Întemeierea principatelor

„Însă nu puțină mirare este la toți câți scriu de aceasta, nici la câți bine vor socoti de acești români cum s-au ținut și au stătut până astăzi așa, păzindu-și și limba, și cum au putut și pot și pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puține limbi și neamuri se vede; și mai vârtos atâtea roduri de oameni străine și barbare peste dânșii au dat și au stricat, carii peste alții așa dând nici numele, nici alt nimic nu se mai știe, nici nu se mai pomenește de aceia.”

Spătarul N. Milescu — Cei dintâi voievozi

Barbarii care-au trecut pe-aici ș-au tot curs înainte, împingându-se unii pe alții, s-au amestecat cu neamurile bătrâne și ostenite din țările Apusului.

Limbi și popoare noi au răsărit din amestecul acela, și alte întocmiri și alte așezări au îmbrăcat pământul. — Ungurii, veniți mai târziu, mânați de aceeași sete de pradă încearcă și ei să dea năvală-nainte, dar se izbesc ca de un zid de tăria oștilor germane, care-i silesc să se retragă în „Pustia avarilor”, între Tisa și Dunăre, unde sunt buni rămași.

De-aci încep a se lăți tot mai spre munți, înghesuind pe românii de baștină, căutând pe cei slabi și-mpovărați de nevoi să-i supuie cu binișorul, pe cei tari și dârji să-i răpuie cu armele.

După acel falnic Basarab, pe care-l zărim o clipă, ca lumina unui fulger, cu paloșul în mână, apărându-și împotriva tătarilor, încep negurile să se mai ridice de pe trecutul neamului nostru. Și iată că în faptul zilei, ce se dezleagă în sfârșit după o așa de lungă și de cumplită noapte, în lumina proaspătă a acestei dimineți de-o mie de ani așteptată, se ivesc cele dintâi figuri lămurite din șirul voievozilor români:

În anul 1247, domn în țara Oltului — vechiul banat a Basarabilor — e Litean-Vodă, iar către răsărit, peste pământul din stânga Oltului, în țara cea largă și-mbelșugată a Munteniei, domnește voievodul Seneslau. Ei plătesc o dare ungurilor, vecini puternici și primejdioși, pe care pân' acum românii, în așteptarea întâmplărilor viitoare îi măsoară doar din ochi. Seneslau, avându-și țara deschisă, și pusă-n calea tătarilor, mereu în harță cu ei, își pierde curând domnia, și poate și viața, căci nu-i mai vedem și nu mai auzim nimic de el. La 1272 Litean-Vodă trece Oltul, gonește pe tătari din Muntenia și-ntrupează amândouă țările într-un singur principat. Domn mare, cu vază-n lume — socru lui Milutin regele Serbiei -Litean nu mai vrea să plătească dările cerute de unguri. Aceștia vin cu oaste împotriva lui. El se luptă știind bine că nu va putea birui, dar tot așa de bine știind că nici o jertfă nu e zadarnică, se luptă și moare ca un viteaz, apărându-și țara, apărând dreptatea și mândria neamului românesc. Fratele lui, Barbat-Vodă în toiul luptei cade-n mâinile maghiarilor, se răscumpără cu bani, — „cu bani mulți”, cum spune cu lăcomie hrisovul unguresc — și domnește unsprezece ani, adeverind vorba din Evanghelie: „Capul plecat — sabia nu-l taie”. Lui Barbat îi urmează Tihomir-Vodă, care, după o domnie liniștită de douăzeci de ani, închizând ochii la 1310, lasă cârma țării în mâinile vrednice și norocoase ale fiului său Ion Basarab, alesul tuturor cnejilor din dreapta și din stânga Oltului. Este cel dintâi voievod puternic și hotărât, cel dintâi gospodar mare al românilor. Este omul mântuirii, pe care-l trimite Dumnezeu la cumpenele mari, când vrea să scape un popor din vâltoarea pierzării. Mai dinainte, încă de pe când trăia tată-său, tânărul domnișor se pogorâse din Făgăraș în Muscel și-și făcuse așezarea la Câmpulung, unde mormântul acelui Laurentius, comite de Câmpulung, din 1300, înseamnă poate o luptă, în orice caz sfârșitul călcărilor străine în părțile acestea. De-aici trecuse în Argeș, și, găsind un loc frumos și bine apărat în întăriturile munților, își dură acolo o cetățuie pe malul stâncos al Argeșului, să fie-un adăpost ș-o pază bună la o zi grea.

