Cum tremuri! Îți scapără ochii de ură 

Ești fiară, în fratele tău cînd lovești, — 

Și nu simți că demonul patimei oarbe 

Tot ție odihna vieții ți-o fură. 

Tot ție puterea și mintea ți-o soarbe, 

Și nu simți că propriu-ți suflet rănești.

Nici masa, nici somnul, nimic nu-ți tihnește! 

Tu cauți cu sete cuvîntul hain; 

Veninul din suflet te arde pe limbă, 

A furiei ghiară te strînge ca-n clește, 

În bestie pofta cruzimei te schimbă, 

Și nu bagi de samă că ura-i un chin...

Vrăjmașul Iau plînge — si-î om ca și tine — 

Smerit îngenunche, te roagă să-l ierți, — 

Tu-l vezi în durere, și uî[î că |î-e frate, 

Cu cît mai zdrobit e — îțî pare maî bine: 

Din cruda-î cădere tu sorbi voluptate, 

Cu cît te imploră — maî aprig îl cerți ! 

Aruncă-te asupră-i și-l calcă-n picioare. 

Cu sete înfige-i cuțitul în piept 

Și-nvîrte-l în rană, privește-l cu fală 

În ochi, și-l întreabă rîzînd, dacă-l doare, 

Și spune-i — de-l doare — că poate se-nșală, 

Că n-ai vrea, cu dînsul, să fii crud — ci drept...

Silește-l să vadă cu cît ești mai tare! 

Și cînd va cunoaște că tu l-ai zdrobit,

Că el e învinsul, iar tu-nvingătorul, 

Privește-l cum moare cerșindu-ți iertare, — 

Și, crud, pe grumazu-i ținîndu-ți piciorul, 

Întreabă-te atuncea de ești fericit!...