I O IARNĂ ÎN KLONDIKE

Un cutremur de pământ, de altfel cu o rază destul de restrânsă, întorsese totul pe dos în această parte în Klondike, cuprinsă între frontieră şi Yukon, pe care o străbate cursul mijlociu al lui Forty Miles Creek.

La drept vorbind, în ţinutul Klondike nu se prea semnalează mişcări seismice. Totuşi, pământul lui este alcătuit din roci de cuarţ, roci eruptive, care arată că la început a fost adesea supus forţelor lui Pluto şi că aceste forţe, adormite doar, se deşteaptă uneori cu o violenţă puţin obişnuită. Mai mult decât atât, de-a lungul Munţilor Stâncoşi, care încep din apropierea cercului polar arctic, există mai mulţi vulcani, despre care nu se ştie dacă sunt cu adevărat stinşi.

Dacă posibilitatea cutremurelor de pământ sau a erupţiilor este în general mai puţin de temut în acest district, nu se poate spune acelaşi lucru despre inundaţiile datorate umflării neaşteptate a cursurilor sale de apă.

Dawson City n-a fost nici el ocolit, iar podul care leagă oraşul de cartierul Klondike City a fost de nenumărate ori smuls.

De data aceasta împrejurimile lui Forty Miles Creek au avut de suferit de pe urma a doi factori. Cutremurul provocase distrugerea claim-urilor pe o mare întindere, de ambele părţi ale frontierei. Pe deasupra, mai venise şi inundaţia, iar apa acoperise locul fostelor zăcăminte, pe care orice exploatare devenea de acum încolo cu neputinţă.

În prima clipă ar fi fost greu să apreciezi mărimea pagubelor. Ţinutul era învăluit într-un întuneric adânc. Abia a doua zi se va putea afla dacă bordeiele, colibele şi casele au fost distruse, dacă cei mai mulţi dintre prospectori au rămas fără adăpost şi cât de mare era numărul răniţilor şi al morţilor, zdrobiţi sub sfărâmături sau înecaţi. Numai după ce se va cunoaşte întinderea catastrofei se va şti dacă toată mulţimea aceasta de emigranţi, răspândită prin exploatările aurifere, nu va fi silită să părăsească regiunea.

În orice caz, revărsarea unei părţi din apele lui Forty Miles Creek asupra zăcămintelor de pe malul drept părea că pricinuise un dezastru ireparabil.

Împins de forţele subpământene, fundul albiei sale se ridicase la nivelul malurilor. De aici se trăgea concluzia că inundaţia nu va fi trecătoare. În asemenea condiţii, cum să se mai înceapă săpăturile într-un pământ acoperit de cinci până la şase picioare de apă curgătoare, căreia nu-i puteai devia cursul?

Ce noapte plină de spaime şi nelinişti au petrecut bieţii oameni, loviţi pe neaşteptate de o asemenea catastrofă! N-aveau nici un adăpost iar furtuna ţinu până la cinci dimineaţa. Fulgerele loviră în repetate rânduri pădurile de mesteceni şi de plopi sub care se adăpostiseră familiile prospectorilor. În acelaşi timp, o ploaie torenţială, amestecată cu grindină, cădea fără-ncetare. Dacă, în timp ce urca râpa, Lorique n-ar fi descoperit o mică grotă, în care el şi Summy Skim îl transportară pe Ben Raddle, rănitul n-ar fi avut unde se adăposti.

E lesne de închipuit ce gânduri le treceau acum prin minte celor doi veri. Va să zică, făcuseră această lungă şi anevoioasă călătorie doar pentru a cădea victimă unei asemenea calamităţi! Toate strădaniile lor fuseseră zadarnice. Nu le mai rămăsese nimic din moştenire, nici măcar ceea ce le produsese exploatarea în ultimele săptămâni. Din aurul strâns de ei şi de nefericita lor tovarăşă, nu mai exista nici o fărâmă. După ce se dărâmase căsuţa, inundaţia măturase totul. N-au putut salva nici un obiect şi, în prezent, aurul mergea în derivă, pe curentul apei.

