Capitolul V.

ÎN CARE MAI ÎNTÂI SE PUNE ÎNTREBAREA DACĂ EXISTĂ SAU NU ZĂCĂMINTE DE CĂRBUNI LA POLUL NORD.

Întrebarea aceasta şi-a pus-o imediat fiece om cât de cât cu scaun la cap.

— De ce-ar exista zăcăminte de cărbuni în preajma Polului Nord?

spuseră unii.

— Şi de ce n-ar exista? răspunseră alţii.

Se ştie că straturile de cărbuni, răspândite în numeroase puncte ale suprafeţei Pământului, abundă în diferite regiuni ale Europei.

Asemenea straturi se găsesc şi în cele două Americi, şi poate că Statele Unite sunt cele mai bogate în astfel de zăcăminte, care nu lipsesc dealtfel nici din Africa, Asia sau Oceania.

Pe măsură ce explorarea globului pământesc progresează, se descoperă asemenea zăcăminte în toate păturile geologice: antracitul se găseşte în straturile cele mai vechi, huila în terenurile carbonifere superioare, lignitul în cele terţiare. De combustibil mineral nu vom duce lipsă sute de ani de acum înainte.

Şi totuşi, extracţia de cărbune este de 400 milioane de tone în lumea întreagă, dintre care 160 de milioane se extrag în Anglia. Dar odată cu necesităţile tot mai mari ale industriei, creşte proporţional şi consumul de cărbune. Chiar dacă electricitatea ar lua locul aburului ca forţă motrice, ar fi totuşi necesară o cheltuială egală de huilă pentru producerea acestei forţe. Stomacul industriei mistuie numai cărbune, nu-i place să mănânce nimic altceva. Industria este un animal „carbonivor” şi trebuie hrănită bine.

Şi apoi, cărbunele este nu numai un combustibil, ci şi acea substanţă telurică din care ştiinţa extrage acum sumedenie de produse şi subproduse, folosite pentru nevoile cele mai diferite. Prin transformările pe care le suferă în creuzetele laboratoarelor, cărbunele poate fi folosit la vopsit, îndulcit, parfumat, evaporat, curăţat, încălzit, luminat şi chiar la împodobit – putând fi transformat în diamant. Cărbunele este tot atât de folositor ca fierul, ba chiar mai mult.

Din fericire nu-i de temut ca acest metal, fierul, să se epuizeze vreodată; el face parte din însăşi compoziţia globului pământesc.

Într-adevăr, Pământul poate fi socotit o masă de fier mai mult sau mai puţin combinată cu carbon. În stare de fluiditate din pricina temperaturii mari, acoperită de silicaţi lichizi; un fel de zgură în fierbere, pe care plutesc roci solide şi apă. Celelalte metale, ca şi apa şi piatra, intră într-o proporţie extrem de mică în compoziţia sferoidului nostru.

Dar dacă consumul de fier este asigurat în vecii vecilor, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre cărbune. Departe de aşa ceva. În consecinţă, oamenii prevăzători, cei pe care-i preocupă viitorul – chiar dacă este vorba de un viitor de peste câteva secole – trebuie să caute zăcăminte de cărbuni peste tot unde natura prevăzătoare le-a format în epocile geologice.

— Foarte bine!… spuneau adversarii.

Căci şi în Statele Unite, ca pretutindeni, se găsesc destui oameni cărora, din invidie sau din ură, le place să defaime, fără a mai pune la socoteală pe cei care sunt împotrivă numai ca să nu fie de acord.

— Foarte bine! spuneau aceşti adversari, dar de ce trebuie să existe neapărat cărbuni la Polul Nord?

— De ce? răspundeau partizanii preşedintelui Barbicane. Pentru că, după toate probabilităţile, în epoca formaţiilor geologice, volumul Soarelui era atât de mare, încât, potrivit teoriei lui Blandet, diferenţa dintre temperatura de la Ecuator şi cea de la Poli era foarte mică. Pe vremurile acelea, cu mult înainte de apariţia omului, când planeta noastră era supusă acţiunii permanente a căldurii şi umezelii, păduri uriaşe acopereau regiunile nordice ale globului.

Iată ceea ce demonstrau ziarele, revistele în slujba societăţii North Polar Practical Association, în mii de articole de tot felul, când sub formă de glumă, când pe un ton ştiinţific, serios. Cu siguranţă că aceste păduri, înghiţite de pământ pe vremea formidabilelor zvârcoliri care au zguduit globul nostru înainte de a fi luat forma de azi, s-au transformat în zăcăminte de cărbuni, sub acţiunea timpului, a apelor şi a căldurii interioare. Prin urmare, nimic mai firesc ca teoria potrivit căreia ţinutul polar ar fi bogat în zăcăminte de cărbune, aşteptând doar târnăcoapele minerilor.

În plus, în favoarea acestei teorii puteau fi citate fapte de netăgăduit. Oamenii practici, care nu mizează pe simple probabilităţi, nu puneau la îndoială aceste fapte, care le arătau că pot porni cu siguranţă în căutarea a diferite varietăţi de cărbune în regiunile nordice.

Şi tocmai despre acest lucru vorbeau, cu câteva zile mai târziu, maiorul Donellan şi secretarul său, aşezaţi în colţul cel mai întunecos al restaurantului Two friends – („La cei doi prieteni”.)

— Oare Barbicane – vedea-l-aş spânzurat – să aibă dreptate cu presupunerile lui? întrebă Toodrink.

— Se prea poate, ba chiar aş spune că-i aproape sigur! răspunse maiorul Donellan.

— Dar atunci pot fi câştigate câteva averi exploatând regiunile polare!

— Cu siguranţă! răspunse maiorul. Dacă America de Nord este foarte bogată în zăcăminte de combustibil mineral şi dacă în fiecare zi sunt descoperite noi zăcăminte, cu siguranţă că multe altele aşteaptă să fie descoperite, domnule Toodrink. Dar ţinuturile polare par să fie o anexă a continentului american. Aceeaşi formaţie geologică, acelaşi aspect. Îndeosebi Groenlanda este doar o prelungire a Lumii Noi şi cu siguranţă că Groenlanda ţine de continentul american…

— După cum capul calului – cu care, dealtfel, se aseamănă insula asta – ţine de trupul animalului, remarcă secretarul maiorului Donellan.

— Trebuie să adaug, reluă acesta, că, în cadrul explorărilor sale pe teritoriul Groenlandei, profesorul Nordenskjold a descoperit formaţiuni sedimentare de gresie şi şisturi cu intercalări de lignit, în care se găsea o cantitate considerabilă de plante fosile. Danezul Stoenstrup a descoperit şaptezeci şi unu de asemenea zăcăminte numai în districtul Disko. Aceste zăcăminte erau pline de urme vegetale, rămăşiţe sigure ale acelei vegetaţii bogate, care se întindea pe vremuri în jurul axei polare.

— Dar mai sus?… întrebă Dean Toodrink.

— Mai sus, sau mai departe înspre nord, răspunse maiorul, există dovezi materiale despre existenţa cărbunelui de piatră, şi se pare că nu ai decât să te apleci ca să-l aduni de pe jos. Prin urmare, dacă există atâta cărbune la suprafaţa Pământului, oare nu avem dreptul să tragem concluzia că zăcămintele de cărbuni din aceste regiuni se întind şi adânc în scoarţa Pământului?

Avea dreptate maiorul Donellan! Întrucât cunoştea temeinic problema straturilor geologice la Polul Nord, era acum cel mai ţâfnos dintre toţi englezii. Şi poate că ar mai fi vorbit multă vreme despre acest subiect, dacă nu ar fi observat că ceilalţi clienţi din restaurant cam începuseră să tragă cu urechea.

De aceea, atât el cât şi Dean Toodrink socotiră că-i mai bine să schimbe vorba, dar numai după ce secretarul făcu o ultimă observaţie, plină de ascuţime:

— Nu vă surprinde un lucru, maior Donellan?

— Care?

— Că în toată povestea asta, în care te-ai fi aşteptat să vezi cum s-au amestecat ingineri, sau cel puţin navigatori, odată ce-i vorba de Pol şi de zăcăminte de cărbuni – figurează numai artilerişti?

— Ai dreptate, răspunse maiorul. Ciudat, tare ciudat!

Între timp, în fiecare dimineaţă, gazetele continuau campania în legătură cu problema straturilor de cărbune.

— Zăcăminte? Care zăcăminte? întreba Pall Mall Gazette în articole pline de furie, inspirate de marele comerţ britanic, care clevetea mereu împotriva argumentelor prezentate de North Polar Practical Association.

— Care? răspunseră redactorii ziarului Daily-News din Charleston, partizani înfocaţi ai preşedintelui Barbicane. Păi, în primul rând cele care au fost identificate de căpitanul Nares în 1875-1876, lângă paralela 82, odată cu straturi care indică existenţa unei flore miocene, bogată în plopi, fagi, călini, nuci şi conifere.

