralităţii susţineau cu tărie cumpărarea ţinuturilor arctice, destinate de mult să fie trecute pe lista coloniilor engleze. Şi câte şi mai câte…

Cât adevăr cuprindeau aceste ştiri, câte probabilităţi erau în aceste zvonuri? Nu ştia nimeni. Dar în ziua aceea, la Baltimore, oamenii care gândeau ceva mai adânc se temeau că, dacă North Polar Practical Association va fi lăsată să lupte numai cu propriile sale fonduri, lupta s-ar putea termina prea bine în favoarea Angliei. Urmarea a fost că yankeii cei mai înfocaţi au încercat să facă presiuni asupra guvernului din Washington. În mijlocul acestei fierberi generale, noua societate, întruchipată în modesta persoană a agentului său William S. Forster, nu părea să se sinchisească de vâlva crescândă stârnită în rândurile opiniei publice, ca şi cum ar fi fost de pe acum sigură de succes.

Pe măsură ce se apropia ora deschiderii licitaţiei, mulţimea se îmbulzea tot mai mult pe Bolton-Street. Cu trei ore înainte de deschiderea uşilor, era cu neputinţă să mai ajungi în sala de vânzare. Locul rezervat publicului era arhiplin; zidurile păreau gata să crape. Doar câteva spaţii, împrejmuite de o bară, fuseseră rezervate delegaţilor europeni. Cel puţin să aibă de unde urmări fazele adjudecării şi să-şi strige sumele oferite pentru licitaţie.

Acolo stăteau Eric Baldenak, Boris Karkov, Jacques Jansen, Jan Harald, maiorul Donellan şi secretarul său, Dean Toodrink. Ei formau un grup compact, strânşi unul lângă altul, ca nişte soldaţi în coloană de atac. Ai fi zis că aproape sunt gata să se năpustească la asaltul Polului Nord!

Din partea Americii nu se prezentase nimeni, dacă trecem cu vederea pe reprezentantul batogului; chipul lui vulgar exprima o indiferenţă totală. Cu siguranţă că omul acesta părea cel mai puţin emoţionat din toată asistenţa şi fără îndoială că nu se gândea decât la plasarea încărcăturilor de batog pe care le aştepta să sosească pe vasele plecate din Terra-Nova. Dar cine erau capitaliştii reprezentaţi de acest om cumsecade, care avea să pună în mişcare, poate, milioane de dolari? Iată un lucru care provoca în cel mai înalt grad curiozitatea publicului.

E drept că nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că J. T. Maston şi Mistress Evangelina Scorbitt ar putea avea vreun amestec în chestiunea aceasta. Dealtfel, cum ar fi putut bănui aşa ceva? Şi totuşi, aceste două persoane se găseau aci, în sală, dar pierdute în mulţime, fără un loc special, înconjurate de câţiva din principalii membri ai „Clubului artileriştilor”. colegi de-ai lui J. T. Maston. Păreau nişte simpli spectatori, absolut dezinteresaţi. Nici William S. Forster nu părea să-i cunoască.

Nu mai e nevoie să spun că, contrar obiceiurilor folosite în sala licitaţiilor, obiectul vânzării nu putea fi ţinut la dispoziţia publicului. Polul Nord nu putea să fie trecut din mână în mână, nici examinat pe toate feţele, nici privit cu lupa, nici frecat cu degetul pentru a se vedea dacă patina este reală sau artificială, aşa cum ai face cu un bibelou antic. Şi totuşi, Polul era destul de antic. El exista cu mult înaintea epocii de fier, a epocii de bronz, a epocii de piatră, adică a epocilor preistorice – el exista de când lumea!

Dar dacă Polul nu figura pe masa comisarului-preţuitor, în schimb, o hartă mare, pusă la vedere, arăta celor interesaţi, prin culorile ei contrastante, configuraţia teritoriilor arctice. La 17° deasupra Cercului Polar, o linie roşie, foarte vizibilă, trasă de-a lungul paralelei 84, închidea într-un cerc partea din globul pământesc a cărei scoatere la mezat o propusese North Polar Practical Association. Era aproape sigur că în această regiune se întinde o mare acoperită cu o carapace de gheaţă considerabil de groasă. Dar asta era treaba cumpărătorilor.

