În Munții Sucevii

Pe la-ngânarea zorilor ieșim din cotlonul mânăstirii, pe poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, trecem prin Târgu-Neamțului, printre dughenile ce-ncep a-și ridica obloanele, deschizând ochi somnoroși în ulița pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la stânga „Băile Oglinzi”, sub poalele codrului, și dăm pe la satul Boroaia în frumoasa și îmbelșugata vale a Moldovii. În dreapta noastră, legendarul râu, care-a chemat pe Dragoș descălecătorul din poghiazurile Maramureșului să-i urzeasc-o țară nouă, se-ndoaie liniștit pe sub dealul învârstat de lanuri, tăindu-și printre fânețe și huceaguri o albie cu mult mai lată decât îi trebuie. În stânga, pe marginile luncii, în falduri largi își lasă Carpații găteala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urmă ținut de munte al țării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, câțiva noruleți, prigoriți de razele soarelui, se frâng încet în bulgări de rubin și se topesc. Șoseaua, netedă și albă, abate printr-o alee de sălcii, trece podul Moldovii și urcă trăgănat dealul Spătăreștilor, de unde se lasă-n Fălticeni; iar noi ținem înainte drumul Bogdăneștilor, pe sub poalele munților, dăm pe la Mânăstirea Râșca, pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic și bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș-vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri și povestesc lucruri înălțătoare, auzite din bătrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui ștefan cel Mare, și, ridicându-și toată oastea, a răzbătut încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în cale; s-a oprit șapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ș-a purces spre Suceava. Înserând pe valea asta și fiind vreme de iarnă și vifor, s-a tras cu oastea la adăpost ș-a tăbărât în Baia, să stea până s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l aștepta la porțile Sucevei, văzând zăbava craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute și-a luat o mână de sprintenași și, gonind dealurile, s-a lăsat, în puterea nopții, ca o vijelie, în lagărul ungurilor, și-atâta i-a izbit de năprasnic și fără de veste, încât toată falnica oștire a lui Mateiaș, învălmășită de spaima întunericului și de grindina săgeților ce-o împroșcau de pretutindeni, a fost în mai puțin de-un ceas sfărâmată și pusă pe fugă. Cic-a fost așa măcel, că urla valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri întregi se abăteau stropșite-n picioarele cailor, și oriîncotro fugeau bieții unguri, tot de ștefan dădeau. Praful s-a ales până-n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufașul rege, care venise să cucerească Moldova, de-abia a scăpat, rănit de-o săgeată și dus pe targă prin cărările munților. Pentru amintirea acelei biruinți, ștefan a ridicat în Baia Biserica Albă — la ruinele ei, țăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte datine strămoșești, duc în toți anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncări, băuturi, în vase nouă, împodobite cu flori, și fac praznice pentru săraci. Ce oameni aleși, și ce gospodării frumoase sunt prin părțile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii și pe vâlcelele șomuzului sparte de iazuri se-nșiră ca o salbă în jurul Fălticenilor mândrețe de sate, așezări de moșneni, care păstrează cu sfințenie portul, legendele și bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Rădășenii, cu vestitile-i livezi de meri, Brădățelul, cu minunata-i pădure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prăbușesc printre stânci — o bucățică de munte, ruptă din Carpați și răsădită aici, ca de-o putere dumnezeiască, să stea podoaba satului... Și pe toate văile astea găsești amintiri prețioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de ștefan cel Mare, de Petru Rareș... 

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ținutului Suceava — și al țării. Netedă și albă ca marmura se întinde înaintea noastră șoseaua care merge la Dorna... Frântură de rai, scumpă inimii noastre, cântată de poeți, țărână sfântă în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamătă izvoarele tale — și ce dulce-i umbra codrilor tăi!... tu ești într-adevăr una din cele mai frumoase țări de pe pământ, — dar numele tău ne doare să-l rostim și -străbătându-ți fermecătoarele drumuri — ochii noștri nu-ți pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi.