VI. Prima expoziție

De pretutindeni se întunecă a vijelie. Sufletele se încarcă de griji — încep pregătirile războiului de la 1870. În Franța, pe pământul ei generos și ospitalier, nu mai e loc decât sub steag. E frumos, e nobil, e o glorie să moară cineva sub steagul Franței. Dar Grigorescu prea e artist și prea e român. Viața lui nu-i a lui, și nici n-o trăiește pentru el. 

Se întoarce în țară. Osteneala drumului și o nouă răceală îl silesc de data asta să asculte sfatul doctorului și să stea câteva zile în pat. Aceste câteva zile se fac vreo trei săptămâni, ceea ce pentru Grigorescu e un chin aproape intolerabil. Se frământă ca un leu în cușcă, dar n-are încotro. Trebuie să se supuie. Mai mult decât boala, mai mult decât groaza de doctor și de doctorii, îl face să sufere apăsarea timpului pierdut. Ce bucurie de copil când se vede liberat! 

Dăm aci prima pagină dintr-o scrisoare — ilustrată în goana condeiului, cum obișnuia să trimeată prietenilor acest pasionat gânditor prin forme și hotărât vrăjmaș al slovelor — scrisoare prin care își arată părerea de bine c-a scăpat de doctorii... 

Acum e om de treizeci de ani — în plină dezvoltare a 

foarte bine, și dacă mai ține astfel, cum trag nădejde, am s-ajung uite-așa. Trăiască sănătatea și prietenii. Acum zic și eu că sunt vesel...” cea dintăi expoziție a lui Grigorescu . Un public pregătit pentru înțelegerea imediată a lucrurilor acestora în toată adâncimea lor, un public în adevăr cunoscător și iubitor de artă nu era, cum nu e nici azi la noi, și cum nici în capitalele Apusului nu e întotdeauna. Dar s-au găsit câțiva „amatori” — fericiți amatori! Și unii simțind, alții presimțind adevărul și viața, viața aceea pururea nouă a operei de artă, au cumpărat. Erau flori, flori de răsură și de inișor, mănunchiuri de flori de câmp în ulcele de lut; erau luminișuri de pădure, fagi și mesteceni, case, biserici și tipuri din împrejurimile Parisului; erau ciobani din Moldova și țărănci de la Rucăr; erau vaste limpezișuri de câmp, târle de oi, vite la pășune, pluguri pe brazdă, bordeie și livezi sub poale de dealuri; erau ceruri minunate, strălucitoare dimineți de primăvară și dulci amurguri de toamnă... și toate trăiau, în toate era suflet, aer, lumină și o tinerețe care te înveselea și-ți făcea dragă viața — ceva curat și proaspăt în fiecare strop de coloare. 

Pentru istoria picturii noastre și pentru lămurirea multor amănunte privitoare la rosturile și la sufletul acelei vremi nu va fi de puțin interes, odată ș-odată, să se știe ce subiecte înfățișau tablourile lui Grigorescu din prima lui expoziție, cu ce preț se vindeau, și cine au fost cei dintăi cumpărători ai lui. Reproducem aci o pagină din catalogul acelei expoziții: 

EXPOZIȚIA GRIGORESCU (1873)

Nimic zgomotos, nimic aspru în opera lui Grigorescu. Nici o violență, nici un strigăt. Toate vorbesc încet, limpede, prietenește, cu o căldură și cu o grație fermecătoare. În peisajele lui nu bate vântul. Rar o adiere leagănă câte-o frunzuliță scuturată de toamnă, sau de-abia mișcă, pe albastrul cerului, albi, strălucitori nori de argint. Și ce aer de sărbătoare au toate pânzele lui Grigorescu, așa de curate, așa de armonioase! Visezi, gândești în fața lor. Cele mai mici lucruri îți șoptesc vorbe de o adâncă putere de evocare. În florile lui e frăgezimea și respirarea umedă a vieții, ele surâd cu strălucirea lor de-o clipă și cu ceva din privirea ochilor omenești, te-aștepți să se scuture, te-aștepți să le vezi ofilite, moarte peste câteva minute — atâta gingășie, atâta proaspătă lumină tremură în fiecare petală. Te gândești, admirându-le: ce curat trebuie să fie sufletul artistului, pentru ca, trecând prin el, spre a intra în eternitate, florile acestea de-o clipă să nu-și fi pierdut nimic din farmecul vremelniciei lor! 

De pe acum începe Grigorescu să studieze cu dragoste, cu pasionată luare-aminte boul, acest tovarăș de muncă și de îndurare al țăranului, boul, despre care spunea și la bătrânețe că încă nu-l cunoaște destul; încep de pe acum să coboare pe luncă, în praful drumului de vară, pitoreștile șiruri de care, foarte rar încărcate, vechile care, ce merg parcă și ele, ca toate ale noastre, în ritmul doinei strămoșești. Se pregătește pentru marele peisaj al țării. 

Sforțarea, brutalitatea, scârșnirile durerii și ale răutății fac linii aspre, urâte, distrug orice armonie, și artistul trebuie să fie preocupat nu numai de tăria, ci și de calitatea impresiei pe care o produce cu opera lui. 

În liniște e noblețea și trăinicia lucrurilor pământești. În liniște — partea divină a puterii, grația formelor, taina cea de la fund a vieții, și cea mai greu de aflat. Sufletul delicat, bun și duios până la suferință al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decât așa cum a servit până în ceasul din urmă: încredințând artei numai lamura vieții. N-a „înfrumusețat” natura. Se poate gândi un artist la o asemenea absurditate? Dar și-a ales întotdeauna ceea ce-i era drag, ceea ce cânta poruncitor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia puindu-l pe pânză — un fel al lui de a-și exprima admirația și recunoștința acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în fața Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului. Niciodată nu s-a gândit că rugăciunea aceea a lui poate fi expusă în vitrină, discutată și vândută. 

Păstorițele lui, cu mișcări de o eleganță antică, și ciobanii, și plugarii lui au, în blândețea privirii, în zâmbetul gânditor, în toată înfățișarea lor nu știu ce aer de cuviință și de omenie, în jurul figurii lor, nu știu ce aureolă de sfințenie, care îți spune că oamenii aceia au fost priviți nu numai cu înțelegere adâncă, dar cu multă iubire și cu mult respect. 

Nimeni n-a scris în colori mai armonioase pagini mai limpezi, mai calde și mai profund adevărate despre țara lui. 

Un rapsod al pământului nostru a fost Grigorescu. Al pământului și al neamului nostru. Un poet mare, adânc și adevărat ca însăși natura care i-a fost model, prieten și povățuitor, un poet care-a adus un cântec nou pe lume, și l-a cântat cu glas proaspăt, cald, inspirat — glasul sincerității care nu se ascultă și care nu se știe ascultată. Prin aceasta mai ales, prin acest farmec irezistibil al sincerității, lucrurile lui Grigorescu au plăcut, de la început, chiar și acelor care nu prea știau ce să vadă în ele. 

Din vreo trei sute și mai bine de bucăți, s-au vândut aproape jumătate. Acum pictorul are, la dispoziția artei lui, peste treizeci de mii de lei. O avere. Aripi, deci.