Cel puţin să nu se înşele cu privire la natura mărfii.

La douăsprezece punct, comisarul-preţuitor Andrew R. Gilmour intră pe uşiţa ascunsă printre ornamentele de lemn ale peretelui din fundul sălii, şi se aşeză la birou. Flint – aprodul, omul care urma să anunţe cu glas de tunet preţurile oferite – se plimba greoi, ca un urs în cuşcă, de-a lungul barierei ce despărţea publicul de birou.

Amândoi aceşti oameni erau veseli, gândindu-se că vânzarea le va procura un procent enorm, pe care aveau să-l încaseze cu plăcere. E de la sine înţeles că, potrivit formulei americane, vânzarea trebuia să se facă cu bani peşin. Cât despre sumă, oricât de importantă ar fi fost, ea urma să fie depusă în întregime în mâinile delegaţilor, în contul statelor retrase din cursa licitaţiei.

Deodată, în sală răsună dangătul puternic al clopotului, anunţând celor ce nu erau prezenţi – am putea spune chiar urbi et orbi58- că licitaţia este pe cale să înceapă.

Ce clipă solemnă! Inimile tuturor oamenilor din acest cartier şi din oraş începură să bată mai repede. Larma mulţimii de pe Bolton-Street şi de pe străzile învecinate pătrunse până în sală, purtată parcă de murmurele celor prezenţi în încăpere.

Andrew R. Gilmour trebui să aştepte ca murmurul mulţimii dinăuntru şi larma dinafară să se potolească şi numai după aceea să ia cuvântul.

Se ridică în picioare şi îşi plimbă privirea în cerc peste public. Apoi, lăsând ochelarii, prinşi de un şnur, să-i cadă pe piept, spuse cu un glas în care se simţea oarecare emoţie:

— Domnilor, la propunerea guvernului Statelor Unite şi mulţumită acceptării acestei propuneri de către diferite state din Lumea Nouă şi chiar din Lumea Veche, vom scoate în vânzare teritoriul situat în jurul Polului Nord, în situaţia în care se găseşte şi delimitat de paralela optzeci şi patru, indiferent dacă este compus din continente, mări, strâmtori, insule, ostroave, banchize, părţi solide sau lichide…

Apoi continuă, arătând cu degetul pe hartă:

— Vă rog să aruncaţi o privire asupra acestei hărţi, care a fost întocmită potrivit ultimelor descoperiri. Observaţi că suprafaţa acestui lot se întinde – cu mare aproximaţie – pe vreo patru sute şapte mii de mile pătrate. De aceea, pentru uşurarea operaţiunilor de vânzare, s-a hotărât ca licitaţia să se ţină luându-se ca bază mila pătrată. Un cent mila va însemna, deci, în sumă rotundă, patru sute şapte mii cenţi, iar un dolar mila – patru sute şapte mii dolari. Vă rog, puţină linişte, domnilor.

Recomandarea nu era inutilă, deoarece nerăbdarea publicului se manifesta printr-un tumult, pe care strigarea preţurilor la licitaţie nu l-ar fi putut întrece.

Când se făcu oarecare tăcere, datorită mai ales răcnetelor lui Flint, care mugea ca o geamandură de alarmă pe vreme de ceaţă, Andrew R. Gilmour continuă:

—.înainte de a începe, trebuie să mai amintesc una din clauzele adjudecării: imobilul polar va fi definitiv cumpărat şi dreptul de proprietate va fi în afara oricărei posibilităţi de constelaţie din partea vânzătorilor, aşa cum se găseşte el îngrădit în prezent de paralela optzeci şi patru latitudine nordică, indiferent de modificările de natură geografică sau meteorologică ce ar putea să se producă în viitor!

Mereu şi mereu această dispoziţie stranie introdusă în notă şi care, dacă pe unii îi făcea să râdă, altora le atrăgea atenţia.

— Licitaţia începe! strigă preţuitorul cu glas tremurător.

Şi, în vreme ce bâţâia în mână ciocănaşul de fildeş, se lăsă furat de obiceiurile şi jargonul vânzărilor publice, adăugind cu glas fonfăit:

— Avem client la zece cenţi mila pătrată!

Zece cenţi sau a zecea parte dintr-un dolar – asta însemna suma de patruzeci de mii şapte sute de dolari pentru întregul domeniu arctic.

Fie că licitatorul Andrew R. Gilmour ar fi avut sau nu cumpărător la acest preţ, oferta fu întrecută imediat de Eric Baldenak, pe seama guvernului danez.

— Douăzeci de cenţi! spuse el.

— Treizeci de cenţi! spuse Jacques Jansen, pe socoteala Olandei.

— Treizeci şi cinci, zise Jan Harald, pe socoteala Suediei-Norvegiei.

— Patruzeci, zise colonelul Boris Karkov, pe socoteala Rusiei.

Asta reprezenta încă de pe acum suma de o sută şaizeci şi două de mii opt sute de dolari, şi licitaţia era abia la început!

Se cuvine să subliniem că reprezentantul Marii Britanii nu deschisese încă gura şi nici măcar nu-şi descleştase buzele,pe care şi le muşca mereu.

Cât priveşte pe William S. Forster, reprezentantul batogului rămânea mut ca peştele. Şi chiar în clipele acestea el părea cufundat în lectura ziarului Mercurial of New-Foundland, care anunţa sosirea vapoarelor şi preţurile zilei pe diferite pieţe ale Americii.

— La patruzeci de cenţi mila pătrată! repeta Flint, cântând, parcă, ultima vorbă, la patruzeci de cenţi!

Cei patru colegi ai maiorului Donellan se uitară unii la alţii. Să-şi fi epuizat ei oare fondurile încă de la începutul licitaţiei? Urmau să amuţească de pe acum?

— Haideţi, domnilor, începu din nou Andrew R. Gilmour, la patruzeci de cenţi! Cine dă mai mult? Patruzeci de cenţi!… Face mai mult calota polară…!

Şi parcă era gata să adauge: „…gheaţă pură, garantată.”

Dar delegatul danez interveni:

— Cincizeci de cenţi!

Iar delegatul olandez îl supralicită cu zece cenţi.

— La şaizeci de cenţi mila pătrată! răcni Flint. Şaizeci de cenţi!

Nimeni nu mai spune nimic?

Aceşti şaizeci de cenţi reprezentau suma respectabilă de două sute patruzeci şi patru de mii două sute de dolari.

Asistenţa primi cu un murmur de satisfacţie anunţarea sumei oferite de Olanda. Lucru ciudat şi totuşi omenesc: nenorociţii cokney, fără un ban, care erau de faţă, săracii aceia cu buzunarele goale, păreau să arate cel mai mare interes faţă de această luptă cu lovituri de dolari.

În acest timp, după intervenţia lui Jacques Jansen, maiorul Donellan se uită, ridicându-şi capul, la secretarul său, Dean Toodrink.

Dar cum acesta îi făcu un semn negativ aproape nevăzut, maiorul rămase mut.

William S. Forster rămânea mai departe cufundat în citirea preţurilor pieţei şi făcea însemnări cu creionul pe marginea ziarului.

Cât despre J. T. Maston, acesta răspunse cu o scurtă aprobare din cap la zâmbetul doamnei Evangelina Scorbitt.

— Hai, domnilor!… Mai multă însufleţire!… O să adormim!… Slabă mişcare!… Poftiţi! Nimeni nu mai spune nimic?… Trecem la adjudecare? începu din nou Andrew R. Gilmour, bâţâind mereu în mână ciocănaşul de fildeş, ca pe o cădelniţă.

— Şaptezeci de cenţi! spuse profesorul Jan Harald, cu oarecare tremur în glas.

— Optzeci! răspunse aproape imediat colonelul Boris Karkov.

— S-au oferit optzeci de cenţi! răcni Flint, ochii lui bulbucaţi scăpărând scântei din pricina înflăcărării cu care începuse să se desfăşoare licitaţia.

Un gest al lui Dean Toodrink îl făcu pe maiorul Donellan să sară ca ars de pe scaun, de parcă era o marionetă pe arcuri.

— O sută de cenţi! spuse scurt reprezentantul Marii Britanii.

Cuvintele acestea angajau Anglia cu patru sute şapte mii de dolari.

Cei ce pariaseră pe mâna Angliei începură să strige „ura!”, la care o parte din public răspunse ca un ecou.

Cei ce pariaseră pe mâna Americii se uitară unii la alţii, descurajaţi. Patru sute şapte mii de dolari! Iată o sumă cam prea mare pentru o regiune fantezistă ca Polul Nord. Patru sute şapte mii de dolari pentru munţi de gheaţă, câmpii de gheaţă şi banchize!

Şi în timpul acesta, omul societăţii „Polul Nord” nu spunea un cuvinţel, nici măcar nu-şi ridica niţeluş capul. Oare n-avea să se hotărască odată să ofere şi el o sumă mai mare? Dacă a voit să aştepte ca delegaţii Danemarcei, Suediei-Norvegiei, Olandei şi Rusiei să ajungă la capătul creditului, ei bine, momentul acesta părea că venise. Într-adevăr, pe chipurile lor citeai că, în faţa celor „o sută de cenţi” ai maiorului Donellan, se cam hotărâseră să părăsească lupta.

— La o.sută de cenţi mila pătrată! repetă de două ori preţuitorul.

— O sută de cenţi!… O sută de cenţi!… O sută de cenţi!… repetă aprodul Flint, făcându-şi mâinile pâlnie la gură.

— Nimeni nu mai oferă nimic?… Sunteţi toţi de acord?… N-aveţi nimic de zis?… N-o să vă pară rău?… Terminăm licitaţia? începu din nou Andrew R. Gilmour, ridicând mâna cu care agita ciocănaşul şi aruncând o privire plină de îndemnuri asupra asistenţei, ale cărei murmure se pierdeau tot mai mult, până când se lăsă o linişte apăsătoare.

— O dată!… De două ori!… reluă el.

— O sută douăzeci de cenţi! spuse liniştit William S. Forster, fără ca măcar să catadicsească să ridice ochii de pe ziarul căruia tocmai îi întorcea pagina.

— Hip! Hip! Hip! strigară cei ce pariaseră pe mâna Statelor Unite ale Americii.

Maiorul Donellan se ridicase în picioare. Gâtu-i lung se bălăbănea mecanic de la unghiul făcut cu umerii, iar buzele i se ţuguiseră de parcă erau un cioc de pasăre. Îl fulgeră cu privirea pe mult prea liniştitul reprezentant al societăţii americane, dar fără să-l facă să-i răspundă măcar cu o privire. Diavolul de William S. Forster stătea nemişcat ca o stană.

— O sută patruzeci, zise maiorul Donellan.

— O sută şaizeci, spuse Forster.

— O sută optzeci, urlă maiorul.

— O sută nouăzeci, şopti Forster.

— O sută nouăzeci şi cinci de cenţi, răcni delegatul Marii Britanii, încrucişându-şi braţele şi părând că sfidează cele treizeci şi opt de state ale Confederaţiei Americane.

Se lăsă o linişte adâncă. Ai fi putut auzi cum păşeşte o furnică, cum înoată un baboi, cum zboară un fluture, cum se târăşte un viermişor, cum se mişcă un microb. Inimile tuturor băteau să spargă coşul piepturilor. Ochii tuturor erau aţintiţi spre buzele maiorului Donellan. Capul lui, de obicei foarte mobil, acum rămăsese ţeapăn.

Alături, Dean Toodrink se scărpina cu atâta foc la ceafă, de parcă ar fi vrut să-şi smulgă pielea păroasă.

