Capitolul IX.

ÎN CARE APARE UN DEUS EX MACHINA65 DE ORIGINE FRANCEZĂ.

Acestea urmau să fie, aşadar, avantajele pricinuite de modificarea axei de rotaţie a Pământului, pe care avea de gând s-o realizeze preşedintele Barbicane. Se ştie, dealtfel, că modificarea nu avea să influenţeze decât într-o măsură neînsemnată mişcarea de translaţie a sferoidului nostru în jurul Soarelui. Pământul avea să continue a-şi descrie orbita prin spaţiu, neschimbată, iar condiţiile anului solar nu urmau să se modifice.

Anunţarea consecinţelor schimbării axei avu un ecou extraordinar în lumea întreagă. În primul moment, problema aceasta de mecanică superioară a fost primită cu entuziasm. Perspectiva de a avea la dispoziţie anotimpuri cu aceeaşi temperatură, „după gustul clientului”, era foarte îmbietoare. Lumea era încântată la gândul că toţi muritorii se vor putea bucura de o primăvară veşnică şi că vor avea chiar posibilitatea să aleagă între o primăvară răcoroasă şi una călduţă. Cât priveşte poziţia noii axe, în jurul căreia urma să se desfăşoare mişcarea de rotaţie a Pământului, ea constituia o taină, pe care nici preşedintele Barbicane, nici căpitanul Nicholl, nici J. T. Maston nu păreau că vor s-o dezvăluie. Oare aveau s-o divulge înainte, sau taina avea să fie cunoscută abia după experienţă? Nesiguranţa aceasta a fost de ajuns pentru ca omenirea să înceapă a fi cuprinsă oarecum de nelinişte.

Lumea şi-a pus atunci o întrebare firească, întrebare viu comentată apoi în ziare: prin ce fel de efort mecanic se va produce această schimbare, care va cere cu siguranţă folosirea unei forţe uriaşe?

Forum, o revistă importantă din New-York, formulă astfel această îndreptăţită observaţie: „Dacă Pământul nu s-ar roti în jurul unei axe, poate că ar fi fost de ajuns o izbitură destul de slabă, pentru a-i da o mişcare de rotaţie în jurul unui ax ales după voie; dar Pământul poate fi asemuit cu un titirez uriaş, care se învârteşte cu o viteză destul de mare. O lege naturală face ca un asemenea aparat să aibă tendinţa de a se roti fără încetare în jurul aceleiaşi axe. Leon Foucault a demonstrat aceasta prin experienţe rămase celebre. Prin urmare, va fi foarte greu, ca să nu spunem chiar imposibil, să se schimbe axa de rotaţie a Pământului!”

Nimic mai just. Dar, după ce s-a pus întrebarea cu privire la forţa pe care aveau de gând s-o folosească inginerii lui North Polar Practical Association, s-a dovedit că este tot atât de interesant de ştiut dacă această forţă se va manifesta pe nesimţite sau dacă va acţiona printr-o lovitură bruscă. Şi, dacă va acţiona brusc, nu se vor produce oare la suprafaţa Pământului catastrofe îngrozitoare când se va face schimbarea axei prin procedeele preconizate de Barbicane and Co.?

Iată un lucru care putea să preocupe foarte bine şi pe savanţi, şi pe oamenii simpli, atât din Lumea Veche, cât şi din Lumea Nouă. La urma urmei, o lovitură este o lovitură pentru oricine şi nu-i deloc plăcut să-i simţi izbitura sau chiar numai efectul izbiturii. Era evident că promotorii acestei afaceri se gândiseră numai la avantajele pe care le va aduce exploatarea zăcămintelor de cărbune şi nu se sinchisiseră deloc de catastrofele care aveau să se abată asupra nenorocitei noastre planete. Iar delegaţii europeni, mai cătrăniţi ca oricând de înfrângerea pe care o suferiseră, se gândiră, să profite cu dibăcie şi cât mai bine de această nouă împrejurare, aşa că începură să aţâţe opinia publică împotriva lui Barbicane şi a colegilor lui.

