Pe Insula Șerpilor

Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aștern brâie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș peste pustietatea lucie a mării. 

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i  insula Șerpilor . De departe par ruinele unei cetăți fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de pași vaporul se oprește. O barcă ne ia, și peste câteva minute punem piciorul pe țărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanț chipeș, frumos, vine vesel înaintea noastră. El știe că odată cu noi i-au sosit merindele de la  Sulina . 

— Nu ți-e urât aici, leat? — îl întreb ca să intru în vorbă — pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. 

— Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin... e tot țara noastră. 

Și tânărul străjer îmbrățișă c-o privire mândră și fericită larga întindere a mării, ca și cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”. 

Pășind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani,  Ahile , cel mai vestit viteaz al  Grecilor , cum s-a însurat el aici cu  Elena  cea frumoasă, și la nunta lor au venit  Neptun , zeul mărilor, și  Amfitrite , soția lui Neptun, și zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, și-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineață la mare de-și muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ș-o măturau frumos cu aripele. 

— Or fi astea, zise dorobanțul, zburătuind un stol de lari albi care ciuguleau în petecul de secară de pe podișul ostrovului. 

— Chiar ele... nu; dar strămoșii lor de bună seamă c-au cunoscut pe mândrul Ahile. 

— Ale naibii dihănii, — să le auzi cum țipă. Domnule, juri că-s niște copii care râd. 

Suntem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu se zărește pe scofâlciturile văroase și crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foșnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniștite, și se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca și cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăștie raze tot mai fierbinți din limpezișul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deșertul nemărginit și strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spațiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, și stăm neclintiți, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare priveliști. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre ațipesc de legănarea și tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toți tăcem, ca într-o biserică.