Capitolul XVIII.

ÎN CARE POPULAŢIA DIN WAMASAI AŞTEAPTĂ CA PREŞEDINTELE BARBICANE SĂ-I STRIGE CĂPITANULUI NICHOLL: „FOC!”

Era în seara de 22 septembrie – dată memorabilă căreia lumea întreagă îi atribuia aceeaşi influenţă nefastă ca zilei de 1 ianuarie a anului 1000. La douăsprezece ore după trecerea Soarelui peste meridianul din Kilimandjaro, adică exact la miezul nopţii, căpitanul Nicholl trebuia să dea foc explozibilului.

Se cuvine să precizăm că, deoarece muntele Kilimandjaro se găseşte cu 35° spre răsărit de meridianul Parisului, iar Baltimore cu 79° mai spre vest de acelaşi meridian, aceasta face o diferenţă de 114°, ceea ce înseamnă o distanţă de timp de 456 minute, adică şapte ore şi treizeci şi şase de minute.

Deci în secunda precisă când avea să se tragă cu tunul, în marele oraş din Maryland, Baltimore, avea să fie ora cinci şi douăzeci şi patru de minute după-amiază.

Vremea era minunată. Soarele apusese dincolo de câmpiile Wamasai-ului, ascunzându-se după orizontul curat, de cleştar, N-ai fi putut dori o noapte mai frumoasă, mai liniştită, mai înstelată, pentru a arunca un proiectil în spaţiu. Nici un norişor nu avea să se amestece cu vaporii artificiali produşi de arderea instantanee a meli-melonitei.

Cine ştie? Poate că preşedintelui Barbicane şi căpitanului Nicholl le părea rău că nu pot lua loc în proiectil. Chiar din prima secundă ar fi parcurs două mii şi opt sute de kilometri! După ce pătrunseseră în tainele lumii lunare, ar fi pătruns acum în tainele sistemului solar, şi în condiţii mult mai interesante decât le avusese francezul Hector Servadac, smuls de pe Pământ de cometa Gallia76.

Sultanul Bali-Bali şi cele mai suspuse personalităţi de la curtea lui – adică ministrul de finanţe şi călăul oficial – se adunaseră, împreună cu personalul negru care luase parte la marile lucrări, pentru a urmări diferitele faze ale tragerii cu tunul. Din prudenţă, însă, luaseră loc cu toţii la vreo trei kilometri de galeria sfredelită în Kilimandjaro, astfel încât să fie siguri că n-au să păţească nimic din pricina groaznicei presiuni a aerului.

În jur se strânseseră câteva mii de indigeni, veniţi din Kisongo şi din satele aşezate în sudul provinciei, grăbindu-se, în urma ordinului sultanului Bali-Bali, să admire şi ei acest spectacol măreţ.

Un fir de metal făcea legătura între o baterie electrică şi capsa cu fulminat de mercur din fundul galeriei, fiind gata să transmită scânteia care avea să provoace aprinderea meli-melonitei.

Ceva mai înainte avusese loc un ospăţ minunat, care adunase în jurul aceleiaşi mese pe sultan, pe musafirii săi americani şi pe notabilităţile din capitală. Masa era oferită de Bali-Bali, care pregătise totul foarte bine, cu atât mai mult cu cât toate cheltuielile urmau să-i fie rambursate de societatea Barbicane and Co.

Ospăţul de sărbătoare, început la ora şapte şi jumătate, se termină la ora unsprezece printr-o urare adresată de sultan inginerilor lui North Polar Practical Association şi pentru succesul operei.

Încă o oră, şi modificarea condiţiilor geografice şi de climă ale Pământului avea să devină fapt îndeplinit.

Preşedintele Barbicane, colegul său şi cei zece maiştri se duseră apoi lângă coliba înăuntrul căreia era montată bateria electrică.

Barbicane ţinea cronometrul în mână şi număra minutele, care niciodată nu i se păruseră atât de lungi. Păreau nu minute, ci ani, ba chiar veacuri întregi!

La ora douăsprezece fără zece minute noaptea, căpitanul Nicholl şi preşedintele Barbicane se apropiară de aparatul care făcea legătura cu galeria săptă în Kilimandjaro.

Sultanul, curtea lui şi mulţimea indigenilor formau un cerc imens în jurul lor.

Era de mare importanţă ca focul să fie tras în momentul precis arătat de calculele lui J. T. Maston, adică exact în clipa când Soarele urma să taie noua linie ecuatorială a Pământului, pe care apoi nu avea s-o mai părăsească niciodată, mergând pe orbita sa aparentă în jurul globului pământesc.

— Douăsprezece fără cinci!… Fără patru! Fără trei!… Fără doi!… Fără unu…!

Preşedintele Barbicane urmărea acul ceasornicului luminat de o lanternă ţinută de unul dintre maiştri, în vreme ce căpitanul Nicholl stătea cu degetul pe butonul aparatului, gata să apese şi să facă contact.

Mai rămăseseră doar douăzeci de secunde!… Doar zece!… Doar cinci!… Doar una…!

Nu se simţea nici măcar urmă de tremur în mâna acestui nepăsător Nicholl! El şi colegul său nu erau deloc mai emoţionaţi decât în clipa când aşteptau, închişi în proiectilul lor de aluminiu, să fie aruncaţi de tunul Columbiad în regiunile din jurul Lunii.

— Foc!… strigă preşedintele Barbicane.

Şi degetul arătător al căpitanului Nicholl apăsă pe buton.

Detunătură îngrozitoare, ale cărei ecouri duseră bubuiturile până în străfundurile orizontului Wamasai-ului. Şuierătură asurzitoare produsă de trecerea unei mase solide care străpungea pătura aerului sub presiunea a miliarde şi miliarde de litri de gaze, produse prin arderea instantanee a două mii de tone de meli-melonită. Ai fi zis că peste Pământ trece unul din acei meteori în care se adună toate acţiunile violente ale naturii. Şi cu siguranţă că nu s-ar fi produs un zgomot mai groaznic, chiar dacă toate tunurile tuturor artileriilor de pe tot globul pământesc şi-ar fi unit glasurile cu toate trăsnetele cerului, pentru a bubui laolaltă!