Caietul albastru

❖

Ludwig Wittgenstein

Ce este semnificaţia (meaning) unui cuvânt?

Să atacăm această chestiune întrebând, mai întâi, ce este o explicaţie a înţelesului unui cuvânt; cum arată explicaţia unui cuvânt?

Felul în care ne ajută această întrebare este analog aceluia în care întrebarea „cum măsurăm o lungime?” ne ajută să înţelegem întrebarea „ce este lungimea?”

Întrebările „Ce este lungimea?”, „Ce este înţelesul?”, „Ce este numărul unu?” etc. produc în noi o crampă mintală. Simţim că n-avem spre ce arăta, pentru a răspunde la ele, şi totuşi ar trebui să arătăm spre ceva. (Avem de-a face aici cu una dintre marile surse ale tulburării pe care o produce filosofia: un substantiv ne face să căutăm un lucru care să-i corespundă.)

A întreba, mai întâi, „Ce este o explicaţie a semnificaţiei?” are două avantaje. Într-un sens, aducem întrebarea „Ce este semnificaţia?” înapoi pe pământ. Căci, cu siguranţă, pentru a înţelege sensul expresiei „semnificaţie”, trebuie să înţelegem şi sensul expresiei „explicaţie a semnificaţiei”. Cu alte cuvinte: „să ne întrebăm ce este explicaţia semnificaţiei, căci orice explică ea va fi semnificaţia”. Studierea gramaticii expresiei „explicaţie a semnificaţiei” ne va învăţa ceva privitor la gramatica cuvântului „semnificaţie” şi ne va vindeca de tentaţia de a căuta în jurul nostru un obiect pe care l-am putea numi „semnificaţia”.

Ceea ce numim în genere „explicaţii ale semnificaţiei unui cuvânt” s-ar putea împărţi, foarte schematic, în definiţii verbale şi definiţii ostensive. Se va vedea mai târziu în ce sens această împărţire este doar grosolană şi provizorie (şi este important că lucrurile stau aşa). Definiţia verbală, întrucât ne duce de la o expresie verbală la alta, nu ne duce, într-un sens, mai departe. Prin definiţia ostensivă, însă, se pare că facem un pas mult mai important către învăţarea semnificaţiei.

O dificultate care ne atrage atenţia este că pentru multe cuvinte din limba noastră nu par să existe definiţii ostensive; de exemplu, pentru cuvinte ca „unu”, „număr”, „nu” etc.

Întrebare: Este oare necesar ca definiţia ostensivă să fie, ea însăşi, înţeleasă?

— Nu se poate ca ea să fie înţeleasă greşit?

Dacă definiţia explică semnificaţia unui cuvânt, cu siguranţă că nu poate fi esenţial dacă ai auzit sau nu cuvântul mai înainte. Este sarcina definiţiei ostensive să-i dea o semnificaţie. Să explicăm deci cuvântul TOFF arătând spre un creion şi spunând „acesta este TOFF”. (În loc de „acesta este TOFF” aş fi putut aici spune „acesta se numeşte TOFF”. Scot acest lucru în evidenţă pentru a înlătura, o dată pentru totdeauna, ideea că expresiile dintr-o definiţie ostensivă afirmă ceva despre lucrul definit; confuzia dintre propoziţia „acesta e roşu”, care atribuie culoarea roşu unui lucru, şi definiţia ostensivă „aceasta este ceea ce numim «roşu»„.) Definiţia ostensivă „acesta este TOFF” poate fi interpretată însă în nenumărate feluri. Voi da câteva asemenea interpretări şi voi folosi cuvinte cu o utilizare bine stabilită. Definiţia poate fi deci interpretată ca însemnând: „Acesta este un creion”, „Acesta este rotund”, „Acesta este lemn”, „Acesta este unul”, „Acesta este tare” etc., etc.

Argumentului i s-ar putea obiecta că fiecare dintre aceste interpretări presupune un alt limbaj – verbal.{1} Iar această obiecţie are însemnătate numai dacă prin „interpretare” înţelegem „traducerea într-un limbaj”. Să dau câteva indicaţii care ar putea face mai clar acest lucru. Să ne întrebăm care este criteriul nostru, atunci când spunem că cineva a interpretat într-un anumit fel definiţia ostensivă. Să zicem că îi dau unui român definiţia ostensivă „iată ce numesc germanii «Buch»„. Atunci, de cele mai multe ori, românului îi va veni în minte cuvântul „carte”. Putem spune că el a interpretat „Buch” ca însemnând „carte”. Alta ar fi situaţia dacă, de exemplu, arăt spre un lucru pe care el nu 1-a mai văzut niciodată şi zic: „Iată un banjo”. Se poate ca lui să-i vină în minte atunci cuvântul „ghitară” sau să nu-i vină în minte nici un cuvânt, ci imaginea unui instrument asemănător, după cum se poate să nu-i vină în minte nimic. Să presupunem că îi dau ordinul „acum alege un banjo dintre aceste lucruri”. Dacă el alege ceea ce numim un „banjo”, am putea spune „el a dat cuvântului «banjo» interpretarea corectă”; dacă alege un alt instrument, vom spune că „el a interpretat «banjo» ca însemnând «instrument cu coarde»„.

Spunem „a dat cuvântului «banjo» această interpretare sau acea interpretare” şi suntem înclinaţi să presupunem, alături de actul alegerii, un act bine determinat de interpretare.

Problema noastră este analoagă cu următoarea: Dacă dau cuiva ordinul: „adu-mi o floare roşie de pe pajiştea aceea”, atunci de unde ştie el ce fel de floare să aducă, de vreme ce eu i-am dat doar un cuvânt?

Răspunsul pe care l-am putea sugera mai întâi este că el a pornit să caute o floare roşie având o imagine de roşu în minte şi că o compară cu florile pentru a vedea care dintre ele are culoarea imaginii. Un asemenea mod de a căuta există, dar nu e câtuşi de puţin esenţial ca imaginea folosită să fie una mintală. De fapt, procesul ar putea fi acesta: port cu mine un tabel în care sunt corelate nume cu pătrate colorate. Când aud ordinul „adu-mi…”, trec cu degetul pe tabel de la cuvântul „roşu” la un anumit pătrat, iar apoi plec să caut o floare care are aceeaşi culoare ca şi pătratul. Dar acesta nu e singurul fel de a căuta şi nu este nici cel obişnuit. Mergem, privim în jur, ne îndreptăm spre o floare şi o culegem, fără a o compara cu ceva. Pentru a vedea că a îndeplini un ordin poate fi ceva de acest fel, să considerăm ordinul „închipuie-ţi o pată roşie”. În acest caz, nu suntem tentaţi să credem că, înainte de a îndeplini ordinul, ar fi trebuit să ne închipuim o pată roşie care să ne servească drept mostră pentru pata roşie pe care ni s-a ordonat să ne-o închipuim.

Am putea acum întreba: interpretăm noi oare cuvintele înainte de a îndeplini ordinul? În unele cazuri vom găsi că facem ceva ce ar putea fi considerat ca interpretare ce precede îndeplinirea ordinului, în timp ce în altele nu.

Se pare că există anumite procese mintale bine determinate legate de funcţionarea limbii şi că numai prin aceste procese poate funcţiona limba. Mă refer la procesele de a înţelege ceva şi a avea în vedere ceva. Semnele limbajului nostru par moarte fără aceste procese mintale; şi ar putea să pară că singura funcţie a semnelor este de a genera asemenea procese şi că acestea sunt de fapt lucrurile care ar trebui să ne intereseze. Astfel, dacă suntem întrebaţi care este relaţia dintre un nume şi lucrul pe care îl denumeşte, vom fi înclinaţi să răspundem că relaţia este una psihologică şi poate că atunci când spunem acest lucru ne gândim în mod special la mecanismul asocierii.

— Suntem tentaţi să credem că funcţionarea limbajului are două părţi: o parte anorganică, mânuirea semnelor, şi una organică, pe care am putea-o numi a înţelege aceste semne, a le da un sens, a le interpreta, a gândi. Activităţile din urmă par a avea loc într-un mediu cu totul aparte, mintea; iar mecanismul minţii, a cărei natură, se pare, n-o prea înţelegem, poate produce efecte pe care nu le-ar putea produce nici un mecanism material. Aşa, de exemplu, un gând (care este un astfel de proces mintal) poate să fie sau să nu fie în concordanţă cu realitatea; pot să mă gândesc la un om care nu este de faţă, pot să mi-l reprezint, „să-l am în vedere” într-o remarcă pe care o fac despre el, chiar dacă este la mii de leghe depărtare sau este mort. „Ce mecanism ciudat”, ar putea spune cineva, „trebuie să fie mecanismul dorinţei, dacă pot dori ceva ce nu se va întâmpla niciodată”.

Există o cale de a evita, măcar parţial, aparenţa ocultă a proceselor gândirii, iar aceasta constă în înlocuirea în aceste procese, a oricărui fel de activitate a imaginaţiei prin observarea obiectelor reale. Astfel, poate părea esenţial faptul că, cel puţin în anumite cazuri, când aud cuvântul „roşu” şi îl înţeleg, în faţa ochilor minţii mele ar trebui să se afle o imagine de roşu. De ce însă, în loc de a-mi reprezenta o pată roşie, să nu privesc o bucată de hârtie roşie? Imaginea vizuală va fi doar cu atât mai vie. Să ne imaginăm un om care poartă tot timpul în buzunar o foaie de hârtie pe care numele culorilor sunt corelate cu pete de culoare. Am putea spune că nu ar fi plăcut să porţi cu tine un astfel de tabel cu eşantioane şi că mecanismul asocierii este ceea ce folosim totdeauna în locul lui. Dar acest lucru nu spune nimic; iar în multe cazuri nici măcar nu este adevărat. Dacă, bunăoară, ţi s-a comandat să pictezi o anume nuanţă de albastru, numită „albastru de Prusia”, s-ar putea să fii nevoit să foloseşti un tabel care să te ducă de la expresia „albastru de Prusia” la un eşantion al culorii care ţi-ar servi drept model.

Ţinând seama de scopurile noastre, am putea foarte bine să înlocuim fiecare proces de a imagina cu un proces de a privi către un obiect sau cu procesul de a picta, a desena sau a modela; şi fiecare proces de a vorbi cu tine însuţi cu cel de a vorbi cu voce tare sau de a scrie.

Frege ridiculiza concepţia formalistă asupra matematicii spunând că formaliştii confundă ceea ce este lipsit de importanţă, semnul, cu ceea ce este important, semnificaţia. Cu siguranţă, dorim să spunem că matematica nu se ocupă de linii trase pe o bucată de hârtie. Ideea lui Frege ar putea fi exprimată astfel: dacă propoziţiile matematicii nu ar fi decât combinaţii de linii, atunci ar fi lucruri moarte şi cu totul neinteresante, pe când, evident, ele au un fel de viaţă proprie. Şi, bineînţeles, acelaşi lucru s-ar putea spune despre orice propoziţie: în absenţa unui sens sau a gândului, o propoziţie ar fi ceva pe de-a întregul lipsit de viaţă şi banal. Şi, mai departe, pare clar că nici o adăugare de semne anorganice nu poate da viaţă propoziţiei. Iar concluzia care se trage din aceasta este că ceea ce trebuie adăugat semnelor moarte, pentru a face din ele o propoziţie vie, este ceva nematerial, cu proprietăţi diferite de tot ce este doar un semn.

Dar dacă ar trebui să indicăm ceva ce constituie viaţa semnului, ar trebui să spunem că acest ceva este folosirea (use) lui.

Dacă semnificaţia semnului (în linii mari, ceea ce este important în legătură cu semnul) este o imagine care ia naştere în mintea noastră de câte ori vedem sau auzim semnul, atunci să adoptăm mai întâi metoda – pe care tocmai am descris-o – de a înlocui această imagine mintală cu un obiect exterior pe care îl vedem, de exemplu, cu o imagine pictată sau modelată. De ce, atunci, semnul scris plus această imagine pictată ar fi vii, dacă semnul scris, singur, ar fi lipsit de viaţă? De fapt, îndată ce te gândeşti să înlocuieşti imaginea mintală cu, să zicem, una pictată, şi îndată ce, prin aceasta, imaginea îşi pierde caracterul ocult, ea încetează să mai pară că dă viaţă propoziţiei. (Ceea ce, de fapt, îţi trebuia pentru scopurile tale era tocmai caracterul ocult al procesului mintal.)

Greşeala pe care suntem înclinaţi să o facem ar putea fi exprimată astfel: căutăm folosirea unui semn, dar o căutăm ca şi cum ar fi un obiect care co-există cu semnul. (Unul din motivele acestei greşeli este, din nou, acela că noi căutăm „un lucru care corespunde unui substantiv”.)

Semnul (propoziţia) îşi primeşte semnificaţia de la sistemul de semne, de la limbajul căruia îi aparţine. Adică: a înţelege o propoziţie înseamnă a înţelege un limbaj.

Ca parte a sistemului de limbaj, s-ar putea spune, propoziţia are viaţă. Dar suntem tentaţi să ne imaginăm acel ceva care dă viaţă propoziţiei ca pe un lucru dintr-o sferă ocultă care însoţeşte propoziţia. Dar orice ar fi acel ceva care ar însoţi-o n-ar fi pentru noi nimic altceva decât un alt semn.

La prima vedere se pare că ceea ce conferă gândirii caracterul ei aparte constă în faptul că ea este un lanţ de stări ale minţii şi se pare că ceea ce este ciudat şi greu de înţeles, în legătură cu gândirea, este lanţul de procese care se petrec în mediul minţii, procese posibile doar în acest mediu. Comparaţia care ni se impune este aceea dintre mediul mintal şi protoplasma unei celule, a unei amoebe, să zicem. Observăm anumite acţiuni ale amoebei, cum îşi ia hrana prin întinderea braţelor, cum se divide în celule de acelaşi fel, care cresc şi se comportă fiecare, ca şi cea originară. Spunem „ce natură ciudată trebuie să aibă protoplasma pentru a se comporta aşa” şi poate spunem că nici un mecanism fizic nu ar putea să se comporte astfel şi ca mecanismul amoebei trebuie să fie de un gen cu totul aparte. În acelaşi fel, suntem tentaţi să spunem „mecanismul minţii trebuie să fie de un gen cu totul aparte pentru a fi capabil să facă ceea ce face mintea”. Dar aici facem două greşeli. Căci ceea ce ne-a izbit pe noi ca fiind straniu în legătură cu gândurile şi gândirea nu a fost deloc faptul că acestea aveau efecte ciudate pe care noi nu eram încă în stare să le explicăm (în mod cauzal). Cu alte cuvinte, problema noastră nu era o problemă a ştiinţelor naturii, ci un talmeş-balmeş resimţit ca o problemă.

Să presupunem că am încerca să construim un model al minţii, ca rezultat al investigaţiilor psihologice, model care, cum am spune noi, ar explica activitatea minţii. Acest model ar fi parte componentă a unei teorii psihologice, la fel cum un model mecanic al eterului poate fi parte a unei teorii a electricităţii. (Printre altele, un asemenea model este totdeauna parte a simbolismului unei teorii. Avantajul său ar putea fi că el poate fi înţeles dintr-o privire şi poate fi ţinut minte cu uşurinţă. S-a spus că, într-un anume sens, un model „îmbracă” teoria pură; că teoria goală constă din propoziţii sau ecuaţii. Mai târziu, acest lucru trebuie examinat mai îndeaproape.)

Am putea descoperi că un asemenea model al minţii ar trebui să fie foarte complicat şi încâlcit pentru a explica activităţile mintale care au fost observate; şi pe acest temei am putea numi mintea un gen aparte de mediu. Dar acest aspect al minţii nu ne interesează. Problemele pe care ni le poate pune sunt probleme psihologice, iar metoda soluţionării lor este cea a ştiinţelor naturii.

Dacă nu legăturile cauzale sunt cele care ne preocupă, atunci activităţile minţii stau deschise în faţa noastră. Şi când problema naturii gândirii ne pune în încurcătură, atunci încurcătura pe care o interpretăm în mod greşit ca fiind referitoare la natura unui mediu este de fapt o încurcătură cauzată de o folosire a limbajului nostru care induce în eroare. Acest gen de greşeală reapare iar şi iar în filosofie, de exemplu, atunci când suntem puşi în încurcătură cu privire la natura timpului, atunci când timpul ni se pare un lucru ciudat. Simţim o tentaţie cât se poate de puternică să credem că aici există lucruri ascunse, ceva la care ne putem uita din afară, dar în care nu putem privi. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Ceea ce vrem să aflăm nu sunt fapte noi cu privire la timp. Toate faptele care ne interesează stau deschise în faţa noastră, însă folosirea substantivului „timp” este cea care ne induce în eroare. Dacă examinăm gramatica acestui cuvânt, ni se va părea că nu este mai puţin uimitor că omul a conceput o divinitate a timpului decât ar fi fost să conceapă o divinitate a negaţiei sau a disjuncţiei.

A vorbi despre gândire ca „activitate mintală” induce, aşadar, în eroare. Am putea spune că gândirea este în esenţă activitatea de a opera cu semne. Această activitate este executată cu mâna, atunci când gândim scriind; cu gura şi laringele, atunci când gândim vorbind; iar dacă gândim reprezentându-ne semne sau imagini, nu pot să vă indic nimic drept agent al gândirii. Aşadar, dacă spui atunci că în asemenea cazuri mintea e cea care gândeşte, îţi voi atrage doar atenţia asupra faptului că foloseşti o metaforă, că aici mintea este agent într-un alt sens decât acela în care mâna poate fi considerată drept agent în cazul scrierii.

Dacă vorbim iarăşi despre locul în care se află gândirea, avem dreptul să spunem că acest loc este hârtia pe care scriem sau gura care vorbeşte. Iar dacă vorbim de cap sau creier ca loc al gândirii, aceasta înseamnă că folosim expresia „locul gândirii” într-un alt sens. Să examinăm care sunt motivele pentru a numi capul „loc al gândirii”. Nu este intenţia noastră de a critica această formă de exprimare sau de a arăta că ea nu este potrivită. Ce trebuie să facem este: să înţelegem felul în care funcţionează ea, gramatica ei, adică să înţelegem ce relaţie are această gramatică cu gramatica expresiei „gândim cu gura” sau „gândim cu un creion pe o foaie de hârtie”.

Poate că motivul principal pentru care avem o înclinaţie atât de puternică să vorbim despre cap drept locul gândurilor noastre este acesta: existenţa cuvintelor „gândire” şi „gând” alături de cuvinte care desemnează activităţi (corporale), ca scrierea, vorbirea etc., ne face să căutăm o activitate, diferită de acestea dar analoagă lor, care corespunde cuvântului „gândire”. Când cuvintele din limbajul nostru obişnuit au gramatici prima facie analoage, suntem înclinaţi să încercăm să le interpretăm în mod analog; adică, încercăm să facem ca analogia să meargă până la capăt. Spunem „Gândul nu e totuna cu propoziţia; căci o propoziţie engleză şi una franceză, care sunt complet diferite, pot exprima acelaşi gând”. Şi acum, întrucât propoziţiile se află undeva, căutăm un loc şi pentru gând. (Este ca şi cum am căuta locul regelui la care se referă regulile şahului, spre deosebire de locurile diferitelor bucăţi de lemn, regii din diferitele cutii cu piese de şah.) —

Spunem „cu siguranţă că gândul este ceva şi nu nimic”; şi tot ce se poate răspunde la asta este că termenul „gând” are folosirea sa, care este de un gen cu totul diferit de folosirea cuvântului „propoziţie”.

Acum, înseamnă oare aceasta că n-are nici un sens a vorbi despre locul în care se află gândul? Cu siguranţă că nu. Această expresie are sens dacă îi dăm noi sens. Dacă spunem acum „gândul se află în capetele noastre”, care este sensul acestei propoziţii, înţeleasă în mod literal? Presupun că este acela că anumite procese fiziologice corespund în aşa fel gândurilor noastre încât, dacă am cunoaşte corespondenţa, am putea afla gândurile prin observarea acestor procese. Dar în ce sens se poate spune că procesele fiziologice corespund gândurilor şi în ce sens se poate spune că aflăm gândurile prin observarea creierului?