Poate că cititorul n-a uitat că Franţa nu avusese nici o pretenţie cu privire la regiunile din jurul Polului Nord, astfel încât ea nu se găsea printre puterile care luaseră parte la licitaţie. Totuşi, dacă Franţa nu se interesa oficial de această chestiune, un francez – după cum am spus-o mai înainte – se gândise să vină la Baltimore, pentru a urmări, pe seama şi pentru mulţumirea lui, diferitele faze ale acestei acţiuni uriaşe.

Era un inginer de mine şi avea cel mult treizeci şi cinci de ani. Ieşise primul la examenul de admitere în Şcoala politehnică şi tot primul şi la examenul de absolvire, fapt eare-l îndrituieşte să fie prezentat cititorului ca un matematician excepţional şi, după toate probabilităţile, superior lui J. T. Maston; secretarul „Clubului artileriştilor” era un calculator iscusit, dar nu era decât un calculator; astfel, în comparaţie cu inginerul, Maston nu era decât un Le Verrier66 faţă de un Laplace sau Newton.

Inginerul acesta era un om deştept, plin de fantezie şi tare original – fapt care nu-i strica deloc. Asemenea oameni se întâlnesc doar uneori printre inginerii de poduri şi şosele şi rar de tot printre inginerii de mine. Avea un fel de a vorbi foarte hazliu. Când stătea de vorbă cu prietenii, chiar dacă discuta probleme ştiinţifice, o făcea cu atâta libertate că părea un ştrengar de pe străzile Parisului. Îi plăcea să folosească vorbele din popor, expresiile populare pe care moda le încetăţeneşte în limba de fiecare zi. Când începea să vorbească astfel, s-ar fi părut că limbajul lui nu se potriveşte deloc cu formulele academice; totuşi, nu renunţa la acest limbaj decât atunci când scria. Pe lângă toate acestea, inginerul era un om tare muncitor: putea să rămână zece ceasuri ţintuit la masa lui de scris, acoperind pagini după pagini de formule algebrice, cu aceeaşi uşurinţă cu care altcineva ar scrie o scrisoare. După o zi întreagă de lucru în domeniul matematicilor superioare, cea mai plăcută destindere pentru el era jocul de whist – pe care, dealtfel, îl juca destul de prost, deşi îi calcula toate şansele. Când cădea „mână moartă” în joc, îl auzeai exclamând într-o latinească de bucătărie: cadaveri pussandum est!

Personajul acesta neobişnuit se numea Pierdeux – Alcide Pierdeux – şi în mania lui de a prescurta totul, manie pe care, dealtfel, o au toţi colegii lui, se iscălea de obicei Pierd, ba chiar Pi. fără să pună vreodată punctul deasupra lui I. Era atât de înfocat în convorbirile pe care le avea, încât prietenii îl porecliseră „Acid sulfuric”. Omul acesta era mare nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele matematice, ci şi ca statură. Glumind pe seama înălţimii lui, prietenii îi spuneau că talia lui este egală cu a cinci-milioana parte dintr-un sfert de meridian, adică aproximativ doi metri – şi nu prea se înşelau în socoteala lor. Este drept că, în comparaţie cu pieptul lui puternic şi umerii largi, avea capul cam mic; dar cu câtă vioiciune îl mişca şi cât de vie era privirea ochilor lui albaştri, ascunsă în spatele ochelarilor prinşi pe nas! Ceea ce îl caracteriza, însă, era faţa lui veşnic surâzătoare, deşi cu trăsături grave, şi care contrasta oarecum cu ţeasta pleşuvită prea devreme din pricina abuzului de semne algebrice desenate la lumina „opaiţelor fără fitil”, adică a lămpilor cu gaz din sălile de studiu. Dealtfel, era un om modest, iar la Şcoala politehnică lăsase cea mai frumoasă amintire. Deşi cu mult spirit de independenţă, se supusese totdeauna regulilor nescrise ale şcolii, fiind un coleg de nădejde şi respectând uniforma de politehnician pe care o purta. Era apreciat şi în „pădure”, adică în curtea şcolii unde nu exista nici un arbore, ca şi în „cazarmă”, adică în dormitor, unde felul cum era dereticat patul şi ordinea din „sicriu”, adică din lădiţa de student, vădeau un spirit extrem de metodic.