Andrew R. Gilmour lăsă să se scurgă câteva clipe care – cum se spune în cărţi – părură lungi cât o veşnicie. Reprezentantul comerţului cu batog citea mai departe gazeta, tot însemnând pe marginea ei nişte numere care, cu siguranţă, nu aveau nici în clin nici în mânecă cu regiunea polară. Oare să-şi fi terminat şi el creditul? Se hotărâse să nu mai supraliciteze? Oare această sumă de o sută nouăzeci şi cinci de cenţi pe mila pătrată, adică peste şapte sute nouăzeci şi trei mii cincizeci de dolari pentru întregul teritoriu, i se părea că a ajuns la culmea absurdului?

— O sută nouăzeci şi cinci de cenţi! începu din nou şeful licitaţiei.

Terminăm acum…

Şi se pregătea să bată cu ciocănaşul în masă.

— O sută nouăzeci şi cinci! repetă aprodul.

— Gata! Gata!

Această intervenţie fusese făcută de câţiva spectatori nerăbdători, pentru a da ghes lui Andrew R. Gilmour, care părea că se codeşte să încheie licitaţia.

— O dată!… De două ori!… începu acesta să strige.

Privirile tuturor se îndreptară către omul lui North Polar Practical Association.

Ei bine: omul acesta ciudat tocmai îşi sufla tacticos nasul într-o batistă cu pătrăţele, apăsându-şi puternic nările.

Totuşi, ochii lui J. T. Maston, ca şi ai doamnei Evangelina Scorbitt, erau îndreptaţi asupra lui. Chipurile celor doi, palide ca de ceară, arătau emoţia pe care încercau să şi-o stăpânească. De ce se codea William S. Forster să ofere mai mult decât maiorul Donellan?

William S. Forster îşi suflă zgomotos nasul a doua oară, apoi a treia oară, de parcă ar fi plesnit nişte petarde, dar între cea de a doua şi cea de a treia explozie nazală şopti blând şi modest:

— Două sute de cenţi.

Un fior străbătu pe toţi cei din sală. Apoi, partizanii americanilor începură să urle „hip! hip!”, de dârdâiau geamurile.

Maiorul Donellan, copleşit, zdrobit, uluit, căzuse lângă Dean Toodrink, nu mai puţin năucit. La un asemenea preţ pe mila pătrată se ajungea la suma uriaşă de opt sute patrusprezece mii de dolari şi era evident că o sumă mai mare creditul britanic nu-i dădea voie să ofere.

— Două sute de cenţi! repetă Andrew R. Gilmour.

— Două sute de cenţi! răcni după el şi Flint.

— O dată… de două ori!… reluă comisarul-preţuitor. Nimeni nu mai oferă nimic?

Fără să-şi dea seama ce face, maiorul Donellan se ridică din nou în picioare şi se uită la ceilalţi delegaţi. Numai în el îşi puseseră aceştia toată nădejdea că proprietatea Polului Nord nu va scăpa din mâna europenilor. Dar acest efort al delegatului britanic a fost ultimul.

Maiorul căscă gura, apoi o închise şi, prin el, Anglia se prăbuşi din nou pe scaun.

— Vândut! strigă Andrew R. Gilmour, lovind în masă cu ciocănaşul de fildeş.

— Hip!… hip!… hip!… pentru Statele Unite! izbucniră în urlete cei ce pariaseră pe victoria americană.

Cât ai clipi din ochi, vestea cumpărării se răspândi în tot oraşul Baltimore, apoi prin firele aeriene în toată ţara, iar prin firele submarine năvăli în Lumea Veche.

Prin omul său de paie, William S. Forster, North Polar Practical Association devenise proprietara regiunii arctice, mărginită de paralela 84.

A doua zi, când William S. Forster se duse să facă declaraţia cerută de legile americane pentru punerea în posesie, numele declarat fu cel al lui Impey Barbicane, care reprezenta sus-zisa societate prin firma Barbicane and Co.