Presupun că noi ne imaginăm că această corespondenţă a fost probată experimental. Să ne imaginăm în linii mari un asemenea experiment. El constă în observarea creierului în timp ce subiectul gândeşte. Iar acum am putea crede că motivul pentru care explicaţia mea va da greş este, bineînţeles, acela că cel ce experimentează află gândurile subiectului numai indirect, prin aceea că îi sunt spuse, subiectul exprimându-le într-un fel sau altul. Voi înlătura însă această dificultate, presupunând că subiectul este totodată şi cel ce experimentează, cela care-şi priveşte propriul creier, cu ajutorul unei oglinzi, să zicem. (Caracterul simplist al acestei descrieri nu reduce defel forţa argumentului.)

Şi acum, vă întreb dacă subiectul care experimentează observă un lucru sau două lucruri? (Să nu spuneţi că el observă un lucru atât din exterior cât şi din interior; căci aceasta nu înlătură dificultatea. Vom vorbi mai încolo despre interior şi exterior.) Subiectul care experimentează observă o corelaţie a două fenomene. Pe unul din ele îl numeşte, eventual, gând. Acesta poate consta dintr-un şir de imagini, senzaţii organice, sau, pe de altă parte, dintr-un şir de experienţe vizuale, tactile şi musculare diferite pe care le are atunci când scrie sau rosteşte o propoziţie.

— Cealaltă experienţă este aceea de a vedea creierul său lucrând. Ambele fenomene ar putea fi numite, fără a greşi „expresii ale gândului”; şi, pentru a preveni confuziile, întrebarea „unde este gândul însuşi?” ar fi mai bine să fie respinsă ca lipsită de sens. Dacă totuşi folosim expresia „gândul are loc în cap”, am dat înţeles acestei expresii descriind experienţa care ar justifica ipoteza că gândurile au loc în capetele noastre, descriind experienţa pe care dorim s-o numim „a observa gânduri în creierul nostru”.

Uităm cu uşurinţă că termenul „loc” este folosit în multe sensuri diferite şi că există multe genuri diferite de enunţuri cu privire la un lucru pe care, în fiecare caz, le-am numi, potrivit unei folosiri răspândite, specificări ale locului unui lucru. Astfel, s-a spus că locul spaţiului vizual este în capul nostru; şi cred că am fost tentaţi să spunem acest lucru datorită, în parte, unei neînţelegeri gramaticale.

Pot spune: „în câmpul meu vizual văd imaginea copacului la dreapta imaginii turnului” sau „văd imaginea copacului în mijlocul câmpului vizual”. Iar acum suntem înclinaţi să întrebăm „şi câmpul vizual unde-l vezi?” Dacă acest „unde” este înţeles ca întrebare privitoare la loc, în sensul în care am specificat locul imaginii copacului, v-aş atrage atenţia asupra faptului că încă nu aţi conferit nici un sens acestei întrebări; adică, aţi înaintat pe baza unei analogii gramaticale, fără să fi elaborat analogia în amănunţime.

Spunând că ideea localizării câmpului nostru vizual în creierul nostru s-a născut dintr-o neînţelegere gramaticală, n-am vrut să spun că n-am putea da un sens unei asemenea specificări a locului. Am putea, bunăoară, imagina cu uşurinţă o experienţă pe care ar trebui s-o descriem printr-un asemenea enunţ. Să ne închipuim că am privi un grup de lucruri din această cameră şi că, în timp ce privim, ni s-ar introduce o sondă în creier şi s-ar constata că, dacă vârful sondei ar atinge un anume punct din creierul nostru, atunci prin aceasta o anumită parte mică din câmpul nostru vizual ar fi eliminată. Am putea astfel corela puncte din creier cu puncte ale imaginii vizuale, iar aceasta ne-ar putea face să spunem că acel câmp vizual era situat în cutare şi cutare loc din creierul nostru. Şi acum, dacă am întreba „Unde vezi tu imaginea acestei cărţi?”, răspunsul ar putea fi (ca mai sus) „La dreapta acelui creion”, sau „în partea stângă a câmpului meu vizual”, sau, de asemenea, „La opt centimetri în spatele ochiului meu stâng”.

Dar dacă cineva ar spune „Pot să vă asigur că simt imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului meu”, ce ar trebui să-i răspundem? Ar trebui să zicem că el nu spune adevărul sau că nu poate exista o asemenea senzaţie? Şi dacă el ne întreabă atunci „Cunoaşteţi toate senzaţiile care există? De unde ştiţi că nu există o asemenea senzaţie?”

Ce se întâmplă dacă solomonarul ne spune că, atunci când ţine bagheta, simte că apa e la doi metri sub pământ? Sau că simte că un amestec de cupru şi aur se află la doi metri sub pământ? Să presupunem că la îndoielile noastre, el răspunde: „Voi puteţi aprecia o lungime atunci când o vedeţi. De ce n-aş avea eu un alt mod de a o aprecia?”

Dacă înţelegem ideea unei asemenea aprecieri, ne vom clarifica asupra naturii îndoielilor noastre în ceea ce priveşte afirmaţiile solomonarului, şi ale omului care spunea că simte imaginea vizuală în spatele rădăcinii nasului.

Avem, pe de o parte enunţul „acest creion are lungimea de paisprezece centimetri”, iar, pe de altă parte, „simt că acest creion are lungimea de paisprezece centimetri” şi trebuie să ne clarificăm asupra relaţiei dintre gramatica primului enunţ şi gramatica celui de-al doilea. La enunţul „Simt în mâna mea că apa este la un metru sub pământ”, am dori să răspundem: „Nu ştiu ce înseamnă asta”. Dar solomonarul ar spune: „Cu siguranţă că ştii ce înseamnă asta. Ştii ce înseamnă «un metru sub pământ» şi ştii ce înseamnă «simt»!” La aceasta eu i-aş răspunde: ştiu ce înseamnă un cuvânt în anumite contexte. Astfel, eu înţeleg expresia „un metru sub pământ”, să zicem, în situaţiile „Măsurătoarea a arătat că apa curge la un metru sub pământ”. „Dacă săpăm până la adâncimea de un metru vom da de apă”, „Adâncimea apei este, măsurând din ochi, de un metru”. Dar folosirea expresiei „o senzaţie în mâini că apa este la un metru sub pământ” trebuie încă să mi se explice.

L-am putea întreba pe solomonar „cum ai învăţat înţelesul expresiei «un metru»? Presupunem că l-ai învăţat prin aceea că ţi s-au arătat asemenea lungimi, că le-ai măsurat şi altele de acest fel. Ai fost oare, de asemenea, învăţat să vorbeşti şi despre o senzaţie că apa este la un metru sub pământ, o senzaţie, să zicem, în mâinile tale? Căci dacă nu, ce anume te-a făcut să legi expresia «un metru» de o senzaţie în mâna ta?” Să presupunem că am apreciat lungimile din ochi, dar că nu am măsurat niciodată cu palma vreo lungime. Cum am putea aprecia o lungime în centimetri măsurând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experienţa măsurării cu palma în centimetri? Întrebarea este: ce legătură există între o senzaţie tactilă, să zicem, şi experienţa măsurării unui lucru cu ajutorul unui băţ de un metru? Această legătură ne va arăta ce înseamnă „a simţi că un lucru are lungimea de cincisprezece centimetri”. Să presupunem că solomonarul ar spune „Nu am învăţat niciodată să pun în legătură adâncimea la care se află apa sub pământ cu senzaţii din mâna mea, dar când am o anumită senzaţie de încordare în mâinile mele, atunci cuvintele «un metru» îmi vin în minte”. Noi am răspunde „Iată o cât se poate de bună explicaţie a ceea ce înţelegi tu prin «a simţi că adâncimea este de un metru», iar enunţul că simţi acest lucru nu va avea o semnificaţia nici mai mare, nici mai mică decât i-a dat-o explicaţia ta. Iar dacă experienţa arată că adâncimea reală a apei corespunde totdeauna cu cuvintele «n metri» care îţi vin în minte, atunci ceea ce simţi va fi foarte util pentru determinarea adâncimii apei”.

— Tu vezi însă că semnificaţia cuvintelor „Simt că apa este la n metri sub pământ” trebuia să fie explicată; ea nu era cunoscută atunci când era cunoscută în sensul obişnuit (adică în contextele obişnuite) semnificaţia cuvintelor „n metri”.

— Noi nu zicem că omul care ne spune că simte imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului sau minte sau vorbeşte aiurea. Spunem însă că nu înţelegem sensul unei asemenea expresii. Ea combină cuvinte bine cunoscute, dar le combină într-un mod pe care noi încă nu-l înţelegem. Gramatica acestei expresii rămâne să ne fie explicată.

Importanţa examinării răspunsului dat de solomonar stă în faptul că adesea credem că am dat înţeles unui enunţ P dacă afirmăm doar „Simt (sau cred) că P e adevărat”. (Vom vorbi cu alt prilej{2}de afirmaţia profesorului Hardy că teorema lui Goldbach este o judecată [proposition] deoarece el poate crede că ea este adevărată.) Am spus deja că prin simpla explicare a semnificaţiei cuvintelor „un metru” în modul obişnuit noi nu am explicat încă sensul expresiei „a simţi că apa e la un metru” etc. Acum, noi n-am fi simţit aceste dificultăţi dacă solomonarul ar fi spus că învăţase să aprecieze adâncimea la care este apa săpând după ea, să zicem, ori de câte ori avea acea senzaţie anume şi legând astfel asemenea senzaţii cu măsurători ale adâncimii. Trebuie acum să examinăm relaţia dintre procesul a învăţa să apreciezi şi actul aprecierii. Importanţa acestei examinări constă în aceea că ea se aplică relaţiei dintre învăţarea semnificaţiei unui cuvânt şi folosirea lui. Sau, mai general, constă în aceea că ea arată diferitele relaţii posibile dintre o regulă dată şi aplicarea ei.

Să luăm în considerare procesul aprecierii unei lungimi din ochi: este cum nu se poate mai important că ne dăm seama că există foarte multe procese diferite pe care le numim „a aprecia din ochi”.

Consideraţi aceste cazuri:

(1) Cineva întreabă: „Cum ai apreciat înălţimea acestei clădiri?”

Răspund: „Are patru etaje; presupun că fiecare etaj are circa cinci metri înălţime; înălţimea trebuie deci să fie de aproximativ douăzeci de metri”.

(2) În alt caz: „Ştiu cu aproximaţie cum arată un metru de la această distanţă; trebuie deci să aibă o lungime de vreo patru metri”.

(3) Sau iarăşi: „Îmi pot închipui un om înalt ajungând până aproape de această înălţime; trebuie deci să fie la vreo doi metri deasupra pământului”.

(4) Sau: „Nu ştiu; pare a fi cam de un metru”.

E probabil ca acest din urmă caz să ne încurce.

Dacă întrebăm „ce s-a întâmplat atunci când omul a apreciat lungimea?”, atunci răspunsul corect ar putea fi: „el a privit lucrul şi a spus «pare a fi cam de un metru»„. Asta poate fi tot ce s-a întâmplat.

Am spus mai înainte că n-ar fi trebuit să fim derutaţi de răspunsul solomonarului, dacă el ne-ar fi spus că a învăţat cum să aprecieze adâncimea. A învăţa să apreciezi este ceva ce poate fi văzut, în linii mari, ca aflându-se în două relaţii diferite cu actul aprecierii; fie drept cauză a fenomenului aprecierii, fie ca furnizându-ne o regulă (o tabelă, o diagramă sau aşa ceva) pe care să o folosim când apreciem.

Să presupunem că învăţ pe cineva folosirea cuvântului „galben” arătându-i în mod repetat o pată galbenă şi pronunţând cuvântul. Cu altă ocazie îl fac să aplice ceea ce a învăţat, dându-i ordinul „alege o minge galbenă din acest sac”. Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci când el mi-a ascultat ordinul? Spun „poate că nimic altceva decât asta: mi-a auzit cuvintele şi a scos o minge galbenă din sac”. Am putea fi însă înclinaţi să credem că nu se putea ca asta să fi fost tot; iar genul de lucruri pe care le-am sugera este că, atunci când a înţeles ordinul, el şi-a reprezentat ceva galben şi apoi a ales o minge conform cu imaginea respectivă. Pentru a vedea însă că acest lucru nu este necesar să ne amintim că aş fi putut să-i dau ordinul „Reprezintă-ţi o pată galbenă”. Am mai fi oare în continuare înclinaţi să presupunem că el îşi reprezintă mai întâi o pată galbenă, în momentul în care îmi înţelege ordinul, şi apoi îşi reprezintă o pată galbenă care să concorde cu prima? (Iar acum nu spun că aşa ceva nu este posibil. Numai că prezentarea lucrurilor în acest fel arată de îndată că nu e nevoie să se întâmple aşa. Aceasta, în treacăt fie zis, ilustrează metoda filosofiei.)

Dacă cineva ne învaţă semnificaţia cuvântului „galben” dându-ne o definiţie ostensivă de un fel oarecare (o regulă a folosirii cuvântului), această învăţare poate fi privită în două feluri diferite.

A. Învăţarea este instrucţie. Instrucţia ne face să asociem o imagine galbenă, lucruri de culoare galbenă, cu cuvântul „galben”. Astfel, atunci când am dat ordinul „alege o minge galbenă din acest sac”, cuvântul „galben” s-ar fi putut să aducă în minte o imagine de galben ori o senzaţie de recunoaştere în momentul în care privirea persoanei cădea pe mingea galbenă. S-ar putea spune că învăţarea prin instrucţie a construit în acest caz un mecanism psihic. Totuşi aceasta n-ar fi decât o ipoteză sau altfel o metaforă. Am putea compara învăţarea cu instalarea unei legături electrice între un întrerupător şi un bec. Ceea ce corespunde unei legături greşite sau uneia întrerupte ar fi atunci ceea ce numim uitarea explicaţiei sau a semnificaţiei cuvântului. (Va trebui să vorbim mai târziu despre semnificaţia lui „a uita semnificaţia unui cuvânt”.){3}

Atâta vreme cât învăţarea creează asocierea, senzaţia de recunoaştere etc., etc., ea este cauza fenomenelor de înţelegere, de îndeplinire a ordinelor etc.; şi este o ipoteză că procesul de învăţare ar fi necesar pentru a produce aceste efecte, în acest sens ne putem închipui că toate procesele înţelegerii, îndeplinirii ordinelor etc. ar fi avut loc fără ca cel în cauză să fi învăţat vreodată limba. (Tocmai acum, acest lucru pare extrem de paradoxal.)

B. Învăţarea ar fi putut să ne furnizeze o regulă care să fi fost ea însăşi conţinută în procesele de înţelegere, executare a ordinelor etc.; „conţinută” însemnând, în orice caz, că expresia acestei reguli face parte din aceste procese.

Trebuie să distingem între ceea ce s-ar putea numi „proces care este în acord cu o regulă” şi „proces care conţine o regulă” (în sensul de mai sus).

Să luăm un exemplu. Cineva mă învaţă să ridic la pătrat numerele cardinale; el scrie şirul şi-mi cere că le ridic la pătrat. (Voi înlocui în acest caz din nou toate procesele ce au loc „în minte” cu procese de calcul pe hârtie.) Să presupunem că, sub primul rând, eu scriu apoi:

Ceea ce am scris este în acord cu regula generală a ridicării la pătrat; dar, în mod evident, este, de asemenea, în acord şi cu nenumărate alte reguli; iar dintre acestea, ea nu este mai mult în acord cu una decât cu alta. În sensul în care am vorbit mai înainte despre o regulă conţinută într-un proces, nici o regulă nu a fost conţinută în acesta. Să presupunem că, pentru a obţine rezultatele mele, am calculat 1x1,2x2, 3x3,4x4 (adică, în cest caz, am scris calculele pe hârtie); şi aceasta ar fi, din nou, în acord cu nenumărate reguli. Să presupunem, pe de altă parte, că pentru a obţine rezultatele mele am scris pe hârtie ceea ce s-ar putea numi „regula ridicării la pătrat”, în formă algebrică, să zicem. În acest caz regula a fost conţinută într-un fel în care nu a fost nici o altă regulă.

Vom spune că regula este conţinută în înţelegere, în executarea unui ordin etc., dacă, aşa cum aş dori să exprim lucrurile, simbolul regulii face parte din calcul. (Cum nu ne interesează unde au loc procesele de gândire, calcul, putem, pentru scopurile noastre, să ne închipuim că aceste calcule au fost făcute în întregime pe hârtie. Diferenţa intern-extern nu ne preocupă.)

Un exemplu caracteristic pentru cazul B ar fi cel în care învăţarea ne-a furnizat un tabel pe care îl folosim efectiv în înţelegere, îndeplinirea ordinelor etc. Dacă suntem învăţaţi să jucăm şah, e posibil ca cineva să ne înveţe reguli. Dacă apoi jucăm şah, nu e neapărat necesar ca aceste reguli să fie conţinute în actul de a juca. Dar ele pot fi. Să ne închipuim, de exemplu, că regulile au fost exprimate în forma unui tabel; pe o coloană sunt desenate formele pieselor, iar pe o coloană paralelă găsim diagrame ce arată „libertatea” (mutările admise ale) pieselor. Să presupunem acum că felul în care jucăm conţine realizarea unor treceri de la forma piesei la mutările posibile – treceri care se fac mişcând degetul de-a lungul tabelului – şi apoi efectuarea uneia din aceste mutări.

Învăţarea ca istorie ipotetică a acţiunilor pe care le realizăm (înţelegere, îndeplinire a unui ordin, apreciere a unei lungimi etc.) iese în afara consideraţiilor noastre. Regula pe care am învăţat-o de la cineva şi care este apoi aplicată ne interesează doar în măsura în care este conţinută în acţiune. O regulă, în măsura în care ne interesează pe noi, nu acţionează la distanţă.

Să presupunem că am arătat spre o bucată de hârtie şi am spus cuiva: „numesc culoarea aceasta «roşu»„. După aceea îi dau ordinul: „acum pictează-mi o pată roşie”. Apoi îl întreb: „de ce, executându-mi ordinul, ai pictat tocmai această culoare?” Răspunsul lui ar putea fi atunci: „Această culoare (spune el, arătând mostra pe care i-am dat-o) a fost numită «roşu»; iar pata pe care am pictat-o are, după cum vezi, culoarea mostrei”. El mi-a dat acum un temei pentru executarea ordinului în felul în care mi-a cerut-o. A da un temei pentru ceea ce ai făcut sau ai spus înseamnă a arăta o cale care conduce la această acţiune. În unele cazuri, aceasta înseamnă a spune pe ce cale ai mers tu însuţi; în altele, înseamnă a descrie o cale care conduce acolo şi este în acord cu anumite reguli acceptate. Astfel, atunci când ar fi întrebată „de ce mi-ai executat ordinul pictând tocmai această culoare?”, persoana respectivă ar fi putut descrie calea pe care a urmat-o pentru a ajunge tocmai la această nuanţă de culoare. Aşa ar fi fost dacă, la auzul cuvântului „roşu”, ea ar fi luat mostra pe care i-o dădusem, cu eticheta „roşu”, şi ar fi copiat acea mostră în timp ce picta pata. Pe de altă parte, ea ar fi putut s-o picteze „automat” sau după o imagine din memorie, dar, atunci când i s-ar fi cerut să indice temeiul, ar fi putut totuşi să arate spre mostră şi să spună că ea se potriveşte cu pata pe care a pictat-o. În acest din urmă caz, temeiul indicat ar fi fost de al doilea fel, adică o justificare post hoc.

Acum, dacă credem că n-ar putea exista înţelegere sau executare a unui ordin fără o învăţare prealabilă, atunci considerăm că învăţarea este ceva care furnizează un temei pentru a face ceea ce facem; ea oferă calea pe care mergem. Acum, există ideea că, dacă un ordin este înţeles şi îndeplinit, trebuie să existe un temei pentru a-l îndeplini aşa cum o facem; şi, de fapt, un lanţ de temeiuri care merg înapoi la infinit. Este ca şi cum cineva ar zice: „Oriunde te afli, trebuie să fi ajuns acolo dintr-un alt loc, iar în acest loc trebuie să fi venit din altul, şi aşa mai departe ad infinitum”. (Pe de altă parte, dacă ai fi spus „oriunde te afli, ai fi putut ajunge acolo din alt loc aflat la zece metri distanţă; iar în acel alt loc dintr-un al treilea, aflat şi el la zece metri distanţă şi aşa mai departe ad infinitum”, atunci ai fi subliniat posibilitatea infinită de a face un pas. Prin urmare, ideea unui lanţ infinit de temeiuri apare dintr-o confuzie asemănătoare cu aceasta: că o linie de o anumită lungime se compune dintr-un număr infinit de părţi, deoarece ea este divizibilă în mod indefinit, adică, deoarece posibilitatea de a o divide nu are capăt.)

Pe de altă parte, dacă înţelegi că lanţul de temeiuri reale are un început, nu vei mai fi revoltat de ideea unui caz în care nu există nici un temei pentru felul în care execuţi un ordin. Însă, în acest punct, apare o altă confuzie, aceea dintre temei şi cauză. Ceea ce te conduce la această confuzie este folosirea ambiguă a expresiei „de ce”. Astfel, atunci când lanţul de temeiuri a ajuns la capăt şi totuşi întrebarea „de ce?” se pune încă, eşti înclinat să indici o cauză în locul unui temei. Dacă, bunăoară, la întrebarea „de ce ai pictat tocmai aşa această culoare când ţi-am spus să pictezi o pată roşie?” dai răspunsul: „Mi s-a arătat o mostră din această culoare şi totodată s-a rostit cuvântul «roşu»; iar, ca urmare, când aud acum cuvântul «roşu», această culoare îmi vine totdeauna în minte”, atunci ceea ce ai indicat este o cauză a acţiunii tale, şi nu un temei.

Judecata că acţiunea ta are cutare şi cutare cauză este o ipoteză. Ipoteza este bine întemeiată dacă am avut un număr de experienţe care, în linii mari vorbind, concordă în a indica faptul că acţiunea ta este rezultatul constant al anumitor condiţii pe care le numim atunci cauzele acţiunii. Pentru a cunoaşte temeiul pe care-l aveai pentru a face un anumit enunţ, pentru a acţiona într-un fel anume etc., nu este necesar un număr de experienţe care concordă, iar enunţarea temeiului pe care l-ai avut nu este o ipoteză. Deosebirea dintre gramatica cuvântului „temei” şi cea a cuvântului „cauză” este foarte asemănătoare cu deosebirea dintre gramatica cuvântului „motiv” şi cea a cuvântului „cauză”. Despre cauză se poate spune că nu poate fi cunoscută, ci că despre ea putem face doar conjecturi. Pe de altă parte se spune adesea: „Cu siguranţă că trebuie să ştiu de ce am făcut-o”, atunci când se vorbeşte despre motiv. Dacă spun: „putem numai presupune cauza dar motivul îl cunoaştem”, acest enunţ se va dovedi mai târziu a fi unul gramatical. Acel „putem” se referă la o posibilitate logică.

Dubla folosire a expresiei „de ce”, în întrebări privitoare la cauză şi în întrebări privitoare la motiv, împreună cu ideea că putem cunoaşte, nu doar presupune, motivele noastre, dă naştere confuziei după care un motiv este o cauză de care suntem nemijlocit conştienţi, o cauză „văzută dinăuntru” sau o cauză trăită. A da un temei este asemănător cu a da calculul prin care ai ajuns la un anumit rezultat.

Să ne întoarcem la afirmaţia că gândirea constă în esenţă în operarea cu semne. Ceea ce am vrut eu să zic este că e derutant să spunem că „gândirea este o activitate mintală”. Întrebarea „ce fel de activitate este gândirea” e analoagă cu aceasta: „Unde are loc gândirea?” Putem răspunde: pe hârtie, în cap, în minte. Niciuna dintre aceste indicări ale locului nu ne dă locul gândirii. Folosirea tuturor acestor specificări este corectă, dar nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de asemănarea formei lor lingvistice şi să ne facem o concepţie greşită despre gramatica lor. Ca, de exemplu, atunci când spunem: „Cu siguranţă că locul real al gândului este în capul nostru”. Acelaşi lucru se aplică la înţelegerea gândirii ca o activitate. Este corect să spunem că gândirea este o activitate a mâinii care scrie, a laringelui, a capului şi a minţii, atâta vreme cât înţelegem gramatica acestor enunţuri. Şi este, mai departe, extrem de important să ne dăm seama cum, înţelegând greşit gramatica expresiilor noastre, ajungem să credem despre un anumit enunţ dintre acestea că ne-ar da sediul real al activităţii de gândire.

Există o obiecţie împotriva afirmaţiei că gândirea este ceva de felul unei activităţi a mâinii. Gândirea, am dori să spunem, este parte a „experienţei noastre private”. Ea nu este materială, ci este un eveniment în conştiinţa privată. Această obiecţie este exprimată în întrebarea: „Ar putea oare o maşină să gândească?” Voi vorbi despre asta mai târziu, iar acum n-am să fac decât să vă trimit la o întrebare analoagă: „Poate o maşină să aibă dureri de dinţi?” Veţi fi cu siguranţă înclinaţi să ziceţi: „O maşină nu poate avea dureri de dinţi”. Tot ce am să fac acum va fi să vă atrag atenţia asupra folosirii pe care aţi dat-o cuvântului „poate” şi vă întreb: „Aţi vrut să ziceţi că întreaga noastră experienţă trecută a arătat că niciodată o maşină nu a avut dureri de dinţi?” Imposibilitatea de care vorbiţi este una logică. Întrebarea este: Care este relaţia dintre gândire (sau durere de dinţi) şi subiectul care gândeşte, care are dureri de dinţi etc.? N-o să mai spun nimic despre asta acum.

Dacă spunem că gândirea înseamnă, în esenţă, operare cu semne, prima întrebare pe care aţi putea-o pune este: „Ce sunt semnele?” – În loc de a da orice fel de răspuns general la această întrebare, am să vă propun să privim mai îndeaproape cazurile particulare pe care le-am numi „operare cu semne”. Să privim un exemplu simplu de operare cu cuvinte. Dau cuiva ordinul: „adu-mi şase mere de la prăvălie”, şi voi descrie un fel de a urma un asemenea ordin: Cuvintele „şase mere” sunt scrise pe o bucată de hârtie, hârtia este înmânată vânzătorului, vânzătorul compară cuvântul „măr” cu etichete de pe diferitele rafturi. El constată că acesta corespunde cu una dintre etichete, numără de la 1 la numărul scris pe bucata de hârtie şi pentru fiecare număr ia un fruct de pe raft şi-l pune într-o pungă.

— Iar aici avem un caz de folosire a cuvintelor. Am să vă atrag în viitor atenţia în mod repetat asupra a ceea ce voi numi jocuri de limbaj. Acestea sunt căi de a folosi semnele, mai simple decât cele în care folosim semnele limbajului comun, limbaj care este extrem de complicat. Jocurile de limbaj sunt formele de limbaj cu care începe un copil să folosească cuvinte. Studiul jocurilor de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive. Dacă dorim să studiem problemele adevărului şi ale falsităţii, ale acordului sau dezacordului judecăţilor cu realitatea, ale naturii aserţiunii, presupunerii şi întrebării, va fi foarte avantajos dacă vom privi la forme primitive de limbaj în care aceste forme de gândire apar fără fundalul derutant al unor procese de gândire foarte complicate. Când privim la asemenea forme simple de limbaj, atunci ceaţa mintală ce pare să învăluie folosirea noastră obişnuită a limbajului dispare. Vedem activităţi, reacţii ce sunt distincte şi transparente. Pe de altă parte, noi recunoaştem în aceste procese simple forme de limbaj care nu sunt despărţite printr-o falie de cele ce sunt mai complicate. Vedem că putem construi formele complicate din cele primitive, adăugând treptat forme noi.

Acum, ceea ce face să ne fie greu să adoptăm această linie de cercetare este setea noastră de generalitate.

Această sete de generalitate este rezultanta mai multor tendinţe legate de anumite confuzii filosofice. Aici există:

(a) Tendinţa de a căuta ceva comun tuturor entităţilor pe care le subsumăm în mod obişnuit unui termen general.

— Suntem înclinaţi să credem că trebuie să existe ceva comun tuturor jocurilor, să zicem, şi că această proprietate comună îndreptăţeşte aplicarea termenului general „joc” la diferitele jocuri; în timp ce jocurile formează o familie ai cărei membri au asemănări de familie. Unii au acelaşi nas, alţii aceleaşi sprâncene, pe când alţii acelaşi mers; şi aceste asemănări se suprapun parţial. Ideea că un concept general este o însuşire comună a instanţelor sale particulare este legată de alte idei primitive, prea simple, despre structura limbajului. Ea este comparabilă cu ideea că însuşirile sunt ingrediente ale lucrurilor care au acele însuşiri; de exemplu, că frumuseţea este un ingredient al tuturor lucrurilor frumoase tot aşa cum alcoolul este un ingredient al berii şi vinului şi că, prin urmare, am putea avea frumuseţe pură, nedenaturată de nimic din ceea ce este frumos.

(b) Există o tendinţă, înrădăcinată în formele noastre obişnuite de exprimare, de a gândi că omul care a învăţat să înţeleagă un termen general, să zicem, termenul „frunză”, a ajuns prin aceasta să aibă un fel de imagine generală a frunzei, în opoziţie cu imaginile anumitor frunze. Atunci când învăţa semnificaţia cuvântului „frunză”, i s-au arătat diferite frunze, iar faptul că i s-au arătat anumite frunze a fost numai un mijloc folosit în scopul de a produce „în el” o idee pe care ne-o închipuim ca fiind un fel de imagine generală. Spunem că el vede ceea ce este comun tuturor acestor frunze; şi acest lucru e adevărat, dacă prin el înţelegem că, atunci când e întrebat, el ne poate spune anumite trăsături sau însuşiri pe care le au ele în comun. Suntem însă înclinaţi să credem că ideea generală de frunză este ceva de felul unei imagini vizuale, dar una care conţine doar ceea ce este comun tuturor frunzelor. (Fotografie-robot galtoniană). Ceea ce este iarăşi legat de ideea că semnificaţia unui cuvânt este o imagine sau un lucru corelat cu cuvântul. (În mare, aceasta înseamnă că noi privim cuvintele ca şi cum ele toate ar fi nume proprii, iar apoi confundăm purtătorul unui nume cu semnificaţia numelui.)

(c) Din nou, ideea pe care o avem despre ceea ce se întâmplă atunci când „prindem” ideea generală „frunză”, „plantă” etc., etc. este legată de confuzia dintre o stare mintală, în sensul de stare a unui mecanism mintal ipotetic, pe de o parte, şi o stare mintală în sensul de stare a conştiinţei (durere de dinţi etc.), pe de altă parte.

(d) Setea noastră de generalitate are şi o altă sursă principală: preocuparea noastră pentru metoda ştiinţei. Mă refer la metoda de a reduce explicaţia fenomenelor naturii la cel mai mic număr posibil de legi primitive ale naturii; iar, în matematică, la metoda de a unifica tratarea diferitelor subiecte prin folosirea unei generalizări. Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor naturii. Această tendinţă este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filosof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filosofia este într-adevăr „pur descriptivă”. (Gândiţi-vă la întrebări ca „Există date ale simţurilor?” şi puneţi-vă întrebarea: ce metodă de a determina acest lucru există? Introspecţia?)

În loc de „setea de generalitate” aş fi putut spune, de asemenea, „atitudine dispreţuitoare faţă de cazul particular”. Dacă, de exemplu, cineva încearcă să explice conceptul de număr şi ne spune că definiţia cutare şi cutare nu merge sau este greoaie pentru că se aplică doar, să zicem, numerelor cardinale finite, atunci eu aş răspunde că simplul fapt că el a putut da o asemenea definiţie limitată face această definiţie extrem de importantă pentru noi. (Nu eleganţa este ceea ce căutăm noi să obţinem.) Căci de ce ar trebui ca ceea ce au în comun numerele finite şi transfinite să fie mai interesant pentru noi decât ceea ce le deosebeşte? Sau mai curând, n-ar fi trebuit să spun „de ce ar trebui să fie mai interesant pentru noi” căci nu este mai interesant; iar acest lucru caracterizează felul nostru de a gândi.

Atitudinea faţă de ceea ce este mai general şi de ceea ce este mai special în logică este legată de folosirea cuvântului „gen”, care poate produce confuzii. Vorbim de genuri de numere, genuri de propoziţii, genuri de demonstraţii şi, de asemenea, despre genuri de mere, genuri de hârtie etc. Într-un sens, ceea ce defineşte genul sunt însuşiri ca dulceaţa, duritatea etc. în celălalt sens, diferitele genuri sunt structuri gramaticale diferite. Un tratat de pomologie ar putea fi considerat incomplet dacă există genuri de mere pe care nu le menţionează. Avem aici o normă pentru completitudine în natură. Pe de altă parte, să presupunem că ar exista un joc asemănător cu şahul dar mai simplu, căci în el nu s-ar folosi pioni. Am numi oare acest joc „incomplet”? Sau ar trebui oare să spunem că un joc este mai complet decât şahul dacă el ar cuprinde într-un anumit fel şahul, dar i-ar adăuga elemente noi? Dispreţul pentru ceea ce în logică pare a fi cazul mai puţin general izvorăşte din ideea că el este incomplet. Este de fapt derutant să vorbeşti despre aritmetica numerelor cardinale ca despre ceva special, în opoziţie cu ceva mai general. Aritmetica numerelor cardinale nu poartă nici un semn de incompletitudine, şi nici o aritmetică a numerelor cardinale şi finite. (Între formele logice nu există distincţii fine aşa cum există între gusturile diferitelor genuri de mere.)

Dacă studiem, să zicem, gramatica cuvintelor „a dori”, „a gândi”, „a înţelege”, „a crede” nu vom fi nemulţumiţi atunci când vom fi descris diferite cazuri de dorinţă, gândire etc. Dacă cineva ar spune „cu siguranţă că asta nu e tot ce numim «a dori»„ i-am răspunde „cu siguranţă că nu, dar poţi construi, dacă doreşti, cazuri mai complicate”. Şi, în cele din urmă, nu există o singură clasă determinată de trăsături ce caracterizează toate cazurile de dorinţă (cel puţin nu în cazurile folosirii comune a cuvântului). Dacă, pe de altă parte, vrei să dai o definiţie a dorinţei, adică să trasezi o graniţă netă, atunci eşti liber să o trasezi după cum crezi de cuviinţă; iar această graniţă nu va coincide niciodată complet cu folosirea reală, căci această folosire nu are nici o graniţă netă.

Ideea că, pentru a te clarifica asupra semnificaţiei unui termen general, trebuie să găseşti elementul comun din toate întrebuinţările sale a încătuşat cercetarea filosofică, deoarece nu numai că ea nu a dus la nici un rezultat, dar l-a şi făcut pe filosof să respingă cazurile concrete ca fiind nerelevante, în timp ce numai acestea l-ar fi putut ajuta să înţeleagă folosirea termenului general. Când Socrate întreabă „ce este cunoaşterea?”{4} el nu are în vedere enumerarea cazurilor de cunoaştere nici măcar ca un răspuns preliminar. Dacă aş vrea să aflu ce este aritmetica, aş fi într-adevăr foarte mulţumit cu cercetarea cazului aritmeticii numerelor cardinale finite. Căci

(a) aceasta m-ar conduce la toate cazurile mai complicate,

(b) o aritmetică a numerelor cardinale finite nu este incompletă, nu are goluri care să fie apoi umplute de restul aritmeticii.

Ce se întâmplă dacă A îl aşteaptă pe B, de la 4 la 4.30, să sosească în camera sa? Într-unul din sensurile în care e folosită expresia „a aştepta ceva de la 4 la 4.30”, ea nu se referă – cu siguranţă – la un proces sau la o stare a minţii care are loc în acest interval, ci la o mulţime de activităţi şi stări mintale diferite. Dacă, bunăoară, îl aştept pe B să vină la ceai, ceea ce se petrece poate fi: la ora patru mă uit în agendă şi văd numele „B” înscris la data de azi; pregătesc ceaiul pentru două persoane; mă gândesc o clipă „oare B fumează?” şi scot ţigările; spre 4.30 încep să fiu nerăbdător; îmi închipui cum va arăta B când intră în camera mea. Toate acestea poartă numele „a-l aştepta pe B de la 4 la 4.30”. Şi există nenumărate variante ale acestui proces pe care le descriem, toate, cu ajutorul aceleiaşi expresii. Dacă cineva întreabă ce au în comun diferitele procese de a aştepta pe cineva la ceai, răspunsul este că nu există nici o unică trăsătură comună tuturor, deşi există multe trăsături comune care se suprapun parţial. Aceste cazuri de aşteptare formează o familie; ele au asemănări de familie care nu sunt definite clar.

Există şi o folosire total diferită a cuvântului „aşteptare”, dacă îl folosim pentru a ne referi la o anumită senzaţie. Această folosire a unor cuvinte ca „dorinţă”, „aşteptare” etc. se impune de la sine de îndată. Există o legătură evidentă între această folosire şi cea descrisă mai sus. Nu există nici o îndoială că în multe cazuri dacă aşteptăm pe cineva, în primul sens, unele, sau chiar toate activităţile descrise sunt însoţite de un sentiment specific, de o tensiune; şi este firesc să se folosească cuvântul „aşteptare” pentru această experienţă a tensiunii.

Se ridică acum întrebarea: trebuie numită această senzaţie „senzaţia de aşteptare” sau „senzaţia aşteptării că va sosi B”? În primul caz, a spune că te afli într-o stare de aşteptare nu descrie pe deplin – să recunoaştem – situaţia de aşteptare a producerii cutărui şi cutărui eveniment. Cel de-al doilea caz este interpretat adesea în pripă ca o explicaţie a folosirii expresiei „a aştepta să se întâmple cutare şi cutare lucru” şi am putea chiar crede că această explicaţie ne plasează pe un teren sigur, căci oricărei alte întrebări i se răspunde spunându-se că senzaţia de aşteptare este imposibil de definit.

Nu există nici o obiecţie faţă de numirea unei anumite senzaţii „aşteptarea că B va veni”. Pot chiar să existe bune temeiuri practice pentru a folosi o atare expresie. Dar să observăm: dacă am explicat semnificaţia expresiei „a aştepta ca B să vină” în acest fel, atunci nu explicăm astfel nici o altă expresie care este derivată din aceasta prin înlocuirea lui „B” cu un alt nume. S-ar putea spune că expresia „a aştepta ca B să vină” nu este o valoare a unei funcţii „a aştepta ca x să vină”. Pentru a înţelege acest lucru, să comparăm cazul nostru cu cel al funcţiei „eu mănânc x”. Noi înţelegem propoziţia „Eu mănânc un scaun” deşi nu am fost învăţaţi anume care este semnificaţia expresiei „a mânca un scaun”.

Rolul pe care îl joacă în cazul nostru numele „B” în expresia „îl aştept pe B” poate fi comparat cu cel jucat de numele „Bright” în expresia „boala lui Bright”.{5} Să comparăm gramatica acestui cuvânt, atunci când el desemnează o anumită boală, cu cea a expresiei „boala lui Bright”, atunci când ea înseamnă boala pe care o are Bright. Voi caracteriza diferenţa dintre ele spunând că cuvântul „Bright” este, în primul caz, un indice în cadrul numelui complex „boala lui Bright”; în cel de-al doilea caz, îl voi numi argument al funcţiei „boala lui x”. S-ar putea spune că un indice face aluzie la ceva, iar o asemenea aluzie poate fi justificată în cele mai diferite feluri. Astfel, a numi o senzaţie „aşteptarea că B va veni” înseamnă a-i da un nume complex, iar „B” face desigur aluzie la omul a cărui sosire a fost precedată regulat de senzaţie.