— Şi între 1881-1884, în cursul expediţiei locotenentului Greely, în golful Lady Franklin – sări în ajutor cronicarul ştiinţific al ziarului New-York Witness -oare conaţionalii noştri nu au descoperit un zăcământ de cărbune lângă fortul Conger, pe malul golfuleţului Watercourse? Iar doctorul Pavy nu a fost îndrituit să susţină că aceste ţinuturi nu sunt lipsite de straturi carbonifere, sortite probabil de natura prevăzătoare să lupte într-o bună zi împotriva gerului de pe aceste triste meleaguri?

Se înţelege de la sine că adversarii preşedintelui Barbicane nu mai aveau ce răspunde în faţa unor dovezi atât de convingătoare ca acelea citate de autoritatea acestor îndrăzneţi călători americani. Aşadar, partizanii întrebării „şi de ce-ar exista zăcăminte?” începură să închine steagul în faţa partizanilor întrebării „şi de ce n-ar exista?” Cu siguranţă că existau asemenea zăcăminte, şi probabil că în cantităţi uriaşe chiar. Teritoriile din jurul Polului ascundeau mase enorme din acest preţios combustibil, vârâte în măruntaiele acestor regiuni unde pe vremuri existase o vegetaţie bogată.

Dar dacă le fugise pământul de sub picioare în problema zăcămintelor de cărbuni, a căror existenţă în regiunile arctice nu mai putea fi pusă la îndoială, clevetitorii începură din nou atacul, examinând problema dintr-alt punct de vedere.

— Fie cum ziceţi! spuse într-o zi maiorul Donellan, în cursul unei discuţii pe care o provocase chiar în sala „Clubului artileriştilor”, adresându-se preşedintelui Barbicane, aşa, de la om la om. Admit!

Ba chiar o spun sus şi tare: există zăcăminte de cărbuni în teritoriul cumpărat de societatea dumneavoastră! Dar poftim de le exploataţi…!

— O s-o facem şi pe asta! răspunse liniştit Impey Barbicane.

— Şi o să treceţi peste paralela 84, dincolo de care nici un explorator n-a reuşit să treacă61?

— O să trecem!

— Şi o să ajungeţi poate chiar până la Polul Nord?

— O să ajungem!

Auzindu-l pe preşedintele „Clubului artileriştilor” cum răspunde cu atâta sânge rece şi cu atâta siguranţă, ascultând aceste păreri spuse cu atâta claritate şi precizie, până şi omul cel mai încăpăţânat s-ar fi simţit zdruncinat în părerile lui. Simţeai imediat că te afli în faţa unui om care nu-şi pierduse niciuna din calităţile de odinioară; era calm, rece, extrem de serios şi concentrat, exact ca un cronometru, aventuros, dar îmbinând idei practice până şi cu cele mai îndrăzneţe planuri…

Putem deci înţelege de ce maiorul Donellan era ispitit acuma să-l strângă de gât pe stimabilul, dar furtunosul adversar din faţa lui. Straşnic om preşedintele Barbicane, atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere fizic. Avea tot timpul „apă la moară” – vorba lui Napoleon – aşa că ieşea biruitor din orice încercare. Duşmanii, rivalii, invidioşii ştiau prea bine asta!

Totuşi, întrucât zeflemistul nu poate fi împiedicat să zeflemisească, năduful tuturor împotriva societăţii americane începu să se descarce în glume batjocoritoare. Pe seama preşedintelui „Clubului artileriştilor” erau puse intenţiile cele mai absurde. Intră în joc şi caricatura, mai ales în ziarele europene şi în special în cele din Anglia – ţară care nu se împacă deloc cu înfrângerea suferită în bătălia dintre dolari şi lire sterline.

Ah! Yankeul ăsta a susţinut că o să ajungă la Polul Nord! Ah!

O să pună piciorul acolo unde nici o fiinţă omenească nu l-a pus până acum! Ah! O să împlânte steagul Statelor Unite pe singurul punct de pe globul pământesc care rămâne nemişcat în veci, pe când toate celelalte se mişcă din pricina rotaţiei Pământului în jurul axei sale!

Şi pe urmă, las' pe caricaturişti când îşi dau frâu liber!

În vitrinele librăriilor şi chioşcurilor mai mari din principalele oraşe ale Europei, ca şi în oraşele mai importante ale Americii, apăreau caricaturi şi desene arătând cum preşedintele Barbicane caută cele mai năstruşnice mijloace pentru a putea ajunge la Polul Nord.

Într-una din aceste caricaturi, îndrăzneţul american, ajutat de toţi membrii „Clubului artileriştilor”, fiecare ţinând în mâini câte o cazma, săpa un tunel submarin prin gheţarii cufundaţi în apă, începând de la primele banchize, până la paralela 90 latitudine nordică, spre a ajunge chiar la vârful axei terestre.

