Capitolul XVI.

ÎN CARE CORUL NEMULŢUMIŢILOR CAPĂTĂ NUANŢE DE CRESCENDO ŞI RINFORZANDO.

Potrivit acestui anunţ urgent, lumea trebuia să ia măsurile necesare pentru a face faţă primejdiilor, pentru a le împiedica sau măcar a fugi de ele, ducându-se în regiunile neutre care nu erau ameninţate de nici o primejdie.

Oamenii ameninţaţi de catastrofă erau împărţiţi în două categorii: cei ce urmau să fie asfixiaţi şi cei ce urmau să fie înecaţi.

Comunicatul acesta fu primit cu sentimente diferite, dar care se transformară toate în cele mai violente proteste.

În categoria asfixiaţilor se găseau americani din Statele Unite, europeni din Franţa, Anglia, Spania etc. Perspectiva anexării unor teritorii de pe fundul oceanului nu era destul de îmbietoare pentru a-i face să primească bucuroşi schimbările prevăzute. De pildă, Parisul, care urma să se găsească faţă de noul Pol la o distanţă aproape egală cu distanţa la care se găseşte acum de vechiul Pol, nu avea nimic de câştigat de pe urma acestei schimbări. E drept că el avea să se bucure de o primăvară veşnică, dar urma să piardă destul de mult din pătura sa de aer. Şi asta nu prea-i mulţumea pe parizieni, obişnuiţi să consume oxigen cât le dorea sufletul, în lipsă de ozon.

Din categoria înecaţilor făceau parte locuitorii Americii de Sud, ai Australiei, Canadei, Indiei şi ai Noii Zeelande. Ei bine! Marea Britanie n-ar fi acceptat niciodată ca „Barbicane şi Co” s-o lipsească de coloniile sale cele mai bogate, unde elementul anglo-saxon caută pe faţă să ia locul băştinaşilor. Evident, Golful Mexic avea să sece, dând naştere unui întins regat al Antilelor, pe care mexicanii şi yankeii l-ar fi putut revendica în baza doctrinei lui Monroe74 – „America pentru americani”. Bineînţeles că şi mările din jurul insulelor Sonde, Filipine şi Celebes, odată secate, urmau să scoată la iveală teritorii imense, asupra cărora ar fi putut ridica pretenţii englezii şi americanii. Compensaţie zadarnică! Toate acestea nu trăgeau în cumpănă mai greu decât pierderile suferite din pricina inundaţiei îngrozitoare ce trebuia să se producă.

Ei! Dacă în adâncurile acestor mări proaspete ar fi urmat să dispară numai nişte samoiezi, laponi, patagonezi, chinezi, japonezi sau câţiva argentinieni, poate că statele civilizate ar fi acceptat sacrificiul. Dar prea multe Mari Puteri aveau de suferit de pe urma catastrofei, aşa că nu se putea ca ele să nu protesteze!

Cât priveşte Europa, partea ei centrală avea să rămână aproape neatinsă. În schimb, însă, urma să se ridice puţin în vest, să se scufunde ceva în est, adică să se trezească pe jumătate asfixiată într-o parte şi pe jumătate înecată în cealaltă. Lucrul acesta nu putea fi admis! în plus, Mediterana urma să se golească aproape în întregime şi asta nu puteau s-o admită niciodată nici francezii, nici italienii, nici spaniolii, nici grecii, nici turcii şi nici egiptenii, fiindcă situaţia lor de popoare aşezate pe malurile Mediteranei le creează drepturi indiscutabile asupra acestei mări. Şi apoi, la ce ar mai fi fost bun Canalul de Suez, care avea să scape, deoarece era situat pe linia neutră? Cum să mai fie folosite minunatele lucrări ale lui Lesseps, când nu va mai exista nici un fel de Mediterană într-o parte a istmului şi foarte puţină Mare Roşie în cealaltă parte, afară de cazul când canalul ar fi fost lungit pe sute de kilometri.