Putem folosi, de asemenea, expresia „aşteptarea că B va veni” nu ca pe un nume, ci ca pe o caracteristică a anumitor senzaţii. Am putea, de exemplu, explica lucrurile prin aceea că o anumită tensiune, dacă dispare o dată cu sosirea lui B, se spune că este aşteptarea venirii lui B. Dacă folosim expresia în felul acesta, atunci e adevărat dacă spunem că nu ştim ce aşteptăm până când aşteptarea noastră nu s-a împlinit (vezi Russell). Dar nimeni nu poate crede că acesta este singurul fel şi nici chiar cel mai obişnuit fel de a folosi cuvântul „a aştepta”. Dacă întreb pe cineva „pe cine aştepţi?” şi, după primirea răspunsului, îl întreb din nou „eşti sigur că nu aştepţi pe altcineva?”, atunci, în cele mai multe cazuri, această întrebare va fi socotită absurdă, iar răspunsul va fi ceva de felul „Cu siguranţă că trebuie să ştiu pe cine aştept”.

Se poate caracteriza înţelesul pe care îl dă Russell cuvântului „a dori” spunând că pentru el înseamnă un fel de foame.

— Este o ipoteză că o anumită senzaţie de foame va dispărea dacă mâncăm ceva anume. Potrivit felului în care Russell foloseşte cuvântul „a dori” este absurd să spui „Doream un măr dar o pară m-a mulţumit.”{6} Dar noi spunem uneori acest lucru, folosind cuvântul „a dori” altfel decât Russell. În acest sens putem spune că tensiunea proprie dorinţei a fost înlăturată fără ca dorinţa să fi fost îndeplinită; şi, de asemenea, că dorinţa a fost îndeplinită fără ca tensiunea să fi fost înlăturată. Adică, eu pot, în acest sens, să ajung să fiu mulţumit fără ca dorinţa mea să fi fost satisfăcută.

Cineva ar putea fi tentat să spună acum că diferenţa despre care vorbim revine pur şi simplu la aceasta: că în unele cazuri ştim ce dorim iar în altele nu. Există, cu siguranţă, cazuri în care spunem „Simt că tânjesc după ceva, cu toate că nu ştiu după ce tânjesc” sau „Încerc o teamă, dar nu ştiu de ce anume mi-e teamă”.

Putem acum descrie aceste cazuri spunând că avem anumite senzaţii care nu se referă la obiecte.

Expresia „nu se referă la obiecte” introduce o distincţie gramaticală. Dacă, în caracterizarea unor asemenea senzaţii, folosim vorbe ca „a se teme”, „a tânji” etc. aceste vorbe vor fi intranzitive; „mă tem” va fi analog lui „plâng”. Putem plânge pentru ceva, fără ca lucrul pentru care plângem să fie parte componentă a plânsului; adică am putea descrie tot ce se întâmplă atunci când plângem fără a aminti pentru ce plângem.

Să presupunem acum că eu aş spune să folosim expresia „Mi-e teamă” şi altele asemănătoare numai tranzitiv. Acolo unde spuneam mai înainte „Am o senzaţie de teamă” (intranzitiv), vom spune acum „Mă tem de ceva, dar nu ştiu de ce anume”. Există oare vreo obiecţie împotriva acestui mod de a vorbi?

Am putea spune: „Nu există, în afară de faptul că atunci am folosit cuvântul «a şti» într-un fel ciudat”. Să considerăm acest caz: – avem un sentiment general, nedirecţionat, de teamă. Mai târziu, avem o experienţă care ne face să spunem „Acum ştiu de ce mă temeam. Mă temeam că se va întâmpla cutare şi cutare”. Este corect să descriem primul meu sentiment printr-un verb intranzitiv sau ar trebui să spun că teama mea avea un obiect, deşi eu nu ştiam că avea unul? Pot fi folosite ambele forme de descriere. Pentru a înţelege acest lucru, să examinăm următorul exemplu:

— S-ar putea constata că este potrivit practic ca o anume stare de degradare a unui dinte, neînsoţită de ceea ce în mod obişnuit numim „durere de dinţi”, să fie numită „durere de dinţi inconştientă” şi să se folosească, într-un asemenea caz, exprimarea că avem o durere de dinţi, dar nu ştim acest lucru. Tocmai în acest sens vorbeşte psihanaliza de gânduri inconştiente, acte inconştiente de voinţă etc. Este oare greşit să spun, în acest sens, că am o durere de dinţi, dar nu ştiu nimic de ea? Nu e nimic greşit în aceasta, deoarece nu e nimic altceva decât un nou mod de a vorbi care poate fi oricând retradus în limbajul obişnuit. Pe de altă parte, în acest mod de a vorbi se foloseşte, evident, cuvântul „a şti” într-un chip nou. Dacă vrei să examinezi cum este folosită această expresie, e util să te întrebi: „cum ar arăta, în acest caz, procesul de a ajunge să ştii?”, „Ce numim «a ajunge să ştii» sau «a descoperi»?”

Potrivit noii noastre convenţii, nu este greşit să spui „Am o durere de dinţi inconştientă”. Căci ce poţi cere mai mult de la modul tău de a vorbi decât să deosebească între un dinte stricat care nu-ţi produce dureri şi unul care îţi produce? Însă noua expresie ne induce în eroare prin evocarea unor imagini şi analogii care fac să ne fie greu să respectăm convenţia noastră. Şi este foarte greu să dăm la o parte aceste imagini dacă nu veghem permanent la asta; deosebit de greu atunci când, filosofând, luăm în considerare ceea ce spunem despre lucruri. Astfel, datorită expresiei „durere de dinţi inconştientă”, este posibil sau să fii condus în mod greşit la credinţa că s-a făcut o descoperire extraordinară, o descoperire care, într-un anumit sens, răstoarnă felul nostru de a înţelege lucrurile, sau este posibil să fii extrem de încurcat de această expresie (încurcăturile filosofice) şi să pui, eventual, o întrebare cum ar fi „Cum este oare posibilă o durere de dinţi inconştientă?” Ai putea fi atunci tentat să negi posibilitatea unei dureri de dinţi inconştiente; dar omul de ştiinţă îţi va spune că este fapt dovedit că aşa ceva există, şi o va spune ca unul care distruge o prejudecată răspândită. El va spune: „Este, desigur, foarte simplu; există şi alte lucruri despre care nu ştii nimic şi poate să existe, de asemenea, o durere de dinţi despre care nu ştii nimic. E pur şi simplu o nouă descoperire”. Nu vei fi mulţumit, dar n-ai să ştii ce să răspunzi. Această situaţie apare mereu în raporturile dintre omul de ştiinţă şi filosof.

Într-un asemenea caz, putem clarifica chestiunea spunând: „Ia să vedem cum sunt folosite în acest caz cuvintele «inconştient», «a şti» etc. şi cum sunt ele folosite în alte cazuri”. Cât de departe merge analogia dintre aceste moduri de folosire? Vom încerca de asemenea să construim noi expresii, pentru a risipi vraja acelora cu care suntem obişnuiţi.

Am spus că a ne întreba ce am numit „a ajunge să ştii”, în cazul particular pe care-l examinăm, este o cale de a examina gramatica (folosirea) cuvântului „a şti”. Există o tentaţie de a gândi că această întrebare, dacă este într-adevăr relevantă, atunci este relevantă doar în mică măsură pentru întrebarea: „care este semnificaţia cuvântului «a şti»?” Ni se pare că suntem pe o cale lăturalnică atunci când punem întrebarea „Ce ar însemna în acest caz «a ajunge să ştii»?” Dar această întrebare este într-adevăr o întrebare privind gramatica cuvântului „a şti”, şi acest lucru devine mai clar dacă o punem în forma: „Ce numim noi «a ajunge să ştii»?” Face parte din gramatica cuvântului „scaun” că aceasta este ceea ce numim „a sta pe scaun” şi face parte din gramatica cuvântului „semnificaţie” că aceasta este ceea ce numim „explicare a semnificaţiei”; la fel, a explica criteriul pe care-l am eu pentru a stabili faptul că altcineva are o durere de dinţi înseamnă a da o explicaţie gramaticală a expresiei „durere de dinţi” şi, în acest sens, a da o explicaţie a semnificaţiei expresiei „durere de dinţi”.

Atunci când am învăţat folosirea expresiei „cutare are o durere de dinţi” ni s-au arătat anumite feluri de comportare ale celor despre care se spune că au dureri de dinţi. Ca exemplu al acestor feluri de comportare să luăm faptul că cineva se ţine cu mâna de falcă. Am observat, să presupunem, că, în anumite cazuri, ori de câte ori aceste prime criterii mi-au spus că cineva are o durere de dinţi, o pată roşie apare pe obrazul acelei persoane. Să presupunem că aş spune acum cuiva „Văd că A are o durere de dinţi, căci are o pată roşie de obraz”. El m-ar putea întreba: „De unde ştii că A are o durere de dinţi atunci când vezi o pată roşie?” Aş arăta atunci că anumite fenomene au coincis totdeauna cu apariţia unei pete roşii.

Cineva poate continua şi poate să întrebe: „De unde ştii că el are o durere de dinţi atunci când se ţine de falcă?” La aceasta, răspunsul ar putea fi: „Spun că el are o durere de dinţi atunci când se ţine de falcă pentru că şi eu mă ţin de falcă atunci când am o durere de dinţi”. Dar ce s-ar întâmpla dacă am continua cu întrebările: „Şi de ce să presupui că o durere de dinţi corespunde faptului că el se ţine de falcă, pentru simplul motiv că durerea ta de dinţi corespunde faptului că tu te ţii de falcă?” N-ai să poţi răspunde la această întrebare şi vei constata că aici atingem ultimul strat, adică am coborât până la nivelul convenţiilor. (Dacă afirmi, ca răspuns la ultima întrebare, că, ori de câte ori am văzut oameni ţinându-se de falcă şi i-am întrebat ce-i cu ei, mi-au răspuns: „Mă dor dinţii”, aminteşte-ţi că această experienţă nu face decât să coreleze gestul ţinerii de falcă cu rostirea anumitor cuvinte.)

Pentru a evita anumite confuzii elementare să introducem doi termeni opuşi: la întrebarea „De unde ştii că este vorba de cutare şi cutare?” noi răspundem uneori dând anumite „criterii”, iar alteori dând „simptome”. Dacă medicina numeşte anghina o inflamaţie produsă de un bacil anume, iar noi întrebăm, într-un caz particular, „de ce spui că acest om are anghină?”, atunci răspunsul „Am găsit bacilul cutare în sângele lui” ne dă criteriul sau ceea ce am putea numi criteriul definitoriu al anghinei. Dacă, pe de altă parte, răspunsul ar fi fost „Gâtul lui este inflamat”, aceasta ar fi putut să ne dea un simptom al anghinei. Numesc „simptom” un fenomen despre care experienţa ne-a învăţat că, într-un fel sau altul, se produce simultan cu fenomenul care reprezintă pentru noi criteriul definitoriu. Aşadar, a spune „Un om are anghină dacă acest bacil este descoperit în organismul lui” este o tautologie sau un mod inexact de a formula definiţia „anghinei”. A spune însă „Un om are anghină ori de câte ori are gâtul inflamat” înseamnă a face o ipoteză.

În practică, dacă am fi întrebaţi care fenomen este criteriul definitoriu şi care este un simptom, nu am fi, în cele mai multe din cazuri, în stare să răspundem la această întrebare, afară numai dacă am adopta o decizie arbitrară ad hoc. S-ar putea dovedi a fi un lucru practic să definim un cuvânt luând un fenomen drept criteriu definitoriu, dar ne vom lăsa uşor convinşi să definim cuvântul cu ajutorul a ceea ce, potrivit primei noastre folosiri, era un simptom. Medicii vor folosi nume de boli fără a hotărî vreodată care fenomene trebuie luate drept criterii şi care drept simptome; iar aceasta nu e neapărat o lipsă regretabilă de claritate. Căci să ne amintim faptul că în general noi nu folosim limbajul potrivit unor reguli stricte – şi nici nu l-am învăţat după reguli stricte. Pe de altă parte, în discuţiile noastre noi comparăm mereu limbajul cu un calcul care se desfăşoară după reguli exacte.

Acesta este un fel foarte unilateral de a privi limbajul. În practică, noi folosim foarte rar limbajul ca pe un asemenea calcul. Căci nu numai că nu ne gândim la regulile de folosire – la definiţii etc. – atunci când folosim limbajul, dar, atunci când ni se cere să dăm asemenea reguli, nu suntem, în cele mai multe din cazuri, în stare să o facem. Nu suntem în stare să circumscriem clar conceptele pe care le folosim; nu pentru că nu cunoaştem definiţia lor adevărată, ci pentru că nu există nici o „definiţie” adevărată a lor. A presupune că trebuie să existe aşa ceva ar fi la fel cu a presupune că, ori de câte ori copiii se joacă cu mingea, ei joacă un joc în conformitate cu reguli stricte.

Când vorbim despre limbaj ca despre un simbolism folosit într-un calcul exact, ceea ce avem în minte poate fi întâlnit în ştiinţele naturii şi în matematică. Folosirea obişnuită pe care o dăm limbajului corespunde acestui standard de exactitate doar în cazuri rare. De ce, atunci, filosofând, comparăm mereu folosirea cuvintelor de către noi cu o folosire ce se desfăşoară după reguli exacte? Răspunsul este că încurcăturile pe care încercăm noi să le înlăturăm iau naştere totdeauna tocmai din această atitudine faţă de limbaj.

Să luăm ca exemplu întrebarea „Ce e timpul?”, aşa cum au pus-o Sfântul Augustin şi alţii. La prima vedere această întrebare cere o definiţie, dar apare de îndată întrebarea: „Ce am câştiga printr-o definiţie, câtă vreme ea ne poate conduce doar la alţi termeni nedefiniţi?” Şi de ce ar fi cineva pus în încurcătură tocmai de lipsa unei definiţii a timpului şi nu de lipsa unei definiţii a cuvântului „scaun”? De ce n-am fi puşi în încurcătură în toate cazurile în care nu avem nici o definiţie? Dar o definiţie clarifică gramatica unui cuvânt. Şi, de fapt, tocmai gramatica cuvântului „timp” este cea care ne pune în încurcătură. Noi doar exprimăm această încurcătură punând o întrebare întru câtva derutantă, şi anume întrebarea: „Ce este…?” Această întrebare este exprimarea unei neclarităţi, a unui disconfort mintal şi ea este comparabilă cu întrebarea „De ce?” aşa cum o pun adesea copiii. Şi această întrebare este exprimarea unui disconfort mintal, şi nu în mod necesar o întrebare cu privire la o cauză sau la un temei (Hertz, Principiile mecanicii). Iar încurcătura privind gramatica cuvântului „timp” se naşte din ceea ce s-ar putea numi contradicţiile aparente din această gramatică.

Tocmai o asemenea „contradicţie” era cea care îl punea în încurcătură pe Sfântul Augustin, atunci când argumenta: Cum e posibil ca cineva să măsoare timpul? Căci trecutul nu poate fi măsurat, de vreme ce s-a dus de mult; iar viitorul nu poate fi măsurat căci încă nu a sosit. Iar prezentul nu poate fi măsurat deoarece n-are întindere.

Contradicţia care pare să se producă aici ar putea fi numită un conflict între utilizări diferite ale unui cuvânt, în acest caz ale cuvântului „măsurare”. Augustin, am putea spune noi, se gândeşte la procesul de măsurare a unei lungimi; să zicem, distanţa dintre două semne de pe o bandă în mişcare care trece pe lângă noi şi din care putem vedea doar o părticică (prezentul) aflată în faţa noastră. Dezlegarea acestei probleme va consta în compararea a ce înţelegem prin „măsurare” (gramatica cuvântului „măsurare”), atunci când îl aplicăm unei distanţe de pe o bandă în mişcare, cu gramatica acestui cuvânt atunci când el este aplicat timpului. Problema poate părea simplă, dar dificultatea ei extremă se datorează fascinaţiei pe care o poate exercita asupra noastră analogia dintre două structuri similare ale limbajului nostru. (Este de folos să ne reamintim aici că pentru un copil este uneori aproape imposibil să creadă că un cuvânt poate avea două semnificaţii.)

Este acum clar că această problemă privitoare la conceptul de timp cere un răspuns care să fie dat în forma unor reguli stricte. Problema este privitoare la reguli. Să luăm alt exemplu, întrebarea lui Socrate „Ce este cunoaşterea?” Aici cazul este chiar mai clar, deoarece discuţia începe cu aceea că învăţăcelul dă un exemplu de definiţie exactă, iar apoi se cere o definiţie a cuvântului „cunoaştere” analoagă cu aceasta. Aşa cum se pune problema, s-ar părea că este ceva greşit în folosirea obişnuită a cuvântului „cunoaştere”. Se pare că noi nu ştim ce înseamnă el şi că, prin urmare, poate, nu avem nici un drept să-l folosim. Aici am răspunde: „Nu există o singură utilizare exactă a cuvântului «cunoaştere»; dar putem să ne închipuim mai multe asemenea utilizări care vor fi mai mult sau mai puţin în acord cu felurile în care este folosit în realitate cuvântul”.

Omul care se găseşte într-o încurcătură filosofică vede o lege în felul în care e folosit un cuvânt şi, încercând să aplice această lege în mod consistent, dă peste cazuri în care ea îl conduce la rezultate paradoxale. Adeseori felul în care se desfăşoară discutarea unei asemenea încurcături este acesta: mai întâi se pune întrebarea „ce este timpul?” Această întrebare creează aparenţa că ceea ce dorim este o definiţie. Credem în mod greşit că o definiţie este ceea ce va înlătura dificultatea (ca în anumite stări de indigestie, când simţim un fel de foame ce nu poate fi înlăturată mâncând). Apoi întrebării i se răspunde printr-o definiţie greşită; să zicem, „Timpul este mişcarea corpurilor cereşti”. Pasul următor constă în a vedea că această definiţie este nesatisfăcătoare. Dar asta nu înseamnă decât că noi nu folosim cuvântul „timp” ca sinonim cu „mişcarea corpurilor cereşti”. Totuşi, când spunem că prima definiţie era greşită, suntem tentaţi să gândim că trebuie s-o înlocuim cu una diferită, cea corectă.

Să comparăm cu asta cazul definiţiei numărului. Aici explicaţia că un număr este acelaşi lucru cu o cifră satisface acea primă nevoie de definiţie. Şi este foarte greu să nu întrebi: „Bine, dar dacă numărul nu este cifra, atunci ce anume este?”

Filosofia, în felul în care folosim noi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră formele de exprimare.

Aş vrea să vă amintiţi că expresiile au acele înţelesuri pe care le-am dat noi acestora; iar noi le dăm înţelesuri prin explicaţii. Aş fi putut da o definiţie a unui cuvânt şi să-l folosesc în consecinţă sau mi-ar fi putut da explicaţia cei ce m-au învăţat folosirea cuvântului. Sau am putea înţelege, prin explicaţia unui cuvânt, explicaţia pe care suntem gata s-o dăm atunci când ni se cere. Adică, dacă suntem gata să dăm vreo explicaţie; în cele mai multe cazuri nu suntem. În acest sens multe cuvinte nu au deci un înţeles strict. Dar acesta nu este un neajuns. A crede că este ar fi ca şi cum ai spune că lumina lămpii mele de citit nu este lumină adevărată pentru că nu are o graniţă netă.

Filosofii vorbesc foarte des despre cercetarea, analizarea semnificaţiei cuvintelor. Dar să nu uităm că un cuvânt nu şi-a dobândit semnificaţia oarecum printr-o putere independentă de noi, astfel că ar putea exista un gen de cercetare ştiinţifică asupra a ce înseamnă într-adevăr cuvântul. Un cuvânt are semnificaţia pe care i-a dat-o cineva.

Există cuvinte cu mai multe semnificaţii în mod clar definite. Este uşor să catalogăm aceste semnificaţii. Şi există cuvinte despre care s-ar putea spune: sunt folosite într-o mie de feluri diferite care încetul cu încetul se întrepătrund. Nimic uimitor în faptul că nu putem stabili nişte reguli stricte pentru folosirea lor.

Este greşit să spunem că în filosofie considerăm un limbaj ideal ca fiind opus celui obişnuit. Căci aceasta face ca lucrurile să apară ca şi cum ne-am gândi că am putea îmbunătăţi limbajul obişnuit. Dar limbajul obişnuit este în regulă. Ori de câte ori construim „limbaje ideale”, nu o facem pentru a înlocui cu ele limbajul nostru obişnuit, ci pentru a înlătura vreo dificultate produsă în mintea cuiva de gândul că ar fi prins folosirea exactă a unui cuvânt obişnuit. Din acelaşi motiv metoda noastră nu constă doar în a enumera utilizări reale ale cuvintelor, ci mai curând în a inventa în mod deliberat unele noi, unele dintre acestea tocmai pentru aparenţa lor absurdă.

Atunci când spunem că, prin metoda noastră, încercăm să contracarăm efectul înşelător al anumitor analogii, este important să înţelegeţi că ideea că o analogie este înşelătoare nu este ceva bine definit. Nu se poate trasa nici o graniţă netă în jurul cazurilor în care am spune că un om a fot indus în eroare de o analogie. Folosirea unor expresii construite după tipare analoage accentuează analogii între cazuri care adesea au puţin de-a face unele cu altele. Şi, făcând acest lucru, aceste expresii pot fi extrem de folositoare. În cele mai multe cazuri este imposibil de indicat punctul exact în care o analogie începe să ne inducă în eroare. Fiecare expresie particulară accentuează un anumit punct de vedere. Dacă, de exemplu, numim cercetările noastre „filosofie”, acest titlu, pe de o parte, pare potrivit, pe de altă parte cu siguranţă că i-a indus pe oameni în eroare. (S-ar putea spune că subiectul de care ne ocupăm este unul dintre moştenitorii subiectului care se numea de obicei „filosofie”.) Cazurile în care dorim în special să spunem că cineva este indus în eroare de o formă de exprimare sunt cele în care am spune: „el n-ar vorbi aşa cum vorbeşte dacă ar fi conştient de această deosebire în gramatica cutăror cuvinte sau dacă ar fi conştient de această posibilitate diferită de exprimare” şi aşa mai departe. Astfel, putem spune despre unii matematicieni care filosofează că, în mod evident, ei nu sunt conştienţi de deosebirea dintre numeroasele folosiri diferite ale cuvântului „demonstraţie”; şi că nu le este clară deosebirea dintre folosirile cuvântului „gen”, atunci când vorbesc de genuri de numere, genuri de demonstraţii, ca şi cum cuvântul „gen” ar însemna aici acelaşi lucru ca în contextul „genuri de mere”. Sau, putem spune, ei nu sunt conştienţi de diferitele semnificaţii ale cuvântului „descoperire”, atunci când vorbim, într-un caz, de descoperirea construcţiei pentagonului şi, în alt caz, de descoperirea Polului Sud.

Acuma, când noi am descoperit o folosire tranzitivă şi una intranzitivă a unor cuvinte ca „a tânji”, „a se teme”, „a aştepta” etc., am spus că cineva ar putea încerca să aplaneze dificultăţile noastre zicând: „Deosebirea dintre cele două cazuri este pur şi simplu aceea că într-un caz ştim după ce tânjim, iar în celălalt nu ştim”. Cine spune însă aceasta, în mod evident, nu observă, cred eu, că deosebirea pe care încerca s-o elimine prin explicaţie reapare atunci când examinăm cu grijă folosirea cuvântului „a şti” în cele două cazuri. Expresia „deosebirea este pur şi simplu…” face ca lucrurile să apară ca şi cum am fi analizat cazul şi am fi găsit o analiză simplă; ca atunci când scoatem în evidenţă că două substanţe cu nume foarte diferite abia dacă se deosebesc în ceea ce priveşte compoziţia.

În acest caz am spus că am putea folosi ambele expresii: „simţim că tânjim” (unde „tânjim” e folosit intranzitiv) şi „simţim că tânjim dar nu ştim după ce tânjim”. Poate părea straniu să spui că putem folosi corect oricare din cele două forme de exprimare ce par a se contrazice una pe alta; dar asemenea cazuri sunt foarte răspândite.

Pentru a clarifica acest lucru să folosim următorul exemplu: Spunem că ecuaţia x2 = -l are soluţia ±√-1. A fost o vreme când se spunea că această ecuaţie nu are nici o soluţie. Acum, această afirmaţie cu siguranţă că nu are multiplicitatea ei, indiferent că se potriveşte sau nu cu acea afirmaţie care ne dă soluţiile. Dar îi putem uşor conferi acea multiplicitate spunând că o ecuaţie x2 + ax + b = 0 nu are o soluţie, dar α este apropiat de cea mai apropiată soluţie, care este 13. În mod analog putem spune fie că „O linie dreaptă intersectează totdeauna un cerc; uneori în puncte reale, alteori în puncte complexe”, fie că „O linie dreaptă sau intersectează un cerc, sau nu şi este la distanţa α de a intersecta cercul”. Aceste două afirmaţii înseamnă exact acelaşi lucru. Ele vor fi mai mult sau mai puţin satisfăcătoare după cum vom dori să privim chestiunea. Cineva poate dori să facă deosebirea dintre intersectare şi ne-intersectare cât se poate de ştearsă. Pe de altă parte, el poate dori s-o accentueze; şi fiecare tendinţă poate fi justificată, să zicem, de scopurile sale practice specifice. Dar s-ar putea ca acesta să nu fie deloc temeiul pentru care cineva preferă o formă de exprimare alteia. Ce formă preferă, şi dacă cineva are vreo preferinţă, asta depinde adesea de înclinaţii generale, adânc înrădăcinate, ale gândirii sale.

(Ar trebui oare să spunem că există cazuri în care un om îl dispreţuieşte pe altul şi nu ştie acest lucru; sau ar trebui să descriem asemenea cazuri spunând că el nu îl dispreţuieşte pe celălalt dar, neintenţionat, se comportă faţă de el într-un fel – vorbeşte cu el pe un anumit ton etc. – care în general ar merge împreună cu dispreţuirea lui? Fiecare din cele două forme de exprimare este corectă; dar ele pot trăda înclinaţii diferite ale minţii.)

Să ne întoarcem la examinarea gramaticii expresiilor „a dori”, „a aştepta”, „a tânji după” etc. şi să luăm în considerare acel caz foarte important în care expresia „Doresc să se întâmple cutare şi cutare” este descrierea directă a unui proces conştient. Adică, acel caz în care am fi înclinaţi să răspundem la întrebarea „Eşti sigur că asta este ceea ce doreşti?” spunând: „Cu siguranţă că trebuie să ştiu ceea ce doresc”. Să comparăm acum acest răspuns cu acela pe care cei mai mulţi dintre noi l-ar da la întrebarea: „Cunoşti alfabetul?” A afirma categoric că îl cunoşti are, oare, un sens analog cu acela al primei afirmaţii? Într-un fel, ambele afirmaţii dau la o parte întrebarea. Dar cea dintâi nu vrea să spună „Cu siguranţă că ştiu ceva atât de simplu” ci mai curând: „Întrebarea pe care mi-ai pus-o n-are nici un sens”. Am putea spune: în acest caz adoptăm o metodă greşită de a da la o parte întrebarea. „Bineînţeles că ştiu” ar putea fi înlocuit aici de „Bineînţeles, nu încape nici o îndoială”, iar aceasta interpretată ca însemnând „În acest caz n-are nici un sens să vorbeşti de vreo îndoială”. În acest fel răspunsul „Bineînţeles că ştiu ce doresc” poate fi interpretat ca fiind un enunţ gramatical.

Asemănător este cazul în care întrebăm „Are această încăpere lungime?” şi cineva răspunde: „Bineînţeles că are”. Ar fi putut răspunde: „Nu pune întrebări fără sens”. Pe de altă parte, „încăperea are lungime” poate fi folosită ca un enunţ gramatical. Ea spune atunci că o propoziţie de forma „încăperea este de… metri” are sens.

O mulţime de dificultăţi filosofice sunt legate de acest sens al expresiilor „a dori”, „a gândi” etc. pe care-l luăm în considerare acum. Toate acestea pot fi concentrate în întrebarea: „Cum se poate să gândim ceea ce nu are loc?”

Acesta este un frumos exemplu de întrebare filosofică. Se întreabă. „Cum se poate…?” şi, în vreme ce asta ne pune în încurcătură, trebuie să admitem că nimic nu este mai uşor decât să gândim ceea ce nu are loc. Vreau să spun că aceasta ne arată din nou că dificultatea în care ne aflăm nu ia naştere din incapacitatea noastră de a ne închipui cum facem să gândim ceva; tot aşa cum dificultatea filosofică privind măsurarea timpului nu a luat naştere din incapacitatea noastră de a ne închipui cum se măsoară de fapt timpul. Spun asta deoarece uneori aproape că pare că lucrurile stau ca şi cum dificultatea noastră ar fi aceea de a ne reaminti exact ce s-a întâmplat atunci când gândeam ceva, o dificultate a introspecţiei sau ceva de acest fel; pe când, în realitate, ea apare atunci când privim faptele prin acel mediu care este o formă de exprimare ce induce în eroare.

„Cum putem gândi ceea ce nu are loc? Dacă mă gândesc că King's College arde când el nu arde, faptul că el arde nu există. Atunci cum pot gândi acest lucru? Cum putem spânzura un hoţ care nu există?” Răspunsul nostru ar putea fi pus în această formă: „Nu-l pot spânzura atunci când nu există, dar îl pot căuta atunci când nu există”.

Aici suntem induşi în eroare de substantivele „obiect al gândirii” şi „fapt”, precum şi de diferitele înţelesuri ale cuvântului „există”.

A vorbi despre fapt ca despre un „complex de obiecte” izvorăşte din această confuzie (vezi Tractatus Logico-Philosophicus). Să presupunem că am întreba: „Cum ne putem închipui ceea ce nu există?” Răspunsul pare a fi: „Dacă o facem, atunci ne închipuim combinaţii care nu există de elemente care există”. Un centaur nu există, dar există cap, trunchi şi braţe de om, precum şi picioare de cal. „Dar nu ne putem închipui un obiect cu totul diferit de orice obiect care există?” —Am fi înclinaţi să răspundem: „Nu; elementele, lucrurile individuale trebuie să existe. Dacă însuşirea de a fi roşu, însuşirea de a fi rotund şi însuşirea de a fi dulce n-ar exista, noi nu ni le-am putea închipui”.

Dar ce înţelegem prin „roşeaţa există”? Ceasul meu există, dacă nu a fost sfărâmat în bucăţi, dacă nu a fost distrus. Ce am numi însă „a distruge roşeaţa”? Am putea desigur înţelege prin asta distrugerea tuturor obiectelor roşii; dar ar face oare asta imposibil să ne închipuim un obiect roşu? Să presupunem că, la aceasta, s-ar răspunde: „Dar, în mod sigur, trebuie să fi existat obiecte roşii şi trebuie ca tu să le fi văzut dacă eşti în stare să ţi le închipui”?

— Dar de unde ştii că este aşa? Să presupunem că aş spune: „Apăsarea globului tău ocular produce o imagine roşie”. Nu s-ar fi putut oare ca acesta să fi fost felul în care ai luat cunoştinţă prima dată de roşu? Şi de ce să nu fi fost tocmai actul de a imagina o pată roşie? (Dificultatea pe care ai putea-o simţi aici va trebui discutată cu o altă ocazie.){7}

Putem fi acum înclinaţi să spunem: „Deoarece nu există totdeauna faptul care, dacă ar exista, ar face gândul nostru adevărat, nu faptul este ceea ce gândim”. Dar aceasta depinde numai de cum vreau să folosesc cuvântul „fapt”. De ce n-aş spune: „Cred faptul că arde colegiul”? Este doar o exprimare greoaie pentru a sune: „Cred că arde colegiul”. Propoziţia „Nu faptul este ceea ce credem” este ea însăşi rezultatul unei confuzii. Noi credem că spunem ceva de felul: „Nu trestia de zahăr este ceea ce mâncăm, ci zahărul”, „Nu dl Smith este cel ce atârnă în galerie, ci tabloul lui”.

Pasul următor pe care suntem înclinaţi să-l facem este să ne gândim că întrucât obiectul gândului nostru nu este faptul, el este umbra faptului. Există diferite nume pentru această umbră, de exemplu, „judecată”, „sens al propoziţiei”.

Dar aceasta nu ne înlătură dificultatea. Căci acum întrebarea este: „Cum poate fi ceva umbra unui fapt care nu există?”

Pot exprima dificultatea noastră într-o altă formă, zicând: „De unde putem şti a cui umbră este umbra?” – Umbra ar fi un fel de portret; şi, prin urmare, eu pot să reformulez problema noastră, întrebând: „Ce face ca un portret să fie portretul dlui N?” Răspunsul care s-ar putea înfăţişa mai întâi este: „Asemănarea dintre portret şi dl N”. Acest răspuns arată în realitate ce aveam noi în minte atunci când vorbeam de umbra unui fapt. Este totuşi destul de clar că nu asemănarea constituie ideea noastră despre ceea ce este un portret; căci ţine de esenţa acestei idei că ar avea sens să vorbim de un portret bun sau rău. Cu alte cuvinte, este esenţial ca umbra să poată să reprezinte lucrurile aşa cum ele nu sunt de fapt.

Un răspuns evident, şi corect, la întrebarea „Ce face ca un portret să fie portretul lui cutare?” este că intenţia face acest lucru. Dar dacă vrem să ştim ce înseamnă, „a intenţiona ca acesta să fie portretul lui cutare”, să vedem ce se întâmplă de fapt când intenţionăm acest lucru. Să ne amintim de împrejurarea în care am vorbit de ceea ce se petrece când aşteptăm pe cineva de la patru la patru treizeci. A intenţiona (din partea pictorului, de exemplu) ca un tablou să fie portretul lui cutare nu este nici o anume stare mintală, nici un anume proces mintal. Ci există foarte multe combinaţii de acţiuni şi stări ale minţii pe care le-am numi „a intenţiona…” S-ar fi putut ca pictorului să i se fi spus să picteze un portret al lui N şi el să se fi aşezat în faţa lui N, executând anumite acţiuni pe care noi le numim „a copia faţa lui N”. La aceasta s-ar putea obiecta spunându-se că esenţa copierii este intenţia de a copia. Eu aş răspunde că există foarte multe procese diferite pe care le numim „a copia ceva”. Să luăm un exemplu. Desenez o elipsă pe o foaie de hârtie şi vă cer s-o copiaţi. Prin ce se caracterizează procesul de copiere? Căci e clar că el nu constă în faptul că desenaţi o elipsă asemănătoare. Aţi fi putut să încercaţi s-o copiaţi şi să nu fi reuşit; sau aţi fi putut desena o elipsă având o intenţie cu totul diferită şi s-a întâmplat ca ea să fie asemănătoare cu aceea pe care ar fi trebuit s-o copiaţi. Deci ce faci atunci când încerci să copiezi o elipsă? Ei bine, te uiţi la ea, desenezi ceva pe o bucată de hârtie, poate că măsori ce ai desenat, poate înjuri atunci când îţi dai seama că nu se potriveşte cu modelul; sau poate că spui „Am să copiez această elipsă” şi pur şi simplu desenezi o elipsă ca ea. Există o nesfârşită varietate de acţiuni şi cuvinte, care au asemănări de familie unele cu altele, pe care le numim „a încerca să copiezi”.

Să presupunem că am spune: „Faptul că un tablou este portretul unui anume obiect constă în aceea că el este derivat din acel obiect într-un anumit fel”. Este uşor acum să descrii ceea ce am numi proces de derivare a unui tablou dintr-un obiect (aproximativ vorbind, procese de proiecţie). Dar există o dificultate cu totul deosebită în legătură cu admiterea ideii că oricare asemenea proces este ceea ce noi numim „reprezentare intenţionată”. Căci, orice proces (activitate) de proiecţie am descrie, există un mod de a reinterpreta această proiecţie. Prin urmare – eşti tentat să spui – un asemenea proces nu poate fi niciodată intenţia însăşi. Căci, prin reinterpretarea procesului de proiecţie, rămâne totdeauna deschisă posibilitatea ca să fi avut intenţia opusă. Să ne imaginăm acest caz: Dau cuiva un ordin de a merge într-o anumită direcţie arătând cu degetul sau desenând o săgeată care arată în acea direcţie. Să presupunem că desenarea săgeţilor este limbajul în care dăm în general un asemenea ordin. N-ar putea oare un asemenea ordin să fie interpretat în aşa fel încât să însemne că omul care îl primeşte trebuie să meargă în direcţia opusă aceleia pe care o arată săgeata? Evident, aceasta s-ar putea face adăugând săgeţii noastre anumite simboluri pe care le-am putea numi „o interpretare'. Este uşor de imaginat un caz în care, pentru a înşela pe cineva, să zicem, am putea să ne înţelegem ca un ordin să fie îndeplinit în sensul opus celui normal. Simbolul care adaugă interpretarea la săgeata noastră iniţială ar putea fi, bunăoară, o altă săgeată. Ori de câte ori interpretăm un simbol într-un fel sau altul, interpretarea este un nou simbol adăugat celui vechi.

Acuma, am putea spune că ori de câte ori dăm cuiva un ordin arătându-i o săgeată, şi nu o facem „în mod mecanic” (fără a gândi), noi înţelegem săgeata într-un fel sau altul. Şi acest proces de înţelegere, de orice fel ar fi el, poate fi reprezentat de o altă săgeată (care arată în acelaşi sens sau în sensul opus celei dintâi). În această imagine pe care ne-o facem asupra lui „a înţelege şi a spune” este esenţial că trebuie să ne reprezentăm procesele de a spune şi a înţelege ca având loc în două sfere diferite.

Este atunci corect să se spună că nici o săgeată n-ar putea fi semnificaţia, deoarece fiecare săgeată ar putea fi înţeleasă în sensul opus?

— Să presupunem că notăm schema lui a spune şi a înţelege cu ajutorul unei coloane de săgeţi care se află una sub alta.

Dacă e ca această schemă să servească cât de cât scopul nostru, atunci ea trebuie să ne arate care dintre cele trei nivele este nivelul semnificaţiei. Pot, de exemplu, să fac o schemă cu trei nivele, nivelul de jos fiind întotdeauna nivelul semnificaţiei. Dar indiferent ce model sau schemă am adopta, ea va avea un nivel de jos şi nu va exista nimic de felul unei interpretări a acestuia. În acest caz, a spune că fiecare săgeată poate încă fi interpretată ar însemna doar că eu aş putea oricând să alcătuiesc un model diferit al lui a spune şi a înţelege care să aibă un nivel în plus faţă de cel pe care îl folosesc.

Haideţi să formulăm asta în felul următor:

— Ceea ce vrem să spunem este: „Fiecare semn poate fi interpretat; dar semnificaţia nu trebuie să poată fi interpretată. Ea este ultima interpretare”. Presupun acum că tu iei semnificaţia drept un proces ce însoţeşte rostirea şi că ea poate fi tradusă printr-un alt semn, şi este în această măsură echivalentă cu acesta. Trebuie prin urmare să-mi spui, mai departe, ce consideri tu a fi trăsătura distinctivă dintre un semn şi semnificaţie. Dacă faci asta spunând, de exemplu, că semnificaţia este săgeata pe care tu ţi-o reprezinţi ca fiind opusă oricărei alteia pe care o poţi desena sau produce în orice alt fel, spui prin aceasta că nu vei mai numi nici o altă săgeată o interpretare a celei pe care ţi-ai reprezentat-o.

Toate acestea vor deveni mai clare dacă luăm în considerare ce se întâmplă de fapt atunci când spunem un lucru şi gândim într-adevăr ceea ce spunem.

— Să ne punem întrebarea: Dacă spunem cuiva „Aş fi încântat să te văd” şi gândim asta, atunci se desfăşoară oare un proces conştient paralel cu aceste cuvinte, un proces care s-ar putea el însuşi traduce în cuvinte rostite? Este puţin probabil că asta se va întâmpla vreodată.

Dar să ne închipuim un caz în care el se întâmplă. Să presupunem că am un obicei de a adăuga fiecărei propoziţii româneşti pe care o spun cu voce tare o propoziţie în germană pe care mi-o spun mie însumi în gând. Atunci, dacă, pentru un motiv sau altul, numeşti propoziţia spusă în gând semnificaţia celei rostite, procesul de gândire ce însoţeşte procesul de vorbire ar fi un proces ce ar putea fi el însuşi tradus în semne vizibile. Sau, înaintea oricărei propoziţii pe care o rostim cu voce tare, spunem semnificaţia ei (oricare ar fi ea) pentru noi înşine ca într-un fel de vorbire cu sine. Un exemplu cel puţin asemănător cazului avut în vedere ar fi să spunem ceva şi, în acelaşi timp, să vedem cu ochii minţii o imagine care constituie înţelesul şi care concordă sau nu concordă cu ceea ce spunem. Asemenea cazuri şi altele asemănătoare există, dar ele nu constituie deloc ceea ce se întâmplă de obicei atunci când spunem ceva şi gândim acel lucru sau spunem ceva şi gândim altceva. Există, desigur, cazuri reale în care ceea ce numim semnificaţie este un proces conştient bine determinat care însoţeşte expresia verbală, o precede sau o urmează, fiind el însuşi o expresie verbală de vreun anume fel sau ceva ce poate fi tradus într-o asemenea expresie. Un exemplu tipic de acest fel este „vorbirea cu sine” pe scenă.

Dar ceea ce ne ispiteşte să gândim semnificaţia a ceea ce spunem ca pe un proces care este, în esenţă, de genul pe care l-am descris este analogia dintre formele de exprimare: „a spune ceva” „a gândi ceva”, care par să se refere la două procese paralele.

Un proces ce însoţeşte cuvintele noastre şi pe care l-am putea numi „procesul de a gândi ceea ce spui” este modularea vocii când rostim cuvintele; sau unul din procesele asemănătoare acestuia, cum ar fi jocul expresiei feţei. Acestea însoţesc cuvintele rostite nu în felul în care o propoziţie în germană ar putea însoţi o propoziţie în română sau în care scrierea unei propoziţii ar putea însoţi rostirea unei propoziţii, ci în sensul în care melodia unui cântec însoţeşte cuvintele sale. Această melodie corespunde „sentimentului” cu care rostim propoziţia. Şi vreau să scot în evidenţă că acest sentiment este expresia cu care e rostită propoziţia sau ceva asemănător acestei expresii.

Să ne întoarcem la întrebarea noastră: „Ce este obiectul unui gând?” (de exemplu, când spunem „Cred că arde King's College”).

Întrebarea, aşa cum o punem, este deja expresia mai multor confuzii. Asta se vede din simplul fapt că ea sună aproape ca o întrebare fizică; ca şi cum am întreba: „Care sunt componentele ultime ale materiei?” (Este o întrebare tipic metafizică, caracteristica unei întrebări metafizice fiind că exprimăm o neclaritate privind gramatica cuvintelor în forma unei întrebări ştiinţifice.)

Una dintre sursele întrebării noastre este folosirea dublă a funcţiei propoziţionale „Cred că x”. Noi spunem „Cred că se va întâmpla cutare şi cutare” sau „că lucrurile stau în cutare fel” şi de asemenea „Cred exact acelaşi lucru ca şi el”; şi spunem „îl aştept”, dar şi „Mă aştept că el va veni”. Să comparăm „Îl aştept” şi „Îl împuşc”. Nu putem să-l împuşcăm dacă nu este aici. Aşa ia naştere întrebarea: „Cum putem aştepta ceva care nu se întâmplă?”, „Cum putem aştepta un fapt care nu există?”

Ieşirea din această dificultate pare a fi: ceea ce aşteptăm nu este faptul, ci o umbră a faptului; cum ar veni, lucrul cel mai aproape de fapt. Am spus că aceasta nu înseamnă decât a împinge întrebarea cu un pas înapoi. Există mai multe surse ale acestei idei de umbră. Una dintre ele este aceasta: spunem „În mod sigur două propoziţii din limbi diferite pot avea acelaşi sens”; şi argumentăm, „Prin urmare, sensul nu e totuna cu propoziţia”, şi punem întrebarea „Ce este sensul?” Şi facem din „el” o existenţă-fantomă, una din multele pe care le creăm atunci când vrem să dăm semnificaţie substantivelor cărora nu le corespund nici un fel de obiecte materiale.

O altă sursă a ideii că obiectul gândului nostru ar fi o umbră este aceasta: ne imaginăm umbra ca fiind o imagine a cărei intenţie nu poate fi pusă în discuţie, adică o imagine pe care nu o interpretăm pentru a o înţelege, ci o înţelegem fără a o interpreta. Există imagini despre care am spune că le interpretăm, adică le traducem într-un gen diferit de imagine, pentru a le înţelege; şi imagini despre care am spune că le înţelegem imediat, fără nici o altă interpretare. Dacă vezi o telegramă scrisă în cifru şi cunoşti codul, în general nu vei spune că înţelegi telegrama înainte de a o fi tradus în limbajul comun. Bineînţeles că nu ai făcut decât să înlocuieşti un gen de simboluri cu altul; şi totuşi, dacă citeşti acum telegrama în limba ta nu va mai avea loc nici un alt proces de interpretare.

— Sau, mai curând, poţi acum să traduci din nou, în anumite cazuri, această telegramă să zicem, într-o imagine; dar atunci iar nu ai făcut altceva decât să înlocuieşti un grup de simboluri cu altul.

Umbra, aşa cum ne-o reprezentăm noi, este ceva de felul unei imagini; ea este, de fapt, ceva foarte asemănător unei imagini care vine în faţa ochilor minţii noastre: iar aceasta, la rândul ei, este ceva nu lipsit de asemănări cu o reprezentare pictată în sensul obişnuit. O sursă a ideii de umbră este, cu siguranţă, faptul că în unele cazuri rostirea, auzirea sau citirea unei propoziţii aduce în faţa ochilor minţii noastre imagini, imagini ce corespund mai strict sau mai puţin strict propoziţiei şi care, prin urmare, sunt, într-un anumit sens, traduceri ale acestei propoziţii într-un limbaj al imaginilor.

— Dar este absolut esenţial pentru imaginea pe care o gândim ca fiind umbra că ea este ceea ce voi numi o „imagine prin asemănare”. Nu vreau să spun prin aceasta că este o imagine asemănătoare cu ceea ce este menită să reprezinte, ci că este o imagine care e corectă numai atunci când e asemănătoare cu ceea ce reprezintă. Pentru acest gen de imagine s-ar putea folosi cuvântul „copie”. În linii mari vorbind, copiile sunt imagini bune atunci când pot fi lesne confundate cu ceea ce reprezintă.

O proiecţie plană a uneia dintre emisferele globului nostru pământesc nu este o imagine prin asemănare şi nici o copie în acest sens. Ne-am putea închipui că am pictat faţa cuiva proiectând-o pe o bucată de hârtie într-un fel neobişnuit, deşi corect, conform regulii de proiecţie adoptate, astfel încât nimeni n-ar numi în mod normal proiecţia „un portret bun al lui cutare”, pentru că nu ar semăna câtuşi de puţin cu el.

Dacă avem în vedere posibilitatea unei imagini care, deşi corectă, nu are nici o asemănare cu obiectul ei, intercalarea unei umbre între propoziţie şi realitate îşi pierde orice sens. Căci acum propoziţia însăşi poate servi drept o atare umbră. Propoziţia este tocmai o asemenea imagine, care nu are nici cea mai mică asemănare cu ceea ce reprezintă. Dacă am avea îndoieli în legătură cu felul în care propoziţia „King's College arde” poate fi o imagine a lui King's College arzând, nu trebuie decât să ne întrebăm: „Cum am explica ce înseamnă propoziţia?” O asemenea explicaţie ar putea consta din definiţii ostensive. Am spune, de exemplu, „acesta este King's College” (arătând către clădire), „acesta este un foc” (arătând către un foc). Aceasta vă arată felul în care pot fi legate cuvinte şi lucruri.

Ideea că acel ceva care dorim să se întâmple trebuie să fie prezent ca o umbră în dorinţa noastră este adânc înrădăcinată în formele noastre de exprimare. Dar, de fapt, am putea spune că aceasta nu este decât o altă absurditate, şi anume cea mai apropiată de cea pe care am dori în realitate s-o spunem. Dacă n-ar fi prea absurd, am spune că faptul pe care îl dorim trebuie să fie prezent în dorinţa noastră. Căci cum putem dori să se întâmple tocmai acest lucru dacă nu este chiar el prezent în dorinţa noastră? Este cu totul adevărat dacă spunem: simpla umbră nu va fi de ajuns; căci ea nu ajunge chiar până la obiect, iar noi vrem ca dorinţa să conţină obiectul însuşi. Noi vrem ca dorinţa ca dl Smith să vină în această cameră să dorească faptul ca tocmai dl Smith, şi nu ceva care-l înlocuieşte, să fie cel ce vine, şi nu ceva care să înlocuiască acţiunea de a veni, în camera mea, şi nu în ceva care înlocuieşte camera mea. Dar asta este exact ceea ce am spus.

Confuzia noastră ar putea fi descrisă în acest fel: cu totul în acord cu formele noastre obişnuite de exprimare, ne gândim la faptul pe care-l dorim ca la un lucru care nu este încă aici şi către care nu putem, prin urmare, arăta. Pentru a înţelege gramatica expresiei „obiect al dorinţei noastre”, să examinăm răspunsul pe care-l dăm la întrebarea: „Care este obiectul dorinţei tale?” Răspunsul la această întrebare este, desigur, „Vreau să se întâmple cutare şi cutare”. Care ar fi însă răspunsul dacă am continua să întrebăm: „Şi care este obiectul acestei dorinţe?” El n-ar putea consta decât într-o repetare a exprimării anterioare a dorinţei sau într-o traducere a ei într-o altă formă de exprimare.

Am putea, de exemplu, să redăm ce am dorit cu alte cuvinte sau să ilustrăm acel ceva printr-o imagine etc., etc. Când avem impresia că ceea ce numim obiectul dorinţei noastre este, cum ar veni, un om care încă n-a intrat în camera noastră şi, prin urmare, nu poate fi încă văzut, noi ne închipuim că orice explicaţie a ceea ce dorim este tot ce poate fi mai aproape de o explicaţie care ar arăta faptul real – care, ne temem noi, nu poate fi încă arătat căci nu a apărut.

— Este ca şi cum aş spune cuiva „îl aştept pe dl Smith”, iar el m-ar întreba „Cine este dl Smith?” şi eu aş răspunde „Nu pot să ţi-l arăt acum, căci nu este aici. Tot ce pot să-ţi arăt este o poză a lui”. Totul apare atunci ca şi cum n-aş putea niciodată explica în întregime ceea ce doresc până când acel lucru nu se întâmplă într-adevăr. Dar, bineînţeles, aceasta este o iluzie. Adevărul este că nu e necesar să fiu în stare să dau o explicaţie mai bună a ceea ce doream după ce dorinţa s-a împlinit decât înainte de asta; căci aş fi putut foarte bine să-l arăt pe dl Smith prietenului meu, şi să-i arăt ce înseamnă „a intra”, şi să-i fi arătat ce este camera mea, înainte ca dl Smith să intre în camera mea.

Dificultatea noastră ar putea fi exprimată astfel: Gândim asupra unor lucruri – dar cum intră aceste lucruri în gândurile noastre? Ne gândim la dl Smith, dar nu e nevoie ca dl Smith să fie prezent. O poză a lui nu ajunge; căci în ce fel am putea şti pe cine reprezintă ea? De fapt, nici un înlocuitor al lui nu va fi de ajuns. Atunci cum poate fi el însuşi un obiect al gândurilor noastre? (Folosesc aici expresia „obiect al gândurilor noastre” într-un fel diferit de cel în care am folosito mai înainte. Am în vedere acum un lucru la care mă gândesc, nu „ceea ce gândesc”.)

Am spus că legătura dintre gândurile sau vorbele noastre despre un om şi omul însuşi s-a făcut atunci când, pentru a explica semnificaţia cuvântului „dl Smith”, am arătat spre el, spunând „acesta este dl Smith”. Şi nu este nimic misterios în această legătură. Am în vedere că nu există nici un act mintal straniu care să-l invoce pe dl Smith în minţile noastre atunci când el de fapt nu este aici. Ceea ce face greu de văzut că aceasta e legătura este o formă anume de exprimare din limbajul comun, care face să pară că legătura dintre gândul nostru (sau expresia gândului nostru) şi lucrul la care ne gândim trebuie să fi existat în timpul actului de gândire.

„Nu e oare ciudat că suntem în stare, fiind în Europa, să ne gândim la cineva care e în America?” – Dacă cineva ar fi zis „Napoleon a fost încoronat în 1804”, iar noi l-am întreba „Te-ai gândit la bărbatul care a câştigat bătălia de la Austerlitz?” atunci el ar putea spune „Da, la el m-am gândit” şi folosirea timpului trecut „m-am gândit” ar putea face să apară ca şi cum ideea că Napoleon a câştigat bătălia de la Austerlitz trebuia să fi fost prezentă în mintea omului atunci când a spus că Napoleon a fost încoronat în 1804.

Cineva spune „dl N. va veni să mă vadă în după-amiaza aceasta”; „Te referi la el?” întreb eu, arătând spre cineva care e de faţă, iar el răspunde „Da”. În această convorbire s-a stabilit o legătură între expresia „dl N.” şi dl N. Suntem însă tentaţi să credem că, în timp ce prietenul meu spunea „dl N. va veni să mă vadă” şi gândea ceea ce spunea, mintea lui trebuia să fi făcut legătura.

Aceasta este, în parte, ceea ce ne face să considerăm semnificaţia sau gândirea drept o activitate mintală de un gen aparte: cuvântul „mintal” indică aici că nu trebuie să ne aşteptăm să înţelegem cum funcţionează lucrurile acestea.

Ceea ce am spus despre gândire se poate aplica şi imaginaţiei. Cineva spune că îşi imaginează King's College arzând. Îl întrebăm: „De unde ştii că King's College este cel pe care ţi-l imaginezi arzând? N-ar putea fi o altă clădire, foarte asemănătoare? Este, de fapt, imaginaţia ta atât de exactă, absolut exactă, încât să nu poată exista o duzină de clădiri a căror reprezentare să poată fi imaginea ta?” Şi totuşi spui: „Nu încape nici o îndoială că îmi imaginez King's College şi nu altă clădire”. Dar nu se poate ca spunând acest lucru să facem tocmai legătura pe care o dorim? Căci a spune asta este ca şi cum ai scrie cuvintele „Portretul dlui Cutare” sub un tablou. S-ar fi putut ca în timp ce îţi imaginai King's College arzând tu să fi spus cuvintele „King's College arde”. Dar în foarte multe cazuri este sigur că în timp ce ai imaginea, nu rosteşti în gând cuvinte care explică. Şi gândeşte-te că, chiar dacă o faci, nu parcurgi întregul drum de la imaginea ta până la King's College, ci numai până la cuvintele „King's College”. Legătura dintre aceste cuvinte şi King's College a fost, poate, făcută altă dată.

Greşeala pe care suntem înclinaţi să o facem în toate raţionamentele noastre privind aceste chestiuni este să credem că imagini şi experienţe de toate felurile care, într-un anumit sens, sunt strâns legate una de alta trebuie să fie prezente în mintea noastră în acelaşi timp. Dacă noi cântăm o melodie pe care o ştim pe dinafară sau dacă spunem alfabetul, atunci notele sau literele par să fie legate şi fiecare pare s-o tragă după ea pe următoarea, ca şi cum ar fi un şirag de perle într-o cutie şi, trăgând afară o perlă, aş trage după ea şi pe următoarea.

Nu există nici o îndoială că, având imaginea vizuală a unui şirag de mărgele care sunt trase afară dintr-o cutie printr-o gaură din capac, am fi înclinaţi să spunem: „Aceste mărgele trebuie să fi fost înainte toate laolaltă în cutie”. Dar este uşor de văzut că aceasta înseamnă a face o ipoteză. Aş fi avut aceeaşi imagine dacă mărgelele ar fi apărut treptat în gaura din capac. Trecem cu vederea uşor distincţia dintre constatarea unui eveniment mintal conştient şi formularea unei ipoteze despre ceea ce s-ar putea numi mecanismul minţii. Cu atât mai mult cu cât asemenea ipoteze sau imagini ale funcţionării minţii noastre sunt impregnate în multe din formele de exprimare ale limbii noastre de toate zilele. Timpul trecut „m-am gândit” din propoziţia „M-am gândit la bărbatul care a câştigat bătălia de la Austerlitz” este parte dintr-o asemenea imagine, mintea fiind concepută ca un loc în care ceea ce ne amintim este ţinut, păstrat, înainte de a fi exprimat. Dacă fluier o melodie pe care o ştiu bine şi sunt întrerupt în mijlocul ei şi dacă apoi cineva mă întreabă „ştiai cum să continui?”, aş răspunde „da, ştiam”. Ce fel de proces este acest a şti cum să continui? Ar putea apărea ca şi cum întreaga continuare a melodiei trebuia să fie prezentă în timp ce ştiam cum să continui.

Să ne punem întrebarea: „Cât durează să ştii cum să continui?” Sau este un proces instantaneu? Nu facem oare o greşeală cum ar fi amestecarea existenţei unui disc pe care e o melodie cu existenţa melodiei? Şi nu presupunem că ori de câte ori se aude o melodie trebuie să existe vreun fel de înregistrare pe disc după care este cântată?

Să considerăm următorul exemplu: în prezenţa mea se trage cu o armă, iar eu spun: „Acest pocnet n-a fost aşa de puternic pe cât mă aşteptam”. Cineva mă întreabă: „Cum este posibil aşa ceva? A existat oare, în imaginaţia ta, un pocnet mai puternic decât cel al armei?” Trebuie să recunosc că nu a existat nimic de acest fel. Acum el spune: „Atunci nu te aşteptai în realitate la un pocnet mai puternic – ci poate doar la umbra unuia.

— Şi de unde ştiai că era umbra unui pocnet mai puternic?” – Să vedem ce s-ar fi putut întâmpla de fapt într-un asemenea caz. Poate că, aşteptând detonaţia, am deschis gura, m-am ţinut de ceva pentru a nu cădea şi, poate, am spus: „O să fie groaznic”. Apoi, când explozia a trecut: „N-a fost chiar aşa de puternic”.

— Anumite tensiuni din corpul meu slăbesc. Dar care este legătura dintre aceste tensiuni, deschiderea gurii etc. şi un pocnet cu adevărat mai puternic? Poate că legătura s-a făcut prin aceea că auzisem un asemenea pocnet şi avusesem experienţele amintite.

Să examinăm expresii ca „a avea o idee în minte”, „a analiza ideea pe care o ai în minte”. Pentru a nu fi induşi în eroare de ele să vedem ce se întâmplă de fapt atunci când, bunăoară, scriind o scrisoare, căutăm cuvintele care exprimă corect ideea „pe care o ai în minte”. A spune că încercăm să exprimăm ideea pe care o avem în minte înseamnă a folosi o metaforă, una care ni se înfăţişează de la sine; şi care este în regulă atâta vreme cât nu ne induce în eroare când filosofam. Căci atunci când ne reamintim ce se întâmplă cu adevărat în asemenea cazuri găsim o mare diversitate de procese mai mult sau mai puţin înrudite unul cu celălalt.

— Am putea fi înclinaţi să spunem că în toate cazurile de acest fel suntem, oricum, călăuziţi de ceva ce avem în minte. Atunci însă, cuvintele „călăuziţi” şi „lucru pe care-l avem în minte” sunt folosite în tot atât de multe sensuri ca şi cuvintele „idee” şi „expresie a unei idei”.

Expresia „a exprima o idee pe care o ai în minte” sugerează că ceea ce încercăm să exprimăm în cuvinte este deja exprimat, numai că într-un limbaj diferit; că această expresie se află în faţa ochilor minţii şi că ceea ce facem este să traducem din limbajul mintal în cel verbal. Dar în cele mai multe cazuri pe care le numim „exprimare a unei idei etc.” se întâmplă cu totul altceva. Să ne imaginăm ce anume se întâmplă în cazuri ca acesta: caut un cuvânt. Se sugerează mai multe cuvinte şi eu le resping. În cele din urmă se propune unul iar eu spun: „Asta aveam în vedere!”