După încetarea furtunii, şeful de echipă şi Summy Skim îl lăsară pe Ben Raddle în grija Janei Edgerton şi ieşiră pentru câteva clipe din grotă, să-şi dea seama de întinderea dezastrului. Asemeni lui 129, dispăruseră sub apă şi 127 bis, precum şi 131. Problema frontierei se rezolvase de la sine. Dacă meridianul o sută patruzeci şi unu va fi mutat mai spre apus sau mai spre răsărit, faptul nu mai prezenta interes pentru cele două claim-uri; dacă teritoriul va fi canadian sau alaskian, nu mai avea nici o însemnătate. Râul lărgit curgea acum pe suprafaţa lui.

În ceea ce priveşte victimele acestui cutremur, numărul lor nu se va putea cunoaşte decât după anchetă. De bună seamă că familii întregi fuseseră surprinse fie de cutremur, fie de inundaţie, în colibele sau bordeiele lor, şi era de temut că cea mai mare parte pieriseră fără să fi avut timp să fugă.

Ben Raddle, Summy Skim, Lorique şi Jane Edgerton scăpaseră ca prin minune, chiar dacă inginerul îşi rupsese piciorul. Trebuiau să găsească un mijloc pentru a-l transporta cât mai repede la Dawson City.

Se înţelege că acum nu mai pomenea nimeni de afacerea Hunter – Skim. Întâlnirea de a doua zi, pentru duel, cădea de la sine. Alte griji îi frământau acum pe cei doi adversari, care poate nu se vor mai afla niciodată unul în faţa celuilalt.

De altfel, când norii se împrăştiară şi soarele lumină teatrul dramei, nici unul dintre texani nu se zări. Din casa lor de la intrarea în viroagă, prin care curgea acum deviaţia lui Forty Miles, nu mai rămăsese nimic. Din utilajele aşezate pe suprafaţa claim-ului, rockere, jgheaburi sau pompe, nu se vedea nici cea mai mică urmă. Viitura înainta cu atât mai multă repeziciune, cu cât furtuna din ajun îi umflase apele, iar lărgirea albiei nu-i cobora deloc nivelul.

Cei doi texani şi personalul lor izbutiseră oare să scape teferi, ori trebuiau număraţi printre victime? Nu se ştia nimic şi, în realitate, Summy Skim nu se neliniştea din pricina lor. Singura lui preocupare era să-l ducă pe Ben Raddle la Dawson City, unde nu-i vor lipsi îngrijirile, să aştepte acolo însănătoşirea acestuia şi, dacă va mai fi timp, să ia drumul spre Skagway şi Vancouver ca să ajungă la Montreal. El şi Ben Raddle nu mai aveau nici un motiv să-şi prelungească şederea în Klondike. Claim-ul 129 nu-şi va mai găsi nici un cumpărător, acum când zăcea sub apele adânci. Aşadar, cel mai bun lucru va fi să părăsească degrabă aceste ţinuturi blestemate, unde, aşa cum afirmase în repetate rânduri Summy Skim, nu fără oarecare dreptate, oamenii cu trupul şi mintea sănătoasă n-ar trebui să pună niciodată piciorul.

Dar va fi oare posibilă o întoarcere grabnică? însănătoşirea lui Ben Raddle nu va necesita zile întregi, săptămâni, poate chiar luni?

În curând avea să se sfârşească prima jumătate a lui august. Până la sfârşitul celei de a doua jumătăţi va veni iarna, atât de timpurie la această latitudine, şi va închide drumul prin regiunea lacurilor şi trecătoarea Chilkoot. Nici Yukonul nu va întârzia să devină impracticabil, iar ultimele vapoare vor începe să coboare pe el până la vărsare înainte ca Ban Raddle să fie în stare să se îmbarce.