Când sfatul cnejilor îl cheamă la domnie, Basarab-Vodă e om în vârstă de treizeci de ani, și-ncercat în trebile țării. El nu face decât să desfășure mai departe, pe un câmp mai larg o muncă începută mai dinainte. Și, ca și cum ar prevedea că îndurarea Celui de Sus îi va îngădui o domnie lungă și norocoasă, el nu se grăbește, ci calcă liniștit, cumpănindu-și pasul și puterile cu greutățile drumului ce are de străbătut. Vrăjmași mulți îi împresoară țara din toate părțile. De la apus ungurii, de la răsărit tătarii și cumanii, mereu s-au întins ș-au cotropit din pământul de baștină al românilor. Trebuia și vitejie, dar mai ales răbdare și înțelepciune pentru a-și putea drege și întocmi țara. În cei dintâi ani ai domniei lui, mai mult cu mintea decât cu armele își lărgește hotarele moșiei. Stăpân pe Muscel și pe Argeș, trece în Dâmbovița și-ntemeiază orășelul Târgoviștea. De aci își îndreaptă privirea spre câmpiile dunărene, pe unde românii, sub cnejii lor, începuseră să se reverse din munți, înfiripează așezări la București și la Buzău, încinge cu zid de cetate orașul Ifloc pe malul Dunării, ajută cu oaste pe Mihail, domnul Vidinului, să se facă împărat al bulgarilor, scoate pe unguri din țara Severinului, o ia în stăpânire și-i dă numele de Ungro-Vlahia. De-aici încep luptele.

Noi pe atunci eram numiți vlahi. Tătarii ne ziceau Ifloc. Muntenia se numea Vlahia Neagră, Kara-Iflac pe turcește, Kara-Vlașca pe bulgărește și sârbește.

Robert, trufașul rege al ungurilor, ridică oaste mare și vine grăbit să răpuie pe acest domn cutezător al romanilor. Se lasă de-a dreptul în Oltenia și, intrând în Severin așeaz' aici oștire de pază ș-un ban maghiar, stăpân pe bucățica asta de țară Românească Basarab Vodă îi trimite vorbă de pace. Carol Robert respinge cu ocară solia domnească și pășește-nainte.

E toamnă. Roadele pământului sunt strânse, bordeiele părăsite, vitele duse la munte. Cât bate ochiul nu se zărește țipenie de om. Regele posomorât străbate luncile deșerte și miriștile arse, apucă pe valea Argeșului și-naintează în puterea codrului cu oastea fără merinde, stabilă de foame și de osteneală, spre cetățuia depărtată, spre cuibul ascuns al voievodului. Sub greutatea armelor ș-a loricilor sclipitoare, călăreții, nedormiți, se leagănă pe cai. Din când în când se opresc, ascultă. Bolboroseala izvoarelor pare o sfadă de glasuri ce se alungă pe sub pământ, pripite, amenințătoare. Tot mai îngustă-i valea, tot mai întunecată. Sus, deasupra unei vâltori, se dezvelesc din desimea brădetului două turnuri înalte de piatră. Deodată un șuier puternic înfioară cuprinsul: tot codrul tresare, ca deșteptat din somn. Și iată că de pe zidurile cetățuii, de pe stânci, din crengile copacilor încep săgețile să curgă, — ucigătoare ploaie de fier acopere, învăluie de jur împrejur oastea maghiară grămădită în strâmtoare. Cai și călăreți se prăbușesc în vălmășagul cumplit al morții. Un iad e fundul văii. Strigătele și vaietele celor căzuți cutremură văzduhul. După o luptă îndârjită de două zile c-un dușman nevăzut, regele, îngrozit, dă poruncă să se plece arcurile și să se înalțe flamura păcii. Buciumașii străjilor vestesc încetarea luptei. Biruitorul se înduplecă a da ungurilor călăuze, care să-i scoată spre Timișoara pe drumul cel mai scurt. Dar cum, pentru asemenea oaspeți, pădurile și munții noștri n-au drumuri scurte, și nici lungi nu au. Iată că prin coclaurile încâlcite ale Gorjului, aproape de hotar, valea se întinde deodată, iar din pereții ei încep stânci și bolovani să se rostogolească peste gloata maghiarilor înghesuită-n strâmtoare, unde se frământă ostași, prinși „ca peștii într-o mreajă”, cum spun cu durere povestitorii lor. Regele, însoțit de câțiva supuși, scapă ca prin minune din acest groaznic măcel. Și cât a trăit nu s-a mai atins de țara cumplitului Basarab „A fost o nelegiuire”, zic ungurii. Păstorul bun își apără turma prin orice mijloace, — lupii le găsesc pururea nelegiuite.

Acestea se petrec în anul 1330. În anii următori, ani de fericită pace, Basarab-Vodă își întărește țara, împarte pământuri la ostașii vrednici, așează rânduială și pază pe la târguri, pune străji de-a lungul hotarelor, și leagă prietenie cu puterile vecine.

La 1338, închizând ochii, slăvitul voievod, urzitorul Țării Românești, vine la domnie fiul său Nicolae Alexandru, pomenit în cronici numai cu numele de Alexandru. Vrednic urmaș al marelui Basarab, în cei dintâi șapte ani de liniște, întărește gospodăria cea nouă a țării și legăturile de prietenie cu ungurii, cu bulgarii și cu sârbii, face biserici pe la târgurile mai însemnate, înalță o mănăstire la Câmpulung; iar în primăvara anului 1345, gătindu-și oastea împotriva tătarilor, ce n-au deșertat încă văile răsăritene ale Carpaților. În luptele acestea grele și îndelungate, fiul și urmașul lui Carol-Robert. E ușor de înțeles pentru ce dușmanii de ieri luptă astăzi sub același steag: ungurii văd în mișcarea hoardelor tătare o pururea temută primejdie pentru liniștea și avutul lor, iar în țara și-n brațul viteazului voievod român o minunată pavăză de apărare.

Pe vremea asta de învăluiri, iată că se pogoară și cneazul Dragoș cu românii lui din Maramureș, arcași neîntrecuți, porniți și ei din limpezișul văilor la vânătoare de tătari. Unii călări, alții pe jos, toți în cămăși albe cu-nflorituri de arnici pe la guler și pe la mâneci, ițari de aba strâmți pe pulpă, opincă ușoară-n picior și căciula țurcănească dată pe ceafă, voinicii munților pășesc sprinteni pe făgașele apelor, prin desime de codru și prin încâlcituri de ponoare, purtând în ei, fără să știe, răsadul norocos al unei lumi noi, aducând în tolba lor de săgeți taina urzirii și începătura cea într-un ceas bun urnită a unui nou temei de țară.

Când ies maramurșenii din noaptea pădurilor în minunata priveliște a câmpiilor, li se pare că-i din basme mândrețea asta de lume. Niciodată n-au văzut ei locuri așa deschise și răsfățate de soare. Tăcuți, își descopăr capetele și se-nchină ca-n pragul unei biserici. ­ Pe dimineața asta de vară, sub albastrul limpede al cerului, în larga și luminoasa așternere de văi, peste care, ca un brâu de argint, se îndoaie apa Moldovei, cum stau și privesc uimiți în depărtările aburite ale câmpiilor, ei simt că numai Dumnezeu l-a îndreptat aici, și că legături veșnice au a se pune de azi înainte între viața lor și glia acestei țări.

Lăsându-se în jos pe luncă și dând de cârdurile tătarilor izgoniți din valea Siretului de Alexandru Vodă, arcașii lui Dragoș încheie cu noroc biruința viteazului Basarab. Săgețile lor curăță pământul de dușmani și-l pregătesc pentru plugărie. — Câțiva călăreți se reped să dea de știre celor de-acasă. Și așa, trăgânduși toți cuprinsurile din Maramureș, se strâng, la un cuget în jurul lui Dragoș, și-l roagă să le steie domn și povățuitor în țara nouă, care-i Moldova îi zic, de la numele apei ce-o împodobește.

