23 ianuarie 1453

Trecând călare împăratul Constantin cu suita sa ca să vadă zidurile cetăţii, s-a oprit în apropierea noastră şi a cercetat locul unde zidul a fost refăcut. Apoi a discutat prietenos cu meşterii. Aveam faţa murdară şi îmi ţineam capul plecat. Dar, pe când discuta el cu alţii, s-a întors brusc spre mine şi mi-a spus:

— Întoarce-te în casa ta! Această muncă nu-i demnă de rangul tău!

N-a fost o întâmplare. După chip, am înţeles că-mi poruncise împotriva voinţei sale. El nu-i perfid. Dar este dominat întru totul de Phrantzes şi de adepţii acestuia.

— Îţi putem încredinţa sarcini mai importante, a adăugat consolator.

Dar nu era adevărat. Voise doar să atenueze efectul vorbelor rostite.

Cu cincisprezece ani mai înainte era brutal şi arogant, ca mai toţi Paleologii. Dar timpul rotunjeşte colţurile. Are de-acum patruzeci şi nouă de ani şi barba din ce în ce mai sură.

Chipul lui exprimă, mai clar decât oricare alte chipuri, melancolia fără margini a acestui oraş cu sângele învechit. Nu are copii. Cele două soţii ale lui Constantin au murit tinere, prima – în patul ei de copil, la Moreea, cea de-a doua – îndată după nuntă, în timpul asediului cetăţii Gattilusilor de către turci.

La foarte puţin timp după moartea împăratului Ioan al VIII-lea, Constantin a hotărât să se căsătorească pentru a treia oară. Se spune că ar fi cerut-o de nevastă chiar şi pe văduva creştină a sultanului Murad, Mara a Serbiei, pe care Mehmet o trimisese acasă la tatăl ei, încărcată cu daruri şi dovezi de cinstire. Murad îi îngăduise să-şi păstreze credinţa creştină, iar ea îl învăţase pe tânărul Mehmet rugăciunile greceşti.

Anii l-au măcinat. Împăratul Constantin e un bărbat solitar. Pentru el, totul se întâmplă prea târziu. S-ar fi putut căsători cu fiica dogelui Veneţiei. De-ar fi fost aşa, ar fi avut un sprijin considerabil din partea Veneţiei. Dar nu, el nu s-a încumetat să se însoare cu o prinţesă de credinţă latină. Cât despre suveranul Trapezuntului, chiar dacă are o fiică nespus de frumoasă, este prea sărac şi deja aliat cu sultanul.

Într-un sfârşit, i-a găsit Phrantzes o prinţesă barbară, tocmai pe cealaltă parte a Mării Negre. Principele Georgiei, tatăl ei, este crescut în credinţa adevărată a grecilor, mai mult, i-a promis şi o armată încercată pentru apărarea Constantinopolului. Târziu! Abia a reuşit Phrantzes să se întoarcă, mai înainte ca sultanul să-şi termine de construit fortăreaţa. Acum Bosforul e închis. Din Georgia nu mai vine nici o prinţesă, nici o avere, nici o armată barbară.

Constantin s-a născut sub o stea nenorocoasă. Poporul lui îl urăşte din cauza unirii cu credinţa latinilor. Deşi el nu înşală pe nimeni. Nici nu este crud. Când a început războiul, i-a întemniţat, de formă, pe turcii din Constantinopol, dar, după trei zile, le-a dat drumul.

M-ar putea întemniţa şi pe mine, m-ar putea tortura după obiceiurile Bizanţului, pentru a mă sili să spun ce vrea. Dar Constantin nu doreşte acest lucru. Poate că Phrantzes nu s-ar sfii s-o facă. Dar de-aş fi fost, într-adevăr, o iscoadă a sultanului? Ştiu şi eu? Nu este, totuşi, torturat un spion, când duşmanul e aproape de porţile oraşului.

Dar este timid, foarte timid. Este foarte conştient de demnitatea lui de basileu. Cum ar putea, oare, coborî, de pe calul său, divinul împărat, ca să împingă pietre cu levierul sau să ia în mâinile lui mistria, încurajându-i astfel pe oameni să lucreze mai cu spor, aşa cum a făcut-o tânărul sultan pe malul Bosforului? Fără îndoială, reparaţia zidului s-ar face într-un ritm mai alert. Acum, fiecare lucrător munceşte doar pentru a primi bani, cu încetineală şi plictiseală bizantină.

Prin urmare, nici să car pietre şi mortar pentru consolidarea străvechiului zid al oraşului nu-mi este permis. Nu-l urăsc pe Constantin, dar pentru asta mi-e greu să-i dau iertare.

M-am întors acasă, am făcut baie, iar Manuil m-a spălat pe spate. Apoi m-am îmbrăcat cu straiele mele obişnuite.

Când i-am povestit că l-am întâlnit pe împăratul Constantin şi că am avut plăcerea să-l privesc în ochi pe divinul basileu, slujitorul meu Manuil a pufnit într-un râs răutăcios. Am băut vin împreună şi el mi-a povestit despre o încăpere a Palatului Blahernelor ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir aduse din patria cea de odinioară. Puţini oameni au avut ocazia s-o vadă. În camera aceea s-au născut împăraţii Bizanţului. Naşterea împăratului era anunţată de la un mic balcon exterior. Manuil ştia despre cameră de la tatăl lui, care fusese cărăuş de lemne pentru întreţinerea focului în încăperile palatului în timpul vechiului împărat Manuil.

— În cinstea împărătescului tău nume! Am rostit eu şi i-am turnat vin în cupa de argilă.

— În cinstea numelui tău, Ioannis Anghelos, stăpânul meu! A răspuns el şi a băut cu atâta poftă, încât şi-a stropit bine veşmintele.