21 mai 1453

Grant a venit să mă vadă. Avea barba pârlită şi mâinile pline de arsuri. Turcii au învăţat să se bată sub pământ ca să-şi apere galeriile. Astăzi, la amiază, în dreptul Porţii Caligaria, oamenii care săpau o contragalerie au fost împroşcaţi cu jeturi de foc. Când au ajuns în faţa peretelui prevăzut cu lame tăietoare, cei care s-au precipitat să le vină în ajutor au fost loviţi de aburul otrăvit, pe care turcii l-au dirijat împotriva lor.

Grant a fost nevoit să se târască prin galerie pentru a-şi încuraja oamenii. Până la urmă au reuşit să distrugă galeriile turcilor, dar foarte mulţi greci au murit. Bătălia subpământeană a activat o teribilă teamă superstiţioasă în oraş.

Grant avea ochii umflaţi de nesomn şi iritaţi din cauza aburilor de pucioasă. Mi-a spus întristat:

— Ce folos că am găsit manuscrisele lui Pitagora, dacă literele îmi joacă în faţa ochilor? Nu mai văd să citesc.

Faţa îi era bântuită de furie şi de neputinţă. Strângând din pumni, a strigat:

— Ce-i cu acest îngrozitor punct orb cu care cei mai înţelepţi matematicieni ai grecilor şi-au isprăvit opera? Ei ar fi trebuit să-şi folosescă ingeniozitatea şi să făurească mecanisme prin care să pună natura în slujba omului, aşa cum a promis Arhimede. În loc să găsesc ştiinţa la care mă aşteptam, ajung să citesc că pietrele şi copacii au suflet! În manuscrisul lui Pitagora! Este de necrezut că Pitagora a putut să scrie şi despre lucruri atât de puţin importante, că a trădat ştiinţa şi s-a afundat în speculaţii despre suflet, până la Dumnezeu.

I-am spus:

— Tu, care nu crezi în mărturiile Bibliei şi ale Sfinţilor Patriarhi ai Bisericii, ai fi în stare să-i crezi pe înţelepţii Greciei, nu-i aşa?

— Nu mai ştiu nici eu ce să cred, a spus el, frecându-şi ochii cu pumnii. Poate că nu mai sunt atât de raţional. Oboseala şi continua nesiguranţă au împins patima ştiinţei din mine spre o stare bolnăvicioasă. Nu-mi mai pot stăpâni zborul gândurilor. Ca păsările cerului, ele urmăresc traiectorii încrucişate. Ce-i cu drumul acesta înspăimântător care-l conduce pe om spre abisuri interioare ce sfârşesc în tenebre? Până şi Pitagora, care a fost capabil să construiască din numere universul, a sfârşit prin a fi interesat de om, al cărui număr nu l-a găsit. Să fie oare întunericul ignoranţei umane mai important decât lumina fenomenelor naturale şi ştiinţei?

I-am spus:

— Şi Duhul lui Dumnezeu a suflat pe pământ. Duhul lui Dumnezeu a coborât în limbi de foc peste omul muritor. Poate că de acest adevăr nici tu nu te mai îndoieşti.

El a izbucnit în râs, şi-a lovit fruntea cu pumnul şi a strigat:

— O flacără nestinsă muşcă din carnea umană. Dar fulgerul raţiunii ţâşneşte ca focul din gura tunului. Cred în ştiinţă, cred în eliberarea omului de tenebre, în nimic altceva nu cred.

I-am spus:

— Ţi-ai ales greşit locul. Ar fi trebuit să-i slujeşti sultanului, nu ultimei Rome.

— Nu! Mi-a răspuns el cu obstinaţie. Eu slujesc Europei şi libertăţii de spirit a omului, nicidecum puterii.