În alta, Impey Barbicane, însoţit de J. T. Maston – caracteristicile acestuia erau foarte bine prinse în desen – şi de căpitanul Nicholl, ateriză cu un balon pe acest loc atât de dorit şi, după încercări îngrozitoare, însoţite de mii de primejdii, tustrei puneau în sfârşit mâna pe o bucată de cărbune… de o jumătate de kilogram. Atâta tot se afla în faimoasele zăcăminte din regiunea Polului Nord!

Într-un număr al ziarului englez Punch era caricaturizat şi J. T. Maston – cu tot atâta ironie ca şi şeful său. După ce fusese atras cu violenţă de polul Magnetic, secretarul „Clubului artileriştilor” era pe vecie ţintuit la pământ de cârligul său de metal.

Se cade să pomenim, în legătură cu acest fapt, că faimosul calculator avea un temperament prea violent ca să poată gusta partea comică a acelei glume, care îl lovea chiar în conformaţia lui trupească. În consecinţă, el a fost extrem de indignat, iar Mrs. Evangelina Scorbitt – nici nu mai e nevoie s-o spunem – i-a împărtăşit cu totul indignarea justificată.

Un alt desen, apărut în Lanterna Magică din Bruxelles, îi reprezenta pe Impey Barbicane şi pe membrii consiliului de administraţie al societăţii acţionând în mijlocul unei mări de flăcări, ca nişte salamandre mitologice de care nu se prindea focul. De ce? Păi, pentru a topi gheţurile Oceanului îngheţat de Nord, n-au avut ei ideea de a răspândi pe întreaga sa suprafaţă o mare de spirt şi de a i da foc, ceea ce transformase bazinul polar într-o imensă cupă de punch? Şi, folosindu-se de cuvântul punch, care în limba engleză înseamnă şi „paiaţă”, nu împinsese caricaturistul belgian neobrăzarea până la a l prezenta pe preşedintele Gun-Club-ului sub chipul unei ridicole paiaţe?

Dar cel mai mare succes l-a obţinut caricatura publicată în ziarul francez Charivari sub semnătura caricaturistului Stop. În stomacul unei balene, capitonat şi mobilat cu tot confortul, Impey Barbicane şi J. T. Maston stăteau în tihnă la o masă şi jucau şah, aşteptând să ajungă cu bine la destinaţie. Ca nişte noi biblici Iona. preşedintele şi secretarul se lăsaseră pur şi simplu înghiţiţi de uriaşul mamifer marin, socotind că, prin acest nou mod de locomoţie, vor trece pe sub banchize şi vor ajunge la inaccesibilul Pol al globului pământesc.

De fapt, însă, flegmaticul director al noii societăţi nu se sinchisea deloc de aceste exagerări ale ziarelor. Îi lăsa pe toţi să spună ce vor despre el, să-l folosească drept motiv pentru cântece, să-l parodieze, să-l caricaturizeze, şi îşi vedea mai departe de treabă.

Într-adevăr, potrivit unei hotărâri luate de consiliul de administraţie, societatea, care avea dreptul de exploatare a domeniului polar fiindcă i se acordase această concesiune de către guvern, deschisese o subscripţie publică pentru suma de cincisprezece milioane de dolari.

Acţiunile erau de 100 de dolari bucata şi trebuiau subscrise printr-un singur vărsământ. Încrederea în firma Barbicane and Co. era atât de mare, încât doritorii de a subscrie au dat buzna. Trebuie să spunem însă că mai toţi erau cetăţeni ai celor 38 de state ale Confederaţiei americane.

— Cu atât mai bine! strigară partizanii lui North Polar Practical Association; în felul acesta întreprinderea va fi cu atât mai americană!

Într-un cuvânt, faima de care se bucura firma Barbicane and Co. era atât de mare. cei ce făceau speculaţii la bursă credeau cu atâta fermitate în promisiunile ei privind câştigurile mari ce aveau să se realizeze şi admiteau cu atâta încredere existenţa zăcămintelor de cărbuni la Polul Nord, ca şi posibilitatea de a le exploata, încât capitalul înscris pentru noua societate a fost de trei ori mai mare decât cel necesar.

În consecinţă, două treimi din subscrieri au fost anulate, iar la data de 16 decembrie s-a constituit definitiv capitalul social în sumă de 15 milioane dolari, vărsaţi de acţionari.

Capitalul acesta era aproape de trei ori mai mare decât suma subscrisă pentru Gun-Club, când membrii acestui club au făcut marea experienţă de a trimite un proiectil de la Pământ la Lună.

Share on Twitter Share on Facebook