Câmpina. Valea Doftanei. Slănicul-Prahovei

De la Sinaia șoseaua se-ndoaie puțin pe vale, apoi cotește la stânga, trece Prahova și, amăgind dealul, se urcă tiptil pe brâiele-i încâlcite, dă stâncile la o parte, așterne pod înalt peste Orății și iese în luminișul de la Posada. De-aici se deschide cea mai largă și mai frumoasă vedere pe Valea Prahovei în jos. Se trag perdelile munților în lături, și-n depărtare, cât bate ochiul, vezi lunga șerpuire-a apei presărând pete de literare sub pseudonimul Carmen-Silva, printre care și volumul Poveștile Peleșului argint din ce în ce mai mici, din ce în ce mai dese pe prundul alb, între malurile-i rupte, din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai strâmte — o lumină dulce, odihnitoare, limpezește valea, dealurile sure se topesc în adâncimea zărilor. De pe la Orății șoseaua e tăiată-n munte, din marginea ei se prăbușesc în jos teancuri de lespezi uriașe, cărți răscolite, pe filele cărora a scris vremea istoria zbuciumată a pământului. Jos vâjâie Prahova, codrii clocotesc de zgomotul trenurilor. Pe la Comarnic valea se mai lărgește, șoseaua trece de partea cealaltă, pe dealul din stânga, străbate Breaza și se lasă trăgănat în jos, între malurile sparte și-nnegrite de păcură de sub podișul Câmpinei. De aici încolo Prahova iese-n larg, soarbe undele Teleajenului din jos de Ploiești, și la hotarul județului se toarnă-n Ialomița, care duce Dunării toate apele Bucegilor. 

Părăsim șoseaua, urcăm dealul din stânga și intrăm în Câmpina — un oras liniștit, așternut la pragul munților pe-o colină dezvălită, bogată-n izvoare de petrol. Aici trăiește într-o căsuță retrasă, departe de zgomotul lumii, cel mai mare artist al neamului nostru — pictorul Grigorescu. În ce lumină fermecătoare ni se arată frumusețile țării pe pânzele acestui maestru! Sub ceruri albastre, calde, pe-ntinse revărsări de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban stă rezemat în bâtă pe o muche de deal; păduri ruginite de toamnă își scutură frunza, nori albi, ușori se mișcă pe deasupra lor; pe văi depărtate sclipesc râuri de argint; căsuțe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe coline coboară-ncet, alene, boi înjugați la care încărcate cu fân, într-un nor de praf trece pe drum o laie de țâgani; o țărancă-naltă, zveltă, pășește agale și toarce, ducând la păscut un cârd de viței... Și nu știu ce aer de bunătate, de liniște și de curată și înălțătoare iubire plutește în jurul acestei lumi ieșite din mâna artistului, — o lume sănătoasă, în care toate trăiesc: un colțișor de pajiște, o tufă subțire și albă de mesteacăn, o gingașă floare de câmp, vii te privesc din tablou, îți surâd, îți vorbesc cu drag, și ce de lucruri frumoase-ți spun de țara ta! 

Ieșim înseninați din casa maestrului, ca dintr-o biserică în care ne-am rugat. Ni-s plini încă ochii de atâta lumină, și când, după un ceas de urcuș prin pădure, coborâm în valea deschisă a Doftanii, ni se pare că luncile verzi, și casele albe de pe poalele măgurilor, și vitele ce pasc, și cârcima de la drum, și malurile rupte ce se depărtează în susul văii spre Teșila sunt podoabe desprinse de pe pânzele artistului. 

În stânga Doftanei se arată, pe încheietura colinelor, satul Telega, cu bogata-i ocnă de sare, la gura căreia vine, peste dealul Câmpinei, o ramură de drum-de-fier. Mai în sus, spre miazănoapte, într-o frumoasă deschidere de șes, e vechea mânăstire Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odată, îngrijată, și-a bătut mătănii pentru mântuirea țării milostiva domnița Elena, soția lui Matei Basarab, pe când domnul, în lupta de la Finta, roșea lunca și undele Ialomiței cu sângele vărsat în deșert al bieților români, -crâncen și nelegiuit război, care-a lăsat una din cele mai dureroase pagini din istoria neamului nostru. De la Brebu o retezăm călări peste culmea Negrașului, și după un drum greu de patru ceasuri, ne lăsăm, printre huceaguri, pe plaiul Vărbilăului, la Slănicul din Prahova. Satul e așezat pe vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling izvorașele ce mijesc de pe sub dealuri și lasă pe iarba uscată cărări albe de sare. În dreapta sunt băile, ceva mai sus sunt clădirile mari ale ocnei. Ne scoborâm „cu hârzobul” pe gura strâmtă și întunecoasă a ocnei: de jos vine răcoare ș-un năbușitor miros de petrol, apoi s-aud ciocanele zingănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină albă, scânteietoare, ne-mpresoară din toate părțile — am ajuns. Suntem aievea pe alte tărâmuri, în unul din acele palate de cristal cu care ne minunau basmele copilăriei. În uriașele galerii deschise la o adâncime de aproape o sută de metri, sub lumina vie a lămpilor electrice, spărgătorii ce viermuiesc pe lângă pereții înalți și strălucitori ai bolților par niște pitici care se joacă. Nimic nu se mai aseamănă cu ce știm noi. Și sunetele sunt altfel aici. Izbesc ciocanele-ntețit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat, se răstoarnă greoaie în cărucioare, bubuie adâncul tot de zgomotele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline din lume; sute de ani am putea îndestula pământul numai cu sarea de-aici. Ne ridicăm; c-un fior de neliniște simțim golul crescând sub noi, tot mai departe și mai înfundat auzim zingănitul topoarelor... Iată-ne iar la buna lumină a soarelui. Puțin mai la deal e ocna părăsită, hăul fioros și răsunător, în fundul căruia nu te poți uita. Alături se-nalță, cât o biserică, o stană albă de sare, răbufnită din sânul pământului, — scapără-n soare muchile-i lucii și străvezii, pe sus ploile au împodobit-o cu „arabescuri”.