În sfârşit, niciodată – nu, niciodată!

— Anglia n-ar fi consimţit să vadă Gibraltarul, Malta şi Ciprul preschimbându-se în piscuri de munte, pierdute în nori, unde flota ei de război să nu mai poată acosta. Nu! Ea nu s-ar fi declarat mulţumită cu creşterea teritorială în fostul bazin al Atlanticului! Şi totuşi, maiorul Donellan se şi gândise să se înapoieze în Europa, pentru a pune în valoare drepturile patriei sale asupra acestor noi teritorii, în cazul când tentativa societăţii „Barbicane şi Co.” ar fi reuşit.

Protestele curgeau acum cu nemiluita din toate părţile şi chiar din statele unde schimbarea de nivel era să fie egală cu zero, deoarece chiar şi aceste state aveau să fie mai mult sau mai puţin lovite din alte puncte de vedere. Protestele deveniseră parcă şi mai violente, după ce sosirea telegramei din Zanzibar, care anunţa locul de unde trebuia să se tragă cu tunul, îngădui redactarea anunţului prea puţin liniştitor, pomenit mai sus.

Pe scurt, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi J. T. Maston ridicaseră împotriva lor toată omenirea.

Dar ce vânzare pe ziarele de toate nuanţele! Ce căutare! Ce tiraje suplimentare! Poate că pentru prima dată în istoria lumii, ziare, în general de păreri diferite în orice chestiune, acum se aliaseră în acelaşi protest; este vorba de: Novosti, Novoe Vremia, Mesagerul Kronstadt-ului, Gazeta Moscovei, Russkoe Delo, Grajdanin, Jurnalul din Karlskrona, Handelsblatt, Vaterland, Fremdenblatt, Neue Badische Landeszeitung, Gazeta Magdeburg-ului, Neue Freie Presse, Berliner Tagblatt, Extrablatt, Post, Volksbladt Boersencourier, Gazeta Siberiei, Gazeta Crucii, Gazeta din Voss, Rechsanzeiger, Germania, Epoca, Correo, Imparcial, Correspondencia, Iberia, Le Temps, Le Figaro, L'Intransigeant, Le Gaulois, L'Univers, La Justice, La République Française, L'Autorite, La Presse, Le Matin, Le XIX-eme Siecle, La Liberté, L'Illustration, Le Monde Illustré. La Revue des Deux-Mondes. Le Cosmos, La Revue Bleue, La Nature, Tribuna, Osservatore Romano, Fanfulla, Capitan Fracassa, Riforma, Pester Lloyd, Ephemeris, Acropolis, Palingenesia, Curierul Cubei, Pionierul Allahabad-ului, Srpska Nezavinost, L'Independance Roumaine, Le Nord, L'Indépendance Belge, Sydney Morning-Herald, Edinburgh-Revieu, Manchester-Guardian, Scotsman, Standardt, Times, Truth, Sun, Central-News, Pressa Argentina, Românul din Bucureşti, Curierul din San Francisco, Commercial Gazette, San Diego din California, Manitoba, Ecoul Pacificului, Savantul american, Curierul Statelor Unite, New-York Herald, Lumea din New-York, Daily-Chronicle, Buenos-Ayres-Herald, Deşteptarea Marocului, Hu-Pao, Curierul din Haiphong, Monitorul din Republica Cunani. Până şi Mac Lane Express, ziarul englez consacrat chestiunilor de economie politică, a lăsat să se înţeleagă că în teritoriile devastate va domni foametea. Catastrofa ameninţa să rupă nu numai echilibrul european – era vorba într-adevăr despre asta – dar şi echilibrul mondial! E uşor de închipuit deci ce înrâurire putea să aibă o asemenea perspectivă asupra unei lumi bolnave parcă de turbare şi pe care excesul de nervozitate caracteristic sfârşitului celui de al XIX-lea secol o predispunea la nebunie! Efectul unei bombe aruncate într-un depozit cu praf de puşcă!