Să zicem că, într-adevăr, avea capul cam mic pentru statura lui înaltă. În schimb, însă, capul acesta era cu siguranţă plin de ştiinţă. În primul rând, inginerul era un matematician, aşa cum sunt sau au fost toţi colegii lui. Dar el nu se ocupa de matematică de dragul matematicii, ci pentru a o aplica la ştiinţele experimentale, care la rândul lor n-aveau pentru el nici un farmec, decât dacă îşi găseau aplicare în industrie. După cum o recunoştea el însuşi, aceasta era o slăbiciune a firii sale. Dar ce să-i faci! Nici un om nu este perfect! Specialitatea lui era studierea ştiinţelor experimentale care, cu tot progresul lor uriaş, au şi vor mai avea secrete pentru adepţii lor.

Să mai spunem, în treacăt, că Alcide Pierdeux era burlac. Îi plăcea să spună că este încă „egal cu 1”, deşi tare ar mai fi dorit să se „dubleze”. Prietenii săi se şi gândiseră să-l însoare cu o fetişcană fermecătoare, veselă, deşteaptă – o provensală din Martigues. Spre ghinionul lui, însă, mai exista şi un tată, care, după ce şi-a dat seama cam despre ce e vorba, a spus; „Nu! Alcide al vostru e prea savant. Mititica mea n-o să priceapă boabă când o-ncepe el să vorbească.”

Parcă adevăratul om de ştiinţă n-ar fi un om modest şi simplu!

Neavând încotro, inginerul nostru, foarte amărât, hotărî să aşeze o bucată bună de mare între Provenţa şi el. Aşadar, ceru un concediu de un an, care i-a fost acordat şi pe care a găsit cu cale să-l folosească urmărind problema ridicată de North Polar Practical Association. Iată cum de se găsea pe vremea aceea în Statele Unite ale Americii.

După cum am mai spus, Alcide Pierdeux era tare preocupat, încă de la sosirea lui la Baltimore, de grandioasa operaţie pusă la cale de firma Barbicane and Co. Puţin îi păsa că Pământul o să ajungă în situaţia lui Jupiter, în urma schimbării poziţiei axei! Modalitatea prin care se va putea realiza această schimbare, însă… iată ceea ce îi aţâţa curiozitatea de om de ştiinţă, şi nu fără motiv!

„Nu-ncape nici o îndoială, îşi spunea el în limbajul său pitoresc, că preşedintele Barbicane are de gând să aplice bilei noastre pământeşti o scatoalcă pe cinste!… Dar cum şi în ce direcţie?… Aici i-aici! Hm! Cred că e vorba de o lovitură „tăiată” ca la biliard, când vrei să dai efect bilei într-o anumită parte!… Dacă ar da o lovitură „plină”, apoi bila noastră pământească ar lua-o razna, ieşindu-şi din orbită, şi s-ar duce pe copcă anii aşa cum îi cunoaştem acum şi naiba ştie ce s-ar mai alege de noi!… Ei, dar nu poate fi vorba de aşa ceva! Cu siguranţă că domnişorii ăştia nu vor decât să înlocuiască axa veche cu una nouă!… În privinţa asta nu încape nici o îndoială!… Dar nu prea pricep unde vor găsi punctul de sprijin şi nici ce izbitură vor produce din exterior!… Hei, dacă n-ar exista mişcarea de rotaţie zilnică, ar fi de ajuns un simplu bobârnac!… Dar asta-i: mişcarea diurnă există!… Aici i-aici! Ăsta est clencium! (Voia să zică: ăsta-i clenciul). În orice caz, indiferent cum s-ar produce faptele, o să fie mare prăpădenie…!”

La urma urmei, degeaba-şi frământa „dovleacul” savantul nostru, fiindcă nici nu-i trecea prin minte procedeul imaginat de Barbicane şi Maston. Lucrul acesta era cu atât mai regretabil, cu cât, dacă l-ar fi cunoscut, ar fi dedus imediat formulele mecanice.

Iată de ce, în ziua de 29 decembrie, Alcide Pierdeux, din corpul de ingineri de mine din Franţa, măsura cu compasul larg al picioarelor sale lungi străzile pline de lume ale oraşului Baltimore.