În acest caz, vor trebui să petreacă o iarnă întreagă la Dawson. Or, nimic nu era mai neplăcut decât perspectiva de a rămâne înmormântaţi şapte sau opt luni prin zăpezile din Klondike, cu geruri de cincizeci până la şaizeci de grade sub zero. Ca să înlăture o asemenea calamitate, trebuiau să se întoarcă degrabă la Dawson City, să-l încredinţeze pe bolnav doctorului Pilcox, cu rugămintea de a-l însănătoşi în cel mai scurt timp.

Din fericire, pentru că problema transportului era foarte spinoasă, Neluto îşi găsi brişcă în perfectă stare, pe brâna unde o lăsase şi la care nu ajunseseră apele. Calul, care păştea liber în clipa când s-a declanşat cutremurul, o luase la fugă, astfel că indianul îl prinse şi-l aduse la stăpânii săi.

— Să plecăm! strigă Summy Skim. Să plecăm chiar acum! Ben Raddle îi strinse mâna.

— Bietul meu Summy, îi zise el, ai să mă poţi ierta? De-ai şti cât îmi pare de rău că te-am vârât în această tristă situaţie…!

— Nu-i vorba despre mine, îi răspunse Summy pe un ton morocănos. De tine e vorba… Te rog să fii ascultător, că altfel!… Domnişoara Jane îţi va lega piciorul cât va putea de bine, apoi eu şi cu Patrick te vom întinde în brişcă pe o saltea din iarbă uscată. Voi urca şi eu împreună cu domnişoara Jane şi Neluto. Lorique şi Patrick vor veni după noi la Dawson City, cum vor putea. Vom merge atât de repede… nu, vreau să zic, atât de încet, cât va fi nevoie ca să nu te zdruncinăm. Odată ajunşi la spital, suferinţele tale vor lua sfârşit, iar doctorul Pilcox îţi va drege piciorul doar uitându-se la el… Numai să nu se uite prea multă vreme şi să putem pleca acasă înainte de venirea iernii!

— Dragul meu Summy, spuse atunci Ben Raddle, s-ar putea ca vindecarea mea să necesite mai multe luni şi înţeleg cât trebuie să fii de nerăbdător să te întorci la Montreal… De ce n-ai pleca singur?

— Fără tine, Ben?… Cred că aiurezi. Ascultă, băiete, să ştii că mai degrabă mi-aş rupe şi eu un picior!

Pe drumurile înţesate de oameni, ce mergeau să-şi caute de lucru pe alte exploatări aurifere, brişca în care zăcea Ben Raddle se îndrepta spre Fort Cudahy, înaintând pe partea dreaptă al lui Forty Miles Creek. La malul acestuia, claim-urile care nu fuseseră atinse de inundaţie erau în plină activitate. Totuşi, unele dintre ele, deşi nu fuseseră invadate de ape, nu-şi puteau continua imediat lucrările. Zdruncinăturile cutremurului, care se propagaseră pe o distanţă destul de mare de frontieră, le stricaseră tot utilajul, le astupaseră puţurile, dărâmaseră ţăruşii, distruseseră casele, astfel încât căpătaseră o înfăţişare jalnică. Dar, oricum, aici ruina nu era totală şi lucrările vor putea fi reîncepute în anul următor.

Trăsura înainta încet, deoarece hurducăturile îi provocau rănitului dureri cumplite. Abia peste două zile vehiculul se opri la Fort Cudahy.

Deşi Summy Skim îşi dădea toată osteneala, trebuie să recunoaştem că era neîndemânatic şi că Ben Raddle ar fi fost demn de compătimit fără ajutorul Janei Edgerton. Aceasta găsea tot felul de mijloace pentru a-i susţine piciorul rupt, descoperea pentru el mereu poziţii mai bune, dar, mai ales, găsea fără efort cuvintele cele mai potrivite ca să-i ridice bolnavului moralul.

Din păcate, nici ea, nici Summy nu se pricepeau să trateze o fractură.

Pentru asta era nevoie de un medic, pe care nu-l găsiră nici la Fort Cudahy, nici la Fort Reliance, unde ajunseră după alte patruzeci şi opt de ore.

Pe bună dreptate, Summy Skim era îngrijorat. Situaţia vărului său nu se va înrăutăţi oare din lipsa ajutorului medical? Ce-i drept, Ben Raddle suporta durerile, care deveneau din ce în ce mai puternice, fără să se plângă, de teamă să nu-l alarmeze pe Summy. Dar acesta îşi dădea seama de situaţie, după strigătele pe care le scăpa uneori inginerul, pradă unor accese de febră.

Trebuiau deci să se grăbească şi să ajungă cu orice preţ în capitală. Abia acolo Ben Raddle va putea fi îngrijit cu adevărat. În sfârşit, în după-amiaza zilei de 16 august, când trăsura se opri în faţa spitalului din Dawson, Summy Skim scoase un suspin de uşurare.

Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci Edith Edgerton să se afle în pragul uşii, cu nişte treburi de serviciu. Dintr-o privire, ea îl recunoscu pe bolnav şi simţi o puternică emoţie, de care cei prezenţi îşi dădură seama după paloarea chipului ei. Dar, oricât de emoţionată ar fi fost, ea nu-şi trăda simţămintele prin nici un semn exterior, în afară de faptul că uită să-şi îmbrăţişeze verişoara. Fără să rostească o vorbă, luă imediat măsurile cele mai potrivite pentru a-i uşura suferinţele bolnavului, care aproape că-şi pierduse cunoştinţa din cauza febrei. Sub îndrumările ei, acesta fu coborât din brişcă şi dus în spital, cu atâta pricepere încât nu scoase nici cel mai mic vaiet. După zece minute el se afla într-o rezervă şi adormea între două cearşafuri de un alb imaculat, aşternute cu grijă.

— Vedeţi, Miss Edith, aveam eu dreptate când spuneam că suntem personal interesaţi să vă luăm cu noi la Dawson City! zise Summy pe un ton descurajat.

— Dar ce i s-a întâmplat domnului Raddle? întrebă Edith, fără să răspundă direct Ia cele spuse de Summy.

Jane o puse la curent pe vara ei cu întâmplările al căror deznodământ Edith îl vedea ea însăşi.

Nu-şi terminase încă povestirea când se ivi doctorul Pilcox, pe care Edith trimisese să-l cheme. Vestea despre cutremurul al cărui teatru fusese regiunea de pe Forty Miles Creek-ajunsese de câteva zile la Dawson City. Se ştia că numărul victimelor se ridica la treizeci de oameni. Dar doctorul Pilcox nici nu bănuia că inginerul s-ar afla printre ei.

— Ia te uită, strigă el cu limbuţia lui obişnuită, dar e chiar domnul Raddle!… Şi cu un picior rupt!

— Da, doctore, chiar el, răspunse Summy Skim… şi sărmanul meu Ben suferă îngrozitor.

— Bine!… Bine!… N-o să se întâmple nimic, continuă doctorul. O să-i facem piciorul la loc!… Nu de un doctor are nevoie, ci de un vraci, specialist în scrânteli. O să i-l aranjăm aşa cum trebuie!

Ben Raddle nu avea decât o simplă fractură sub genunchi, fractură pe care doctorul o potrivi cu multă îndemânare, apoi îi aşeză piciorul într-un aparat care-i asigura imobilitate deplină. În timp ce se ocupa de bolnav, vorbea după cum îi era obiceiul:

— Dragul meu client, poţi să te lauzi că ai într-adevăr noroc! Axiomă: rupe-ţi picioarele ca să ţi le-ntăreşti. Vei avea nişte picioare de elan sau de cerb… mai bine zis un picior de cerb, dacă nu cumva preferi să ţi-l rup şi pe celălalt!

— Foarte mulţumesc! şopti cu un zâmbet slab Ben Raddle, care îşi recăpătase cunoştinţa.

— Nu te jena! continuă vesel doctorul. Îţi stau la dispoziţie… Nu?… Nu te-ai hotărât?… Atunci ne vom mulţumi să vindecăm doar unul.

— Cât va dura până să se vindece? întrebă Sunlmy.

— Ei!… O lună… şase săptămâni… Domnule. Skim, oasele nu se sudează ca două bucăţi de fier încinse la roşu. În lipsa forjei şi a ciocanului, e nevoie de timp.

— Timpul!… Timpul!… bombăni Summy Skim.

— Ce vrei, răspunse doctorul Pilcox, aici acţionează natura, şi ştii doar că natura nu se grăbeşte niciodată. Tocmai de asta s-a inventat răbdarea.

Să aibă răbdare, iată ce-i rămânea de făcut lui Summy Skim. Să aibă răbdare şi să privească resemnat cum vine iarna, înainte ca Ben Raddle să se pună pe picioare îşi poate cineva închipui o ţară unde iarna începe din prima săptămână a lunii septembrie, unde zăpada şi gheţurile sunt atât de abundente încât nu te poţi mişca nicăieri? Cum ar putea Ben Raddle, fără a fi pe deplin valid, să înfrunte pe asemenea geruri oboseala drumului de întoarcere, să treacă prin pasul Chilkoot pentru a ajunge la Skagway şi să se îmbarce pe vapoarele ce merg la Vancouver? Cât despre cele care coboară pe Yukon până la Saint-Michel, ultimul avea să plece peste cincisprezece zile, lăsând ca gheţurile să pună stăpânire pe apă în urma lui!

Cercetaşul se întoarse exact pe 20 august la Dawson City.

Prima grijă a lui Bil Stell a fost aceea de a se informa dacă domnii Ben Raddle şi Summy Skim îşi isprăviseră afacerile privitoare la claim-ul 129 şi dacă se pregăteau să se întoarcă la Montreal. În acest scop, se duse la spital să-l caute pe doctorul Pilcox.

Mare nu i-a fost mirarea, aflând că Ben Radle era internat acolo şi că nu se va restabili în mai puţin de şase săptămâni.

— Da, Bill, uite unde am ajuns! îi spuse Summy Skim. Nu numai că n-am vândut claim-ul 129, dar 129 nici nu mai există! Şi nu numai că 129 nu mai există, dar e cu neputinţă să părăsim acest groaznic Klondike, pentru o regiune mai blânda!

Cercetaşul află atunci despre catastrofa de pe Forty Miles şi despre felul în care Ben Raddle fusese grav rănit cu acest prilej.

— Aici e nenorocirea, încheie Summy Skim. Pentru pierderea lui 129 ne-am fi consolat uşor. În ceea ce mă priveşte, eu nu ţineam deloc la acest 129! La naiba! Ce idee a mai avut şi unchiul Josias să-l cumpere pe acest 129 şi apoi să moară ca să ni-l lase nouă! O sută douăzeci şi nouă!… Cu cât dispreţ rostea Summy Skim acest număr blestemat!

— Ah, Cercetaşule, dacă sărmanul Ben nu i-ar fi căzut victimă, cum aş mai fi binecuvântat eu cutremurul ăsta! El ne scapă de o moştenire supărătoare! S-a zis cu claim-ul. S-a zis cu exploatarea! După părerea mea, n-avem decât de câştigat.

— Aşadar, veţi fi nevoiţi să petreceţi iarna la Dawson City? Îl întrerupse Cercetaşul.

— Mai bine zis la Polul Nord, răspunse Summy Skim.

— Astfel că eu, care venisem să vă iau…

— Vei pleca fără noi, Bill, răspunse Summy Skim cu un accent de resemnare, vecin cu deznădejdea.

Aşa se şi întâmplă după câteva zile, când Cercetaşul veni să-şi ia rămas bun de la cei doi canadieni, făgăduindu-le că se va întoarce la începutul primăverii.

— Peste opt luni! suspină Summy Skim.

Între timp, tratamentul lui Ben Raddle îşi urma cursul normal. Nu se ivise nici o complicaţie şi doctorul Pilcox se declara cât se poate de mulţumit. Piciorul clientului sau va fi mai solid decât înainte, va face cât două picioare la un loc. „Şi dacă mă gândesc mai bine, va face cât trei”, obişnuia el să spună.

În ceea ce-l priveşte pe Ben Raddle, el îşi aştepta răbdător vindecarea. Sub îngrijirea atentă a Edithei, părea că se acomodează cum nu se poate mai bine cu regimul de spital. Putea fi învinuit doar că era prea pretenţios faţă de blânda lui infirmieră. Aceasta trebuia să zăbovească mereu la patul bolnavului şi de multe ori era împiedicată să-l părăsească fie şi pentru câteva minute, pentru nevoile serviciului, temându-se de împotrivirile lui stăruitoare. Trebuie totuşi să adăugăm că nici victima acestei tiranii nu părea deloc supărată. Ea se antrena cu plăcere în nesfârşite discuţii, străduindu-se apoi să-şi rezolve, ca prin minune, îndatoririle de serviciu, în timp ce dormea inginerul, astfel încât ceilalţi bolnavi din spital să nu sufere de pe urma atenţiei deosebite pe care o acorda unuia dintre ei.

Când se aflau singuri, celor doi tineri nu le dădea prin gând să înfiripe nici cea mai mică idilă. Nu, în timp ce vărul său se ducea la vânătoare cu credinciosul Neluto, de câte ori îi îngăduia vremea, Ben Raddle se informa despre piaţa din Dawson City, despre noile descoperiri din regiunile aurifere. Edith era gazeta lui vie. Ea îi citea ziarele locale, cum ar fi Soarele Yukonului, Soarele de la miezul nopţii, Pepita din Klondike şi multe altele. Numai pentru că nu mai exista 129 însemna oare că nu mai era nimic de făcut în această regiune? Nu se mai găsea pe acolo vreun claim de cumpărat, apoi de exploatat? Hotărât lucru, de când lucrase pe Forty Miles Creek, inginerul prinsese gust pentru această îndeletnicire.

El se ferea să-i vorbească despre aceste nedefinite planuri lui Summy Skim, care de astă dată nu şi-ar mai fi stăpânit dreapta mânie, dar i se destăinuia Edithei când rămânea singur cu ea. Aceasta nu se lăsase copleşită de eşecul verişoarei sale şi nu-şi zdruncinase încrederea în viitor. Ea discuta cu inginerul despre calităţile cutărei sau cutărei părţi a districtului. Făureau împreună planuri cât se poate de serioase. După cum se vede, dacă febra pricinuită de rană nu-i mai mistuia lui Ben Raddle trupul, în schimb febra aurului nu-i părăsise sufletul, şi de aceasta din urmă părea că nu se va vindeca repede. De altfel, febra lui morală nu izvora din dorinţa de a stăpâni preţiosul metal care i-o provocase, ci din pasiunea pentru descoperiri, din beţia spirituală de a-şi pune în practică visele îndrăzneţe zămislite în minte.

Cum să nu i se înfierbânte imaginaţia când află despre noile claim-uri de munte de pe Bonanza, Eldorado şi Little Skookum?

Aici se spălau până la o sută de dolari aur pe oră. Dincolo, se extrăgeau opt mii de dolari dintr-un puţ cu o adâncime de douăzeci şi patru de picioare şi lat de paisprezece! O companie din Londra cumpărase două claim-uri pe Bear şi pe Dominion, la preţul de un milion şapte sute cincizeci de mii de franci! Exploatarea auriferă cu numărul 26 de pe Eldorado era pusă în vânzare la preţul de două milioane, şi lucrătorii de acolo strângeau pe zi câte şaizeci de mii de franci de om! La Dome, pe linia despărţitoare dintre Klondike River şi Indian River, nu prevăzuse oare domnul Ogilvie, cu înalta lui pricepere, o extracţie totală depăşind o sută cincizeci de milioane de franci?

Şi totuşi, în ciuda acestui miraj, Ben Raddle ar fi făcut bine să nu uite cuvintele pe care le repetase pastorul din Dawson City unui francez, domnul Ames Semire, unul dintre călătorii care au cercetat cel mai îndeaproape aceste regiuni aurifere. „Înainte de plecare, e bine să vă rezervaţi un pat la noi la spital. Dacă în cursul călătoriei vă va atinge şi pe dumneavoastră febra aurului, n-o să vă pară rău. Chiar dacă veţi găsi câteva fărâme de aur, doar se află peste tot prin împrejurimi, nu vă veţi lăsa până ce n-o să vă sleiţi puterile. În cazul acesta, cu siguranţă că o să vă alegeţi cu un scorbut sau altă boală. Or, în schimbul a două sute cincizeci de franci pe an, eu eliberez abonamente care vă dau dreptul la un pat şi la îngrijiri medicale gratuite. Toată lumea cumpără de la mine tichete. Iată-l pe al dumneavoastră”.

Prezenta experienţă îi arăta lui Ben Raddle că nu va fi lipsit de îngrijire la spitalul din Dawson. Dar nestăvilita lui sete de aventură nu-l va împinge oare departe de Dawson City, în regiunile acelea neexploatate încă, pe unde se descopereau zăcăminte noi?

Între timp, Summy Skim se interesase la poliţie despre texanii Hunter şi Malone. Îi mai văzuse cineva de la catastrofa de pe Forty Miles Creek?

Răspunsul fusese negativ. Nici unul, nici altul nu se întorsese la Dawson City, unde scandalurile lor le-ar fi făcut cunoscută prezenţa. Ar fi fost întâlniţi prin cazinouri, tripouri, prin toate locurile acelea de distracţie în care ei erau fruntea. Era deci posibil să fi pierit cu prilejul cutremurului de la Forty Miles Creek, luaţi de apele revărsate. Totuşi, pentru că nici unul dintre americanii care lucrau pe claim-ul 131 nu fusese găsit, şi nici nu era de crezut că se aflau cu toţii printre victimele dezastrului, se putea ca Hunter şi Malone să fi pornit din nou, împreună cu oamenii lor, spre zăcămintele din Circle City şi Birch Creek, acolo unde îşi începuseră campania. Pe la începutul lui octombrie, Ben Raddle fu în stare să părăsească patul. Doctorul Pilcox era tare mândru de această însănătoşire, la care îngrijirile Edithei contribuiseră în aceeaşi măsură cu ale sale.

Chiar dacă inginerul se afla acum pe picioare, trebuia totuşi să se ferească de oboseală şi n-ar fi fost în stare să suporte drumul de la Dawson City la Skagway. De altfel, era şi prea târziu. Primele zăpezi ale iernii cădeau din belşug, cursurile apelor începeau să îngheţe, navigaţia nu mai era posibilă mei pe Yukon, nici pe lacuri. De pe acum, temperatura medie atingea cincisprezece grade sub zero, aşteptându-se ca ea să coboare la cincizeci sau şaizeci.

Cei doi veri îşi aleseseră o cameră într-un hotel pe Front street şi mâncau la French Royal Restaurant, într-o atmosferă ce nu era deloc veselă. Îşi vorbeau foarte puţin. Dar, până şi în tristeţe, deosebirea dintre caracterele lor ieşea la iveală.

Când Summy Skim spunea uneori clătinând din cap:

— Cel mai supărător din toată povestea asta e că n-am putut pleca din Dawson City înainte de sosirea iernii.

Ben Raddle îi răspundea mereu la fel:

— Mai supărător e poate faptul că n-am izbutit să vindem claim-ul înaintea catastrofei, dar mai ales că nu mai avem posibilitatea să-l exploatăm în continuare.

La asemenea afirmaţii, ca să nu angajeze o discuţie fără rost, Summy Skim îşi lua puşca,îl chema pe Neluto şi pleca la vânătoare prin împrejurimile oraşului.

Mai trecu o lună, în cursul căreia mercurul termometrelor înregistra oscilaţii de-a dreptul uluitoare. Acum cobora la treizeci sau patruzeci de grade sub zero, pentru ca apoi să urce la cincisprezece sau zece grade sub zero, după direcţia din care bătea vântul.

În timpul acestei luni, însănătoşirea lui Ben Raddle mergea cât se poate de bine. Curând, însoţit de Summy, el fu în stare să facă plimbări din ce în ce mai lungi, la care, în lipsa verişoarei sale, reţinută de obligaţiile de serviciu, se alătura şi Jane Edgerton. Era o adevărată plăcere pentru ei fie să meargă pe jos, fie să alunece cu sania pe zăpada întărită, bine înfofoliţi în blănuri, atunci când le îngăduiau condiţiile atmosferice.

Într-o zi, pe 17 noiembrie, cei trei ieşiseră la plimbare, de data asta pe jos, şi se aflau la o depărtare de o leghe spre nord de Dawson City; Summy Skim avusese noroc la vânat şi se pregăteau de întoarcere când Jane Edgerton se opri în loc şi strigă arătând spre un copac aflat la o distanţă de vreo cincizeci de paşi:

— Uitaţi-vă acolo!… Un om!

— Un om? repetă Summy Skim.

Într-adevăr, la poalele unui mesteacăn zăcea un bărbat, întins pe zăpadă. Stătea neclintit. Fără-ndoială că era mort, mort de frig, temperatura fiind foarte scăzută.

Cei trei alergară spre el. Necunoscutul părea să aibă în jur de patruzeci de ani. Ţinea ochii închişi,iar faţa lui exprima o mare suferinţă, încă mai respira, dar atât de slab încât părea ajuns în pragul morţii.

În mod cât poate de firesc, Ben Raddle îşi asumă conducerea operaţiunilor.

— Tu, Summy. spuse el cu glas hotărât, încearcă să faci rost de un mijloc de transport. Eu alerg la casa cea mai apropiată să caut un întăritor. Între timp, domnişoara Jane va fricţiona bolnavul cu zăpadă şi se va strădui să-l readucă la viaţă.

Ordinul se execută îndată. Până să pornească Ben Raddle, Summy se şi îndrepta în fugă spre Dawson.

Rămasă singură lângă necunoscut, Jane începu să-l fricţioneze puternic. Mai întâi faţa. Apoi îi desfăcu dolmanul grosolan ca să ajungă la umeri şi la piept.

Din buzunarul acestuia alunecă un portofel din piele şi nişte hârtii ce se împrăştiară pe jos. Una dintre ele îi atrase în mod deosebit atenţia Janei, care o luă şi-şi aruncă în grabă privirea pe ea. Era o foaie de pergament împăturită în patru, cu muchiile roase de atingeri repetate. Desfăşurat, documentul nu era altceva decât o hartă geografică, harta unui ţărm de mare, fără altă indicaţie decât un meridian, o paralelă şi o cruce mare, roşie, într-un punct al acestui ţărm necunoscut.

Jane împături la loc documentul, şi vârându-l fără să-şi dea seama în propriul ei buzunar, adună celelalte hârtii pe care le puse în portofel, apoi continuă tratamentul. De altfel, efectele lui bune erau vădite. Bolnavul începea să se mişte. Curând întredeschise ochii, iar de pe buzele învineţite îi ieşiră câteva cuvinte nedesluşite, în timp ce mâna sa, pe care o dusese mai întâi la piept, strângea uşor mâna Janei Edgerton.

Aplecându-se, fata prinse câteva cuvinte ce-i părură lipsite de înţeles:

— Acolo… spunea muribundul… Portofelul… Vi-l dau… Vulcanul de Aur… Mulţumesc… Dumitale… Mama mea…

În clipa aceea se întorcea Ben Raddle, iar de pe drum se auzea zgomotul unei trăsuri ce se apropia în galop.

— Uite ce-am găsit, spuse Jane, întinzându-i inginerului portofelul, în portofel nu se aflau decât nişte scrisori, toate adresate aceluiaşi destinatar: Domnului Jacques Ledun – expediate din Nantes sau de la Paris.

— Un francez! strigă Ben Raddle.

După un minut, bărbatul recăzut într-o comă profundă era aşezat în trăsura adusă de Summy şi purtat în goana mare spre spitalul din Dawson.