III. Agapia

Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei. 

Pentru istoricul picturii noastre bisericești — când se va scrie odată această istorie — biserica Sfinții Voievozi de la Agapia va fi ca un larg și luminos limpeziș de câmp, după o îndelungată rătăcire prin codru. Un curent de aer sănătos străbate și în arta noastră religioasă. 

Sfinții lui Grigorescu sunt vii, omenește vii, și destul de sfinți prin expresia de bunătate, de îndurare și de evlavie pe 

care pictorul a știut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înțelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseța o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura și atitudinea cerută. Pentru sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iași, Miltiade Țoni — un tip de frumusețe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băiețașul unui dulgher — pentru copilul Isus; iar cutare măicuță, uitată de vremi, slabă, cocoșată și zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, își vede tinerețea ei acolo, aidoma gura și ochii ei de-acum cincizeci de ani, și zice oftând: „Mare dar ș-aista, Doamne. Eu am să fiu oale și ulcele, ș-aici... tot așa am să stau 

Cu ce drag își aducea el aminte de anii aceia de aprigă încordare la o muncă îndrăzneață, uriașă pentru vârsta lui fragedă, dar nu și pentru puterile lui, care în adevăr erau supraomenești! 

„Toată noaptea visam numai îngeri și scene religioase. Erau zile când tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viață, fără armonie, și atunci îmi venea să las toate baltă și să plec în lume. Intra o rază de soare, și deodată se lumina și biserica, și sufletul meu. 

Pe-atunci noi n-aveam nici un fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da rețete de la Muntele Athos pentru prepararea colorilor și câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viața și însușirile fiecărui sfânt. Atât. Încolo, făceam fiecare cum ne tăia capul. Și-n meșteșugul ăsta al nostru, când stai și migălești mult, mult la un lucru, de la o vreme nu mai știi ce faci. Nu mai vezi. De aceea, uneori lăsam bidinelele, ș-o luam razna peste munți, cu pușca 

la spinare. Umblam așa câte-o zi-ntreagă; și când m-apucam a doua zi de lucru, parcă eram alt om. 

Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrânii care plângeau de bucurie. Vro săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după vești. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe-o gazetă, și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți — „novitale”, cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor... Vremi de credință erau acelea! Era mai multă iubire între oameni, și mai multă cinste.” 

Pictura de la Agapia — pictură murală în ulei — amintește, prin moliciunea liniei și prin căldura coloritului, factura maiștrilor italieni ai Renașterii, despre ale căror opere Grigorescu doar din auzite și din palide reproduceri de va fi știut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranță că era înrudit cu ei. Da, între Grigorescu al nostru și între Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legături de suflet, care sunt mai puternice decât cele de sânge. Prin sentimentul adevărului, care trebuie să fie același în toate timpurile și la toate popoarele, prin farmecul spontaneității, prin revelația pe care o dă împărtășirea directă cu natura, prin credința adâncă, aproape mistică, în puterea darului ce vine 

mai de departe și merge mai departe decât hotarele unei biete vieți omenești, prin acestea și prin multe alte neștiute legături, Grigorescu era frate cu uriașii aceia fără de asemănare din veacul de aur al artei creștine. 

Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, așteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispitește și nici o suferință nu-l mai tulbură. E atâta viață cucernică în figura și în toată ființa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie și de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai ști, dacă nu ți-ar spune pisania bisericii de cine și când e zugrăvit, greu ți-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o școală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Și în toată pictura acelei biserici se vede aceeași deplină înțelegere a lucrului, aceeași hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinților i-au dat-o țăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiștrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — șoapta de foc a neliniștii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ș-a tuturor speranțelor tinereții lui, neștiutoare de ce-i pe lume. 

O călugăriță i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscător, pictorul i-a făcut o icoană: În mijlocul unei lumini de foc — un fel de vânăt-auriu, care ar fi coloarea eternității -stă Maica Domnului în nori, cu mâna dreaptă pe glob, cu stânga țiind în brațe pe pruncul Isus, care, sprijinindu-și cotul pe glob, ridică mânuța dreaptă în semn de binecuvântare; și ea, și copilul privesc în infinit; deoparte și de alta doi serafimi, în adorare, cu brațele încrucișate pe piept; de jur împrejur, o ghirlandă de heruvimi, blonde capete întraripate, ce se pierd, cu cât se ridică mai sus, în zările înălțimii; jos, în margine, câteva pete albastre ne spun că ceea ce vedem acolo e cu adevărat „în împărăția cerului”. Dar ce studiate sunt toate în cele mai migăloase amănunte, figuri, mâini, stofe... și ce sărbătoare de colori, ce roșu-vioriu în bogata draperie care, după ce încadrează ca o maramă chipul duios al Preacuratei, se revarsă în falduri largi peste tunica de un albastru de smalț, întinzându-se luminos pe genunchiul stâng și căzând întunecat în cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastrul-stins de pe haina serafimului din stânga!... Și reflexul tuturor acestor colori, cald jucând, ca bătaia unei flăcări pe cămeșuța încrețită la gât a pruncului divin... Un prodigios cântec de colori. Ce pot vorbele să spuie despre frumusețea unui cântec? 

După trei ani, Agapia, în sărbătoare, își sfințea podoaba, de care cu drept cuvânt se poate mândri. Din câte biserici avem în țară, nici una nu închide o așa de aleasă comoară artistică, atâta bogăție de viață cerească, exprimată așa de frumos, așa de curat și cu atâta putere... „Parcă nu mai e de mână omenească!” Așa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu și o școală de pictură bisericească. Lucrarea de la Agapia, sfârșită în anul 1861, încheie prima perioadă din uriașa activitate artistică a lui Grigorescu -primul capitol din istoria vieții lui, care ar putea fi intitulat: „Meșterul Nicu”. Un sfânt și el — intrase în artă pe poarta cea sfântă.