12 ianuarie 1453

Am stat acasă ca să nu mai aud nimic. Dar zvonurile aleargă în continuare din gură în gură. Nu pot fi oprite. Trec şi prin pereţi.

Sultanul construieşte corăbii în toate porturile Asiei. În virtutea tratatului lor de prietenie şi de ajutor, pe care l-au încheiat turcii, sârbii sunt constrânşi să-şi trimită cavaleria pentru întărirea armatei sultanului. Creştinii vor veni să-i asedieze pe Creştini.

Sunt singur. Sunt suspect. Deci inutil.

M-am întors la meditaţie. Fără nici un folos, se înţelege, fiindcă fiinţa mea este neliniştită. M-am gândit la ceea ce trebuia să mă gândesc şi am ales.

Perceperea fiinţei lui Dumnezeu nu încape în universul mărginit al gândirii umane. Dumnezeu există. Dar esenţa lui Dumnezeu, intenţiile Lui, mintea omului nu le poate înţelege. Extazul este doar trupesc. Oricine îl poate dobândi prin post sau prin exerciţii spirituale. Şi de-ar lumina trupul acesta muritor ca o torţă, tot nu ajută la nimic. Pentru că omul este încătuşat în lanţurile timpului mărginit şi ale locului destinat.

Despre Dumnezeu nu poţi spune ce este. Dar nici nu poţi spune ce nu este, deşi teologia mistică e de altă părere. Cuvintele au limite, sunt imperfecte, la fel şi toate celelalte aspecte ce ţin de om. Dacă îl neg pe Dumnezeu, înseamnă că-i accept existenţa. Dacă îl recunosc, înseamnă că îl neg. Acesta este golul de care-i plină inima mea.

Dorm prost. Am vise neliniştitoare. De prea multe ori am trăit în vis. Eram în alte vieţi. De aceea, nu mai pot face diferenţa între imaginar şi real. Înainte vreme mă puteam domina. Puteam dormi profund când doream, nu aveam nici un vis.

Dragostea, ca o beţie ce se risipeşte… În urma ei rămâne doar amărăciunea din suflet.

Dar eu continui să fiu ameţit de dragoste. Ştiu că ea este aici, în acelaşi oraş, sub acelaşi cer.

Am renunţat, am renunţat, am renunţat. Am trecut de la o renunţare la alta. Nici pentru renunţare nu există hotar. Oare de ce această rătăcire deşartă şi rece? Primăvara, aştept primăvara. Ultima primăvară. Pentru Constantinopol, tot ultima primăvară va fi.

Aşteptarea mă ameţeşte. Totuşi, este minunat să aştepţi dacă ai ceva de aşteptat. Aştept extazul. Aştept moartea.

Doamne, oare nu am plătit cel mai mare preţ pentru ceea ce Tu mi-ai dat? Cel mai simplu om, cel mai sărac cu duhul primeşte acelaşi dar de la tine fără să plătească nimic. Dar aceasta este dumnezeiască nebunie! Că m-ai închis în pumnul tău, îngrozitorule Creator!

16 ianuarie 1451

Timpul trece. Necruţător, fiecare zi se risipeşte ireversibil. Ea nu vrea să mă vadă. Dacă ar fi vrut, ar fi venit.

Doar nu mai e un copil. Nobilele doamne îşi întâlnesc amantul la adăpostul zidurilor groase, în pavilioane înconjurate de verdeaţă… A fost o femeie în Constantinopol, care, dintr-un capriciu oarecare, voia să discute cu mine despre filosofie. Pe atunci nu eram decât un neînsemnat caligraf. În heleşteul din grădină înotau peştii. În miezul zilei, când soarele dogorea, ea le arunca mâncare dintr-un platou de argint, sprijinit pe capul unei fete negre. Nu i-am ştiut niciodată numele. Erau prudente aceste grecoaice cu părul strâns în filee de aur şi lanţuri de perle.

Avea multă experienţă, dar iubirea îi era rece. Ea m-a îmbrăţişat de moarte. Dar atunci n-am înţeles. Moartea inimii. Moartea sufletului. Pretindea că este sofistă.

Mi-a mărturisit că, generoasă, le-a promis filosofilor sfere celeste din metal, teologilor aripile serafimilor căzuţi, iar misticilor post şi ajutor pentru depăşirea ispitelor, ca porţile cerului să li se deschidă. Cât despre ea, a spus că a experimentat cu perseverenţă percepţia imensităţii într-un anumit loc al trupului ei mărginit şi că i-a fost de ajuns.

Şi astfel de femei există aici. Dar despre peştii mari şi greoi îmi aduc mai bine aminte decât despre ea, chiar dacă o puteai deosebi cu uşurinţă, fiindcă nu era înveşmântată şi stătea în picioare pe marginea heleşteului, sub razele dogorâtoare ale soarelui… Trupul ei… neted ca marmura.

Zidurile ascund pavilioane secrete. Chiar şi pe săraci îi ascund. Pe pantele veştejite ale Acropolei, în zilele cu soare, ei se întind pe pământul rece, la umbra arborilor, şi se îmbrăţişează. Bărbaţi şi femei în zdrenţe, fără să le fie teamă de trecători. Să fi fost săracă, dragostea mea, să fi fost în zdrenţe, să fi fost urâtă… Nimic nu ne-ar mai fi putut despărţi. Te-aş fi recunoscut, bineînţeles. După ochii tăi căprui. De-ai fi fost bătrână. De-ai fi fost murdară, de ţi-ar fi fost mâinile aspre de muncă.

Dacă ai fi vrut să vii, ai fi venit.