Între țărmurile noastre

De la Giurgiu în jos trecem printr-o largă alee de răchiți. Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe lângă mal se mișcă-ncet șlepuri mari încărcate cu lemne. Nori albi, scămoși, plutesc în albastrul cerului. Amurgește. Din stânga, în zidul de sălcii, se deschide-o poartă prin care intră, liniștit,  Argeșul . Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinile Constanțiolei, veche cetate zidită de  Constantin cel Mare , e târgușorul  Oltenița  — schela de grâne a județului Ilfov. Malurile se teșesc. De-o parte și de alta pământul se așterne pustiu și neted ca o apă. În depărtare, spre miazăzi, se pierd într-o lumină roșietică înălțimile Balcanilor. Ne oprim câteva minute la  Silistra , port bulgăresc. De-aici, din fața vechiului fort Arab-Tabia, amândouă țărmurile ni-s deopotrivă de scumpe. În dreapta încep să se desfășure șesurile ondulate ale  Dobrogei , — în stânga, nesfârșitul câmp al  Bărăganului , care-a văzut pe  Alexandru Machedon , gonindu-și falangele pe urmele geților înspăimântați, și pe  Mircea cel Mare , biruitorul de la  Rovine , alungând de pe hotarele României oastea sfărâmată a trufașului sultan  Baiazid-Fulgerul . Deaici pornește marele braț al Dunării — canalul  Borcea  — care trece prin fața orașului  Călărași  și, bătând spre miazănoapte, curge cale de cinci poște între deșertul pururea-nsetat al Baraganului și suhaturile mlăștinoase ale ostrovului Balta. 

Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulți răsar din fundul apei și tremură pe valuri. Sub tainica mângâiere a lunei, Dunărea, culcată-ntre păduri, cari-i aduc aminte de izvoarele-i depărtate, pare că visează. 

Câte-a mai văzut, Doamne, și câte mai știe Dunărea asta a noastră, — când ar sta ea să le povestească pe toate!... Încă din vremurile tulburi, de pe când pământul nu-și așezase încă neamurile-n graniți hotărâte, roiau popoarele pe malurile ei atrăgătoare. Și n-a fost împărat mare să nu-și poarte peaici doru-i de cucerire. N-a fost colț de lume în care să nu fi străbătut faima „Frumosului Istros”, fermecătoarele legende ale acestui minunat fluviu, la care se-nchinau atâtea noroade ș-a cărui apă — scrie  Sofocle  — avea, în credințile celor vechi, darul de a spăla de păcate. De-a lungul acestui torent, care spintecă Europa în două, au curs puhoaiele de barbari, oardele sălbatice ale pustietăților de la miazănoapte și de la rasărit — popoare vechi s-au risipit, iar altele au odrăslit și s-au ridicat pe sfărmăturile lor, și crai din toate părțile lumii și-au năpustit pe-aici oștile în războaie, din strășnicia cărora s-au dezlegat și lămurit cele mai mari evenimente în istoria omenirei. Rămâi uimit când stai să cugeți ce de noroade s-au vânturat pe malurile Dunării, și câte frunți încoronate s-au oglindit în undele ei, de la  Dariu  până la domnitorul Carol. 

Pe drumu-i lung, de trei mii de kilometri, Dunărea spală trei împărății, șase regate și două principate, dă viață la 30 de orașe, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de râuri, sparge două șiruri de munți, și în falnicu-i mers spre mare își ascultă gloria cântată-n șase limbi; dar doina, adânc mișcătoarea doin-a României, o farmecă într-atâta, că-și dă acestei țări cea mai frumoasă și mai bogată jumătate din stăpânirea valurilor ei. Nici nu se putea visa un dar mai prețios și mai binefăcător pentru patria noastră, pururea râvnită de atâția megieși puternici, țintă atâtor vise lacome,  Ileană Cosânzeană  pusă de soartă în calea zmeilor înviforați, răpiți de frumusețea ei! Dunărea e brâul vrăjit din basme, care-ncingând trupul mândru al acestei fecioare încremenește pe loc brațele vrăjmașe întinse asupra ei.