Cât priveşte pe J. T. Maston, s-a crezut un moment că i-a bătut ceasul din urmă.

Într-adevăr, o mulţime imensă, înfuriată la culme, pătrunse în seara de 17 septembrie în celula lui, cu gândul să-l linşeze. Trebuie s-o spunem pe şleau, poliţiştii n-au căutat deloc să împiedice lumea să pătrundă la Maston.

Dar celula acestuia era pustie: Mistress Evangelina Scorbitt reuşise să-l scape, plătindu-i libertatea în aur greu! Temnicerul se lăsase mituit cu atât mai uşor, cu cât trăgea nădejde că o să trăiască până o muri de bătrâneţe. Într-adevăr, Baltimore, ca şi Washington, New-York şi alte oraşe mai mari de pe ţărmul american făcea parte din categoria aşezărilor omeneşti cu perspectiva de a se trezi la o altitudine mai ridicată, dar cărora le mai rămânea destul aer la dispoziţie pentru consumul zilnic al locuitorilor.

Aşadar, J. T. Maston reuşise să-şi găsească un refugiu tainic, scăpând de furia indignării publice. Şi aşa s-a făcut că viaţa acestui mare tulburător al omenirii a fost salvată prin devotamentul unei femei iubitoare. Dealtfel, nu mai erau decât patru zile – doar patru zile! – până când proiectele firmei Barbicane and Co. aveau să devină fapt împlinit.

După cum se vede, anunţul urgent fusese înţeles destul de bine de toţi. Dacă la început se mai găsiseră unii sceptici care să nu creadă în catastrofa prezisă, apoi acum nu se mai găsea niciunul. Guvernele se grăbiseră să atragă atenţia cetăţenilor – oarecum puţini la număr – care urmau să se trezească ridicaţi în zonele cu aer rarefiat, ca şi celor – în număr mult mai mare – aflaţi pe teritoriile ce urmau să fie înghiţite de apele oceanelor, asupra nenorocirii apropiate.

În urma anunţului transmis în toate cele cinci părţi ale lumii, începu o emigraţie cum nu se mai văzuse – cum nu fusese nici pe vremea marilor migraţiuni ale popoarelor dinspre răsărit spre apus. Exodul cuprinse o bună parte din toate rasele: hotentoţi, melanesieni, negri, piei roşii, măslinii, galbeni, albi…

Din nenorocire, lipsea răgazul de care era nevoie. Orele erau numărate. Dacă ar mai fi fost la mijloc măcar câteva luni, chinezii ar fi putut părăsi China, australienii Australia, patagonezii Patagonia, popoarele siberiene Siberia etc., etc.

Dar acum, când se anunţase că dezastrul nu va fi general şi punctele de pe globul pământesc care aveau să rămână aproape nevătămate deveniseră cunoscute, groaza n-a fost generală. Câteva provincii, ba chiar câteva state, începură să se simtă mai uşurate. Într-un cuvânt, în afara oamenilor aflaţi în regiunile direct ameninţate, ceilalţi nu mai simţeau decât teama aceea, ascunsă în suflet şi foarte firească, simţită de orice om în aşteptarea unei lovituri îngrozitoare.

În vremea aceasta, Alcide Pierdeux îşi repeta întruna, făcând tot felul de gesturi: „Dar cum naiba o să reuşească preşedintele Barbicane să fabrice un tun de un milion de ori mai mare decât tunul de douăzeci şi şapte?

Afurisitul de Maston! Tare aş mai vrea să dau ochii cu el! Aş şti eu atunci să-l fac să ciripească! În toată povestea asta nimic nu pare ca lumea, nimic cu doxă, totul seamănă a „să vezi şi să nu crezi”!

În orice caz, singura şansă ca anumite părţi ale globului pământesc să poată scăpa de catastrofa generală era ca operaţia să nu reuşească.