Minunata închipuire a poporului înfățoșează faptul descălicătorii acesteia, ca o vânătoare după „o hiară năsâlnică”, — un zimbru cu stea în frunte, pe care Dragoș cu ai lui l-au fost gonit din codri, și nu l-au putut ucide decât aici, în lunca Moldovei.

Stă Dragoș domn numai doi ani, și după el vine Sas, fiul lui, care domnește patru ani, — ei stăpânesc însă țara ca împuterniciți ai craiului Ludovic și asta românilor nu le vine la socoteală, căci nu porunca regelui, ci numai vitejia lor și voia Celui de Sus i-au adus și i-au întărit aici. Gândul că și-n locurile acestea depărtate îi vor urmări asupririle maghiare, grija aceasta le stă ca o piatră pe suflet.

Dar în vara anului 1349 se scoală Bogdan, voievodul Maramureșului, și, trecând munții încoace cu toți cnejii și oamenii lui, alungă pe Sas, rupe legăturile cu regele Ungariei și se așează el, domn volnic și bizuit numai pe vrednicia lui în scaunul Moldovei.

Trimite Ludovic oaste să-l supuie, cearcă urmașii lui Dragoș, cu sprijinul ungurilor, să-i smulgă domnia; de abia se isprăvește-o luptă și-ncepe alta mai îndârjită. Ci Bogdan iese din toate biruitor. — O curte de piatră-n orășelul Baia, întemeiat de sași pe lunca Moldovei, este cea dintâi locuință a domnului. În jurul lui țara se ridică văzând cu ochii. Roiuri proaspete de români izvorăsc mereu de prin ascunzișurile codrilor. Văile se umplu de oameni și de turme. Sate și târguri se-nfiripează pe malurile apelor. Dumbrăvile răsună de cântece și de chiote. Plugurile desfundă pământul înțelenit de veacuri.

Pe prispele căsuțelor albe, bătrânii plâng de bucurie, și parcă tot nu se-ncred că ceea ce văd e aievea și că-n frumusețea asta de rai sunt la ei acasă.

De-acum înainte neamul românesc își are țara, domnii și istoria lui.

Bogdan — întemeietorul Moldovei — domnește șaisprezece ani.

M. Eminescu

În vremea asta înțeleptul gospodar de la Argeș astăzi liniștea și tăria țării Muntenești pentru zilele când nu va mai fi el pe lume. Cu ungurii s-a împăcat. Pe tătari i-a biruit și i-a alungat departe-nspre crivăț. Între ai lui a statornicit rânduială, cu bună și dreaptă înțelegere: având doi feciori pe cel mai mare, pe Vladislav, l-a făcut duce al Făgărașului, pe cel mai tânăr -pe Radu — l-a pus ban la Severin. Iar pe cele două fiice — ca și de la ele să aibă țara un sprijin — le-a măritat pe una cu regele Serbiei, pe alta cu împăratul Bulgariei. Pentru întocmirile bisericești, cerând povața patriarhului de la Constantinopol, acesta îi trimite, în anul 1359, pe Ioachint Critopol, care se așează la Argeș, cu treaptă de mitropolit al „Ungro-Vlahiei”. -Mândra lui țară se întinde acum din zările Făgărașului până-n gurile Dunării, cuprinzând și „părțile tătărești” care mai târziu, sub numele de Basarabia, se vor alipi Moldovei. El moare în anul 1364. Pe pedeapsa care-i acopere mormântul, sub strana domnească de la biserica din Câmplung, zidită de el, stă scris în slavonește — limba obișnuită pe-atunci în toate cele bisericești și-n cărțile domnilor:

„În luna noiembrie 16 zile a răposat marele și singur stăpânitorul domn Io Niculae Alexandru voievod, fiul marelui Basarab voeivod, în anul 1364”.

Acest „Io”, pus înainte la numele vechilor domni români, este o prescurtare din „Ioniță”, împăratul românilor și al bulgarilor, cel mai viteaz și mai cu vază dintre Asănești: amintirea lui s-a păstrat de voievozii noștri ca un titlu de glorie.