(Am fi înclinaţi să spunem că demonstraţia imposibilităţii trisectării unui unghi cu rigla şi compasul analizează ideea noastră de trisecţiune a unui unghi. Dar demonstraţia ne dă o nouă idee de trisecţiune, una pe care n-o aveam înainte ca demonstraţia s-o construiască. Demonstraţia ne-a condus pe o cale pe care eram înclinaţi să mergem; dar ne-a condus în alt loc decât cel în care ne aflam, nu pur şi simplu ne-a arătat clar locul unde fusesem tot timpul.)

Să ne întoarcem acum acolo unde ziceam că nu câştigăm nimic presupunând că trebuie să se interpună o umbră între exprimarea gândului nostru şi realitatea de care se ocupă gândul. Am spus că dacă vrem o imagine a realităţii, propoziţia însăşi este o asemenea imagine (deşi nu o imagine prin asemănare).

Am încercat prin toate acestea să înlătur tentaţia de a crede că „trebuie să existe” ceea ce se cheamă procesul mintal de a gândi, spera, dori, crede etc., independent de procesul exprimării unui gând, a unei speranţe, a unei dorinţe etc. Şi vreau să vă dau următoarea regulă practică: dacă sunteţi puşi în încurcătură cu privire la natura gândului, credinţei, cunoaşterii şi altele asemenea, înlocuiţi gândul cu exprimarea gândului etc. Dificultatea ce stă în această înlocuire, şi totodată întreaga ei semnificaţie, este aceasta: exprimarea unei credinţe, unui gând etc. nu este decât o propoziţie; – iar propoziţia are sens numai ca element al unui sistem de limbaj; ca o expresie în cadrul unui calcul. Suntem însă tentaţi să ne reprezentăm acest calcul oarecum ca un fundal permanent pentru orice propoziţie pe care o spunem şi să credem că, deşi propoziţia, aşa cum e ea scrisă pe o bucată de hârtie sau cum e rostită, stă de una singură, în actul mintal al gândirii întregul calcul este prezent deodată. Actul mintal pare să realizeze într-un mod miraculos ceea ce nu s-ar fi putut realiza prin nici un act de mânuire a simbolurilor. Atunci însă când dispare tentaţia de a gândi că, într-un anumit sens, întregul calcul trebuie să fie prezent deodată, nu mai are nici un rost să postulezi existenţa unui fel aparte de act mintal alături de expresia noastră. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că noi am arătat că acte distincte ale conştiinţei nu însoţesc exprimarea gândurilor noastre! Doar că nu mai spunem că ele trebuie să le însoţească.

„Dar exprimarea gândurilor noastre poate totdeauna să fie o minciună, căci putem spune un lucru şi gândi altul.” Închipuie-ţi numeroasele lucruri diferite care se întâmplă atunci când spunem un lucru şi gândim altul!

— Fă următorul experiment: spune propoziţia „E cald în această cameră” şi gândeşte: „e frig”. Observă îndeaproape ceea ce faci.

Ne-am putea lesne închipui fiinţe care îşi desfăşoară gândirea privată vorbind cu sine şi care reuşesc să mintă, spunând cu voce tare un lucru, şi făcând să-i urmeze o vorbire cu sine care spune exact pe dos.

„Dar a avea în vedere, a gândi etc. sunt experienţe private. Nu sunt activităţi ca scrierea, vorbirea etc.” – De ce însă senzaţiile musculare, vizuale, tactile ale scrierii sau vorbirii n-ar fi experienţele private ale scrierii?

Să facem următorul experiment: să spunem şi să avem în vedere ceva, de exemplu propoziţia „Probabil mâine va ploua”. Să gândim acum acelaşi lucru din nou, să avem în vedere exact ceea ce avusesem în vedere, dar fără a spune nimic (nici tare, nici pentru noi înşine). Dacă activitatea de a gândi că mâine va ploua a însoţit activitatea de a spune că mâine va ploua, atunci să facem doar prima activitate şi s-o lăsăm la o parte pe a doua.

— Dacă gândirea şi vorbirea ar sta în relaţia pe care o au cuvintele unui cântec cu melodia lui, atunci am putea lăsa la o parte vorbirea şi să nu facem decât să gândim, tot aşa cum putem cânta melodia fără cuvinte.

Dar nu este oricum posibil să vorbeşti lăsând la o parte gândirea? Cu siguranţă că da – dar observă ce anume faci atunci când vorbeşti fără să gândeşti. Observă mai întâi de toate că procesul pe care l-am putea numi „a spune şi a avea în vedere ceea ce spui” nu se distinge neapărat de a vorbi fără să gândeşti prin ceea ce se întâmplă în momentul vorbirii. Ceea ce le deosebeşte pe cele două poate foarte bine să fie ceea ce se întâmplă înainte sau după ce vorbeşti.

Să presupunem că aş încerca, în mod intenţionat, să vorbesc fără a gândi: ce aş face de fapt? Aş putea citi cu voce tare o propoziţie dintr-o carte, încercând s-o citesc automat, adică încercând să mă împiedic de a însoţi propoziţia cu imaginile şi senzaţiile pe care, altfel, ea le-ar produce. O cale de a face acest lucru ar fi să-mi concentrez atenţia asupra altui lucru, în timp ce spun propoziţia, de exemplu, ciupindu-mă tare în timp ce vorbesc.

— Să zicem aşa: A spune o propoziţie fără a o gândi înseamnă a declanşa vorbirea şi a bloca anumite lucruri ce însoţesc vorbirea. Acum întreabă-te: Oare a gândi o propoziţie fără a o rosti constă în a întoarce comutatorul (declanşând ceea ce mai înainte am blocat şi reciproc); adică: oare a gândi o propoziţie fără a o rosti constă acum pur şi simplu în a păstra ceea ce însoţea cuvintele, lăsând însă la o parte cuvintele? Încearcă să gândeşti gândurile unei propoziţii fără a rosti acea propoziţie şi vezi dacă asta este ceea ce se întâmplă.

Să rezumăm; dacă examinăm utilizările pe care le dăm unor cuvinte precum „a gândi”, „a avea în vedere”, „a dori” etc., parcurgerea acestui proces ne scapă de tentaţia de a căuta un act anume de gândire, independent de actul exprimării gândurilor noastre şi ascuns într-un mediu aparte. Formele de exprimare consacrate nu ne mai împiedică să recunoaştem că experienţa gândirii poate fi pur şi simplu doar experienţa vorbirii sau poate consta în această experienţă plus altele care o însoţesc. (Este de asemenea folositor să examinăm următorul caz: să presupunem că o înmulţire face parte dintr-o propoziţie; întreabă-te ce înseamnă a spune şi a gândi înmulţirea 7 x 5 = 35 şi, pe de altă parte, a o spune fără a o gândi.) Examinarea îndeaproape a gramaticii unui cuvânt slăbeşte poziţia anumitor standarde bine stabilite ale exprimării noastre care ne împiedicaseră să vedem faptele fără părtinire. Cercetarea noastră a încercat să înlăture această înclinaţie care ne sileşte să gândim că faptele trebuie să se conformeze anumitor imagini înrădăcinate în limbajul nostru.

„A avea în vedere” este una din expresiile despre care se poate spune că au sarcini ocazionale în limbajul nostru. Tocmai aceste cuvinte sunt cele care produc cele mai multe necazuri în filosofie. Să ne imaginăm o instituţie: cei mai mulţi dintre membrii ei au anumite funcţii regulate, funcţii care pot fi lesne descrise, să zicem, în statutele instituţiei. Există, pe de altă parte, unii membri care sunt angajaţi pentru sarcini neobişnuite, care, totuşi, pot fi extrem de importante.

— Ceea ce produce în filosofie cele mai multe necazuri este faptul că suntem tentaţi să descriem folosirea unor cuvinte importante „cu sarcini ocazionale” ca şi cum ar fi cuvinte care au funcţii regulate.

Motivul pentru care am amânat să vorbesc despre experienţa personală a fost că reflecţia asupra acestui subiect ridică o mulţime de dificultăţi filosofice care ameninţă să rupă cu toate noţiunile noastre comune privitoare la ceea ce în mod obişnuit am numi obiectele experienţei noastre. Şi dacă am fi izbiţi de aceste probleme s-ar putea să ni se pară că tot ceea ce am spus despre semne şi despre diferitele obiecte pe care le-am menţionat în exemplele noastre ar fi posibil să trebuiască pus la un loc.

Situaţia este într-un fel tipică în studiul filosofiei; şi uneori ea a fost descrisă spunându-se că nici o problemă filosofică nu poate fi rezolvată până când nu sunt rezolvate toate problemele filosofice; ceea ce înseamnă că atât timp cât nu sunt toate rezolvate, fiecare nouă dificultate face îndoielnice toate rezultatele noastre anterioare. Puşi în faţa acestui enunţ, putem doar să dăm un răspuns aproximativ, dacă e să vorbim de filosofie în termeni atât de generali. Acesta este că fiecare nouă problemă care apare poate pune în discuţie poziţia pe care trebuie să o ocupe în imaginea finală rezultatele noastre parţiale anterioare. Se vorbeşte atunci de nevoia de a reinterpreta aceste rezultate anterioare; şi ar trebui să spunem: ele trebuie plasate într-o ambianţă diferită.

Să ne închipuim că trebuie să aranjăm cărţile unei biblioteci. Atunci când începem, cărţile zac claie peste grămadă pe podea. Ar exista multe feluri de a le sorta şi de a le pune la locurile lor. Unul ar fi să luăm cărţile pe rând şi să le punem pe raft, fiecare la locul potrivit. Pe de altă parte, am putea lua mai multe cărţi de pe podea şi să le punem într-un rând pe un raft, doar pentru a arăta că aceste cărţi trebuie să stea împreună în această ordine. În cursul aranjării bibliotecii, acest întreg rând de cărţi va trebui să-şi schimbe locul. Ar fi însă greşit să spunem că, de aceea, aşezarea lor împreună pe un raft n-a fost un pas către rezultatul final. În acest caz, este într-adevăr foarte evident că faptul de a fi aşezat la un loc cărţile care ţin unele de altele a fost o realizare clară, chiar dacă întregul rând a trebuit mutat. Dar unele dintre cele mai mari realizări în filosofie pot fi comparate doar cu a lua de pe jos unele cărţi ce păreau să ţină unele de altele şi a le aşeza pe rafturi diferite; în ce priveşte poziţia lor, nimic nu e definitiv în afară de faptul că ele nu mai stau una lângă alta. Într-un asemenea caz, privitorul care nu ştie cât de grea e sarcina ar putea foarte bine să creadă că nu s-a realizat absolut nimic.

— Dificultatea în filosofie este de a nu spune mai mult decât ştim. De exemplu, să vedem că atunci când am pus două cărţi una lângă alta în ordinea potrivită nu le-am pus, prin aceasta, în locurile lor definitive.

Atunci când ne gândim la legătura lucrurilor ce ne înconjoară cu experienţele noastre personale privitoare la ele, suntem uneori tentaţi să spunem că aceste experienţe personale sunt materialul din care e făcută realitatea. Cum apare această tentaţie va deveni mai clar ulterior.

Atunci când gândim în acest fel părem să pierdem controlul nostru ferm asupra obiectelor ce ne înconjoară. Dar, în schimb, rămânem cu o mulţime de experienţe personale separate ale diferiţilor indivizi. Aceste experienţe personale par la rândul lor vagi şi par a fi într-un flux continuu. Limbajul nostru nu pare să fi fost făcut pentru a le descrie. Suntem tentaţi să credem că, pentru a clarifica filosofic asemenea chestiuni, limbajul nostru obişnuit este prea grosolan, că avem nevoie de unul mai subtil.

Se pare că am fi făcut o descoperire – pe care am putea s-o descriem spunând că terenul pe care stăteam şi care părea să fie tare şi sigur s-a dovedit a fi mlăştinos şi nesigur. —Adică, asta se întâmplă când filosofam; căci, îndată ce ne întoarcem la punctul de vedere al gândirii comune, această nesiguranţă generală dispare.

Această situaţie ciudată poate fi clarificată întru câtva examinând un exemplu; de fapt, un fel de parabolă ilustrând dificultatea în care ne aflăm şi, de asemenea, arătând ieşirea din acest fel de dificultate: Ni s-a spus de către cei ce popularizează ştiinţa că podeaua pe care stăm nu este solidă cum apare ea gândirii comune, deoarece s-a descoperit că lemnul este alcătuit din particule care umplu atât de puţin spaţiu, încât s-ar putea spune despre el că e aproape gol. Aceasta poate să ne uimească, căci, într-un fel, noi ştim, desigur, că podeaua e solidă sau că, dacă nu este solidă, aceasta poate să se datoreze faptului că lemnul e putred, dar nu faptului că el este alcătuit din electroni. A spune, pe acest din urmă temei, că podeaua nu este solidă înseamnă a folosi greşit limbajul. Căci chiar dacă particulele ar fi atât de mari cât sunt firele de nisip şi tot atât de apropiate una de alta cum sunt acestea într-o grămadă de nisip, podeaua tot n-ar fi solidă dacă ar fi compusă din ele în sensul în care o grămadă de nisip este compusă din fire de nisip. Uimirea noastră era bazată pe o neînţelegere; imaginea spaţiului puţin umplut a fost aplicată greşit. Căci această imagine a structurii materiei era destinată să explice tocmai fenomenul solidităţii.

Aşa cum în acest exemplu cuvântul „soliditate” a fost folosit în mod greşit, noi părând că am fi arătat că nimic nu este într-adevăr solid, exact la fel, exprimând încurcăturile noastre privind caracterul în general vag al experienţei simţurilor şi fluxul tuturor fenomenelor, folosim în mod greşit cuvintele „flux” şi „caracter în general vag”, într-un mod tipic metafizic, şi anume fără nici o antiteză; pe când în folosirea lor corectă şi de fiecare zi, vagul se opune clarităţii, fluxul stabilităţii, inexactitatea exactităţii, iar problema soluţiei. Chiar cuvântul „problemă”, s-ar putea spune, este aplicat greşit atunci când este folosit pentru necazurile noastre în filosofie. Câtă vreme sunt văzute ca probleme, aceste dificultăţi sunt chinuitoare şi par insolubile.

Există, în ce mă priveşte, tentaţia de a spune că numai experienţa mea proprie este reală: „Ştiu că eu văd, aud, simt dureri etc., dar nu ştiu şi dacă altcineva vede, aude, simte. Nu pot şti aceasta, pentru că eu sunt eu iar ei sunt ei”.

Pe de altă parte, mi-e ruşine să spun cuiva că experienţa mea este singura reală; şi ştiu că va răspunde că şi el ar putea spune exact acelaşi lucru despre experienţa lui. Aceasta pare să ducă la o despicare prostească a firului în patru. Mi se spune de asemenea: „Dacă ţi-e milă de cineva pentru că are dureri, cu siguranţă că trebuie cel puţin să crezi că el are dureri”. Dar cum pot măcar să cred aşa ceva? Cum se poate ca aceste cuvinte să însemne ceva pentru mine? Cum se poate să-mi vină măcar ideea experienţei altuia, dacă nu există nici o posibilitate de a avea dovezi în ceea ce o priveşte?

Nu a fost însă aceasta o întrebare ciudată? Nu pot oare să cred că altcineva are dureri? Nu este oare foarte uşor să crezi asta? Să spui că lucrurile sunt aşa cum apar gândirii comune este oare un răspuns?

— Din nou, inutil să mai spunem, în viaţa de fiecare zi nu simţim aceste dificultăţi. Nici nu este adevărat a spune că le simţim atunci când examinăm cu atenţie experienţele noastre prin introspecţie sau când facem cercetări ştiinţifice asupra lor. Dar întru câtva, atunci când le privim într-un anumit fel, modul nostru de a ne exprima poate să ne încurce. Ni se pare că e ca şi cum am avea nişte piese nepotrivite sau n-am avea destule pentru jocul nostru cu cuburi. Dar sunt toate acolo, doar că sunt amestecate; şi mai e o analogie între jocul cu cuburi şi cazul nostru: nu e de nici un folos să încerci să recurgi la forţă pentru a potrivi piesele unele cu altele. Tot ce am avea de făcut este să le privim cu atenţie şi să le aranjăm.

Exista judecăţi despre care putem spune că descriu fapte din lumea materială (lumea exterioară). În linii mari vorbind, ele se referă la obiecte fizice: corpuri, fluide etc. Nu mă gândesc anume la legi ale ştiinţelor naturii, ci la orice asemenea judecată cum ar fi „lalelele din grădina noastră sunt în plină floare” sau „Smith poate să vină în orice moment”. Există, pe de altă parte, judecăţi care descriu experienţe personale, ca acelea în care subiectul unui experiment psihologic îşi descrie experienţele senzoriale; să zicem, experienţa sa vizuală, independent de ce corpuri sunt în realitate în faţa ochilor săi şi, nota bene, independent, de asemenea, de orice procese care ar putea fi observate că se desfăşoară pe retina sa, în nervii săi, în creierul său sau în alte părţi ale corpului. (Adică, independent atât de fapte fizice cât şi de fapte fiziologice.)

La prima vedere s-ar putea să pară (dar de ce anume va deveni clar doar mai târziu) că aici avem două feluri de lumi, lumi construite din materiale diferite; o lume mintală şi o lume fizică. Ne-am putea reprezenta lumea mintală drept gazoasă sau, mai curând, eterică. Dar daţi-mi voie să vă aduc aici aminte de rolul ciudat pe care îl joacă gazosul şi etericul în filosofie, – atunci când observăm că un substantiv nu este folosit drept ceea ce în general s-ar chema nume al unui obiect, şi prin urmare atunci când nu putem să nu ne spunem nouă înşine că este numele unui obiect eteric. Am în vedere că noi cunoaştem deja ideea de „obiecte eterice” ca pe un subterfugiu, de care ne folosim atunci când n-o scoatem la capăt cu gramatica anumitor cuvinte şi când tot ce ştim e că ele nu sunt folosite ca nume pentru obiecte materiale. Iată o indicaţie privind felul cum se va dizolva problema celor două substanţe, mintea şi materia.

Uneori ni se pare că e ca şi cum fenomenele experienţei personale ar fi cumva fenomene din straturile superioare ale atmosferei, în opoziţie cu fenomenele materiale care au loc pe pământ. Există puncte de vedere potrivit cărora aceste fenomene din straturile superioare apar atunci când fenomenele materiale ating un anumit grad de complexitate. De exemplu, că fenomenele mintale, experienţa senzorială, voinţa etc. apar atunci când s-a dezvoltat o specie de corp animal de o anumită complexitate. Pare să existe un adevăr evident în asta, căci cu siguranţă că amoeba nu vorbeşte, scrie sau discută, pe când noi da. Pe de altă parte, apare aici problema care ar putea fi exprimată prin întrebarea: „E posibil ca o maşină să gândească?” (dacă funcţionarea acestei maşini poate fi descrisă şi prezisă pe baza legilor fizicii sau, tot ce se poate, numai pe baza unor legi de un fel diferit, aplicabile comportării organismelor). Şi dificultatea exprimată prin această întrebare nu este de fapt că nu cunoaştem încă o maşină care ar putea face treaba asta. Întrebarea nu e analoagă aceleia pe care cineva ar fi putut s-o pună acum o sută de ani: „Poate o maşină să lichefieze un gaz?” Problema este mai curând aceea că propoziţia „O maşină gândeşte (percepe, doreşte)” pare oarecum lipsită de sens. E ca şi cum am fi întrebat „Are numărul 3 vreo culoare?” („Ce culoare ar putea fi, căci, evident, el nu are niciuna din culorile pe care le cunoaştem?”) Deoarece, sub un anumit aspect, experienţa personală, departe de a fi produsul proceselor fizice, chimice, fiziologice pare să fie chiar baza a tot ceea ce spunem cu sens despre asemenea procese. Privind în acest fel, suntem înclinaţi să folosim ideea noastră de material de construcţie într-un alt mod care induce în eroare şi să spunem că întreaga lume, mintală şi fizică, este făcută doar dintr-un singur material.

Când privim spre tot ceea ce cunoaştem şi putem spune despre lume ca sprijinindu-se pe experienţa personală, atunci ceea ce cunoaştem pare să-şi piardă o mare parte din valoare, din caracterul demn de încredere şi din soliditate. Atunci suntem înclinaţi să spunem că totul este „subiectiv”; şi „subiectiv” este folosit depreciativ, ca atunci când spunem că o opinie este numai ceva subiectiv, o chestiune de gust. Acum faptul că acest aspect ar părea să zdruncine autoritatea experienţei şi a cunoaşterii arată că aici limbajul ne ispiteşte să trasăm o analogie care induce în eroare. Aceasta ar trebui să ne amintească de cazul în care cel ce popularizează ştiinţa părea a ne fi arătat că podeaua pe care stăm nu este de fapt solidă deoarece este alcătuită din electroni.

Ne confruntăm cu o dificultate produsă de felul nostru de a ne exprima.

O altă dificultate de acest fel, foarte înrudită, este exprimată de propoziţia: „Pot să ştiu doar că eu am experienţe personale, nu şi că altcineva are aşa ceva”.

— Vom numi faptul că altcineva are experienţe personale o ipoteză care nu e necesară?

— Dar oare este aceasta o ipoteză? Căci în ce fel pot măcar să fac ipoteza dacă ea depăşeşte orice experienţă posibilă? Cum ar putea o asemenea ipoteză să primească o semnificaţie? (Nu e ca banii de hârtie, care n-au acoperire în aur?) – Nu ajută la nimic dacă cineva ne spune că, deşi nu ştim dacă cealaltă persoană are dureri, credem desigur acest lucru atunci când, de exemplu, ne este milă de ea. Cu siguranţă că ne-ar fi milă de ea dacă n-am crede că are dureri; dar este oare aceasta o credinţă filosofică, metafizică? Mă compătimeşte oare un realist mai mult decât un idealist sau un solipsist?

— De fapt solipsistul întreabă: „Cum putem crede că altul are dureri; ce înseamnă să crezi acest lucru? Cum poate să aibă sens exprimarea unei astfel de presupuneri?”

Răspunsul filosofului simţului comun – iar acesta, nota bene, nu este omul cu simţ comun, care e tot atât de departe de realism ca şi de idealism – răspunsul filosofului simţului comun este că nu există, cu siguranţă, nici o dificultate în ideea de a presupune, gândi, a-ţi închipui că şi altcineva are ceea ce am eu. Dar cu realistul necazul este totdeauna că el nu rezolvă, ci sare peste dificultăţile pe care le văd adversarii săi, deşi nici ei nu reuşesc să le rezolve. Pentru noi, răspunsul realistului nu face altceva decât să pună în lumină dificultatea; căci cine argumentează astfel trece cu vederea deosebirea dintre diferitele utilizări ale cuvintelor „a avea”, „a-ţi închipui”. „A are un dinte de aur” înseamnă că dintele e în gura lui A. Aceasta poate explica faptul că eu nu-l pot vedea. Cazul durerii sale de dinţi însă, despre care spun că nu pot s-o simt pentru că e în gura lui, nu este analog cazului cu dintele de aur. Tocmai analogia aparentă – şi, pentru a o spune din nou, absenţa analogiei – dintre aceste doua cazuri este ceea ce ne face necazuri. Şi tocmai această trăsătură a gramaticii noastre, care dă naştere la dificultăţi, este cea pe care realistul nu o observă. Se poate concepe că eu simt durerea la un dinte din gura altui om; iar omul care spune că nu poate simţi durerea de dinţi a celuilalt nu neagă asta. Vom vedea clar dificultatea gramaticală în care ne aflăm numai dacă ne familiarizăm cu ideea de a simţi durere în corpul altui om. Căci altfel, bătându-ne capul cu această problemă, vom putea fi înclinaţi să confundăm judecata noastră metafizică „Nu pot simţi durerea lui” cu judecata bazată pe experienţă „Nu putem avea (de regulă nu avem) dureri la dinţii altui om”. În această judecată expresia „a nu putea” este folosită la fel ca în judecata „Un cui de fier nu poate zgâria sticla”. (Am putea scrie aceasta în forma „experienţa ne învaţă că un cui de fier nu zgârie sticla”, scăpând astfel de „nu poate”.) Pentru a vedea că nu e de neconceput ca un om să aibă o durere în corpul altui om, trebuie să examinăm ce fel de fapte numim noi criterii ale existenţei durerii într-un anumit loc. Este uşor să ne închipuim următorul caz: atunci când îmi văd mâinile, nu sunt totdeauna conştient de legătura lor cu restul corpului meu. Adică, îmi văd adesea mâna mişcându-se, dar nu văd braţul care o leagă de trunchi. Nici nu controlez neapărat, în vreun alt mod, existenţa braţului în acel moment. Ca urmare, mâna poate, după câte ştiu, să fie legată de corpul unui om care stă lângă mine (sau, bineînţeles, să nu fie legată de nici un corp omenesc). Să presupunem că simt o durere pe care, bazându-mă doar pe ceea ce simt, de exemplu, având ochii închişi, aş numi-o o durere în mâna mea stângă. Cineva îmi cere să ating locul dureros cu mâna mea dreaptă. Fac asta şi, privind înjur, observ că ating mâna vecinului meu (înţelegând prin asta mâna legată de trunchiul vecinului meu).

Să ne punem întrebarea: De unde ştim unde să arătăm atunci când ni se cere să arătăm locul dureros? Poate oare acest fel de a arăta să fie comparat cu a arăta o pată neagră pe o foaie de hârtie, atunci când cineva spune: „Arată pata neagră pe această foaie”? Să presupunem că cineva ar zice „Arăţi acest loc pentru că ştii dinainte de a arăta că durerile sunt acolo”; să ne întrebăm „Ce înseamnă a şti că durerile sunt acolo?” Cuvântul „acolo” se referă la un loc; – dar în ce spaţiu, adică în ce sens un „loc”? Cunoaştem noi locul durerii în spaţiul euclidian, astfel încât, atunci când ştim unde avem dureri, ştim cât de departe sunt ele de doi din pereţii acestei camere şi de podea? Atunci când am o durere în vârful degetului şi îmi ating dintele cu el, durerea este acum şi durere de dinţi şi durere la deget? într-un sens, cu siguranţă că se poate spune că durerea se află în dinte. Oare motivul pentru care ar fi greşit să spunem în acest caz că am o durere de dinţi este acela că, pentru a fi la dinte, durerea ar trebui să fie la un milimetru de vârful degetului? Cuvântul „unde”, să ne amintim, se poate referi la locuri în multe sensuri diferite. (Cu acest cuvânt se joacă multe jocuri gramaticale diferite, semănând între ele mai mult sau mai puţin. Să ne gândim la diferitele folosiri ale cifrei „1”.) Pot să ştiu unde se află un lucru şi apoi să arăt spre el pe baza acelei cunoaşteri. Cunoaşterea îmi spune încotro să arăt. Am înţeles aici această cunoaştere drept o condiţie pentru indicarea deliberată a obiectului. Astfel, se poate spune: „Pot să arăt spre locul la care te referi pentru că îl văd”, „Pot să te îndrept spre acel loc pentru că ştiu unde se află; mai întâi o iei la dreapta etc.” Suntem înclinaţi să spunem: „Trebuie să ştiu unde e un lucru înainte de a putea arăta spre el”. Poate vom fi mai puţin mulţumiţi dacă vom spune: „Trebuie să ştiu unde e un lucru înainte de a putea privi spre el”. Uneori, desigur, a spune asta e corect. Dar noi suntem tentaţi să credem că există o anumită stare psihică sau un anumit eveniment psihic, cunoaşterea locului, care trebuie să preceadă orice act deliberat de a indica, de a te îndrepta către etc. Să ne gândim la cazul analog: „Nu poţi îndeplini un ordin decât după ce l-ai înţeles”.

Dacă arăt spre locul dureros de pe braţ, în ce sens se poate spune despre mine că ştiam unde era durerea înainte de a arăta locul? Înainte de a arăta, aş fi putut spune „Durerea e în braţul meu stâng”. Să presupunem că braţul meu ar fi fost acoperit cu o reţea de linii în aşa fel numerotate încât aş putea să mă refer la orice loc de pe suprafaţa lui. Era oare necesar ca eu să fi fost în stare să descriu locul dureros cu ajutorul acestor coordonate înainte de a putea arăta spre el? Ceea ce vreau să spun este că actul de a arăta determină un loc dureros. Acest act de a arăta, în treacăt fie zis, nu trebuie confundat cu acela de a găsi locul dureros prin pipăire. În realitate cele două acte pot conduce la rezultate diferite.

Ne putem imagina o nemărginită diversitate de cazuri în care am spune că cineva are dureri în corpul altui om; sau, să zicem, într-o piesă de mobilier sau într-un loc gol. Bineînţeles că nu trebuie să uităm că o durere într-o parte anume a corpului nostru, de exemplu într-un dinte de sus, are o vecinătate tactilă şi kinestezică specifică. Mişcându-ne mâna în sus, la o mică distanţă ne atingem ochiul; iar expresia „o mică distanţă” se referă aici la o distanţă tactilă sau la o distanţă kinestezică ori la ambele. (Este uşor să ne imaginăm distanţe tactile şi kinestezice corelate în moduri diferite de cel obişnuit. Distanţa de la gură la ochi ar putea părea foarte mare „muşchilor braţului” atunci când ne mişcăm degetul de la gură la ochi. Să ne gândim la cât de mare este cavitatea pe care ne-o imaginăm în dintele pe care dentistul îl sfredeleşte şi-o sondează.)

Atunci când am spus că dacă mişcăm mâna puţin în sus, atingem ochiul, mă refeream doar la dovezile tactile. Adică, criteriul pentru atingerea ochiului meu cu degetul trebuia să fie doar acela că aveam acea senzaţie care m-ar fi făcut să spun că îmi ating ochiul, chiar dacă nu aveam nici o dovadă vizuală pentru asta şi chiar dacă, privind în oglindă, aş fi văzut că degetul meu nu îmi atinge ochiul, ci, să zicem, fruntea. Tot aşa cum „distanţa mică” la care m-am referit era una tactilă sau kinestezică, la fel locurile de care spuneam că „se află la mică distanţă unul de altul” erau locuri tactile. A spune că degetul meu din spaţiul tactil şi kinestezic se mişcă de la dinte la ochi înseamnă atunci că am acele experienţe tactile şi kinstezice pe care le avem în mod normal atunci când spunem „degetul meu se mişcă de la dinte la ochi”. Dar ce luăm drept dovadă a acestei din urmă judecăţi nu este, aşa cum ştim cu toţii, câtuşi de puţin ceva doar tactil şi kinestezic. De fapt, dacă aş avea senzaţiile tactile şi kinestezice la care ne-am referit, aş putea încă să contest judecata „degetul meu se mişcă etc…” din cauza a ceea ce văd. Această judecată este o judecată despre obiecte fizice. (Iar acum să nu credem că expresia „obiecte fizice” este menită să distingă un fel de obiect de altul.) Gramatica judecăţilor pe care le numim judecăţi despre obiecte fizice admite o mare diversitate de dovezi pentru fiecare asemenea judecată. Este caracteristic pentru gramatica judecăţii „degetul meu se mişcă etc.” că eu privesc judecăţile „îl văd mişcându-se”, „Simt că se mişcă”, „El îl vede mişcându-se”, „El îmi spune că se mişcă” etc. ca dovezi pentru ea. Dacă spun „îmi văd mâna mişcându-se”, aceasta pare la prima vedere să presupună că eu sunt de acord cu judecata „mâna mea se mişcă”. Dar dacă socotesc judecata „îmi văd mâna mişcându-se” ca pe una din dovezile pentru judecata „mâna mea se mişcă”, atunci adevărul celei din urmă nu este, bineînţeles, presupus de adevărul celei dintâi. S-ar putea aşadar sugera expresia „S-ar părea că mâna mea se mişcă” în loc de „îmi văd mâna mişcându-se”. Dar această exprimare, deşi arată că mâna mea poate părea că se mişcă fără a se mişca în realitate, ar putea totuşi sugera că, în definitiv, trebuie să existe o mână pentru ca ea să pară a se mişca; pe când noi putem lesne imagina situaţii în care judecata care descrie dovezile vizuale este adevărată şi în acelaşi timp alte dovezi ne fac să spunem că eu nu am mână. Felul nostru obişnuit de a ne exprima ascunde acest lucru. În limbajul obişnuit suntem stânjeniţi în cazul în care trebuie să descriem, să zicem, o senzaţie tactilă cu ajutorul termenilor pentru obiecte fizice cum sunt cuvintele „ochi”, „deget” etc., atunci când ceea ce vrem noi să spunem nu implică existenţa unui ochi sau a unui deget etc. Trebuie să folosim o descriere ocolită a senzaţiilor noastre. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că limbajul comun este insuficient pentru scopurile noastre speciale, ci că este greoi şi că uneori induce în eroare. Temeiul acestei particularităţi a limbajului nostru este desigur coincidenţa regulată a anumitor experienţe senzoriale. Astfel, atunci când îmi simt braţul mişcându-se, de cele mai multe ori pot să-l şi văd mişcându-se. Iar dacă îl ating cu mâna, mâna aceea simte, de asemenea, mişcarea etc. (Omul al cărui picior a fost amputat va descrie o anume durere ca durere în piciorul său.) În asemenea cazuri simţim cu putere nevoia de exprimări ca: „o senzaţie se deplasează de la obrazul meu tactil la ochiul meu tactil”. Am spus toate acestea pentru că, dacă suntem conştienţi de ambianţa tactilă şi kinestezică a unei dureri, putem avea dificultăţi în încercarea de a ne închipui că cineva ar putea avea o durere de dinţi altundeva decât în propriii săi dinţi. Totuşi dacă ne închipuim un asemenea caz, aceasta înseamnă, pur şi simplu, că ne închipuim o corelaţie diferită de cea obişnuită între experienţe vizuale, tactile, kinestezice etc. Astfel, ne putem închipui că o persoană are o senzaţie de durere de dinţi plus acele experienţe tactile şi kinestezice care în mod normal sunt legate de experienţa de a-şi vedea mâna mergând de la dinte la nas, la ochi etc., dar corelate cu experienţa vizuală a mâinii sale mişcându-se spre acele locuri, însă de pe faţa altui om. Sau, ne putem închipui de asemenea că un om are senzaţia kinestezică de mişcare a mâinii şi imaginea tactilă, în degete şi pe faţă, a degetelor mişcându-se pe faţă, pe când senzaţiile sale kinstezice şi vizuale ar fi trebuit descrise ca fiind cele ale degetelor lui mişcându-se pe genunchi. Dacă am avea o senzaţie de durere de dinţi plus anumite senzaţii tactile şi kinestezice care sunt caracteristice, în mod obişnuit, atingerii dintelui care doare şi părţilor învecinate de pe faţă şi dacă aceste senzaţii ar fi însoţite de vederea mâinii mele atingând marginea mesei şi mişcându-se pe ea, am avea îndoieli dacă să numim sau nu această experienţă experienţa unei dureri de dinţi în masă. Dacă, pe de altă parte, senzaţiile tactile şi kinestezice descrise ar fi corelate cu experienţa vizuală care constă în aceea că văd în mâna mea atingând un dinte şi alte părţi de pe faţa unei alte persoane, nu e nici o îndoială că aş numi această experienţă „durere de dinţi la dintele altui om”.

Am spus că omul care susţinea că e imposibil să simţi durerea altui om nu dorea să nege prin aceasta că un om poate simţi durere în corpul altui om. De fapt, el ar fi spus: „Pot să am o durere la dintele altui om, dar nu pot să am durerea lui de dinţi”.

Aşadar judecăţile „A are un dinte de aur” şi „A are o durere de dinţi” nu sunt folosite în mod analog. Ele diferă în ceea ce priveşte gramatica lor acolo unde, la prima vedere, ar putea să nu pară că diferă.

În ceea ce priveşte folosirea cuvântului „a ne imagina”, s-ar putea spune: „Există cu siguranţă un act foarte bine determinat de a ne imagina că alt om are o durere”. Bineînţeles că noi nu negăm acest lucru sau orice alt enunţ despre fapte. Dar să vedem: dacă ne facem o imagine a durerii altui om, o folosim oare în acelaşi fel în care folosim, să zicem, imaginea unui ochi învineţit atunci când ne închipuim că celălalt om are aşa ceva? Să înlocuim, din nou actul de a ne imagina, în sensul obişnuit, prin producerea unei imagini pictate. (Aceasta ar putea foarte bine să fie chiar felul în care anumite fiinţe realizează actul lor de a imagina.) Să admitem apoi că un om îşi imaginează în acest fel că A are un ochi învineţit. O folosire foarte importantă a acestei imagini va fi compararea ei cu ochiul real pentru a vedea dacă imaginea e corectă. Atunci când ne imaginăm cu multă putere că cineva suferă dureri, în imaginea noastră intervine adesea ceea ce s-ar putea numi o umbră a durerii simţite în locul corespunzător celui în care noi spunem că celălalt simte durerea. Dar sensul în care o imagine este o imagine este determinat de felul în care e comparată ea cu realitatea. Aceasta este ceea ce am putea numi metoda proiecţiei. Să ne gândim acum la compararea unei imagini a durerii de dinţi a lui A cu durerea lui de dinţi. Cum le-am compara? Dacă spuneţi că le comparaţi „indirect”, prin mijlocirea comportamentului său corporal, eu răspund că aceasta înseamnă că nu le comparaţi aşa cum comparaţi imaginea comportamentului său cu comportamentul său.

Din nou, când spui „Recunosc că nu poţi şti când are A o durere, poţi numai să presupui”, atunci nu vezi dificultatea legată de diferitele folosiri ale cuvintelor „a presupune” şi „a şti”. La ce gen de imposibilitate te refereai atunci când spuneai că nu poţi şti? Nu te gândeai la un caz analog celui în care nu se poate şti dacă celălalt om are un dinte de aur în gură pentru că el are gura închisă? Ceea ce nu ştiai aici puteai, totuşi, să-ţi imaginezi că ştii; avea sens să spui că ai văzut dintele deşi nu l-ai văzut; sau, mai curând, are sens să spui că nu-i vezi dintele şi, prin urmare, are sens şi să spui că îl vezi. Atunci când, pe de altă parte, ai recunoscut că un om nu poate şti dacă celălalt om are dureri, nu vrei să spui că, de fapt, oamenii nu ştiau, ci că n-avea nici un sens să spui că ei ştiau (şi, prin urmare, n-are sens să spui că ei nu ştiu). Dacă, prin urmare, foloseşti în acest caz termenul „a presupune” sau „a crede”, nu-l foloseşti ca fiind opus lui „a şti”. Adică, nu ai afirmat că a cunoaşte ar fi un ţel pe care nu ai putea să-l atingi şi că trebuie să te mulţumeşti cu a presupune; mai curând nu există nici un ţel în acest joc. Tot aşa cum, atunci când cineva spune „Nu poţi parcurge, numărând, tot şirul numerelor cardinale”, nu se enunţă un fapt privitor la limitele omeneşti, ci unul privitor la o convenţie pe care am stabilit-o. Enunţul nostru nu este comparabil, deşi este comparat totdeauna în mod greşit, cu unul ca „este imposibil ca o fiinţă omenească să traverseze înot Atlanticul”; ci este analog unui enunţ ca „nu există nici un punct final într-o cursă de rezistenţă”. Iar acesta este unul din lucrurile pe care îl simte în mod nedesluşit un om care nu este mulţumit cu explicaţia că deşi nu poţi şti…, poţi totuşi presupune…

Dacă suntem supăraţi pe cineva pentru că a ieşit afară într-o zi rece, când este răcit, spunem uneori: „Nu voi simţi eu răceala ta”. Iar aceasta poate să însemne: „Nu sufăr eu când răceşti tu”. Aceasta este o judecată pe care am învăţat-o din experienţă. Căci ne putem închipui, ca să zicem aşa, o legătură la distanţă{*} între două trupuri, legătură care ar face ca un om să simtă durerea de cap atunci când celălalt s-a expus la frig. În acest caz s-ar putea argumenta că durerile sunt ale mele pentru că le simt în capul meu; dar să presupunem că aş avea o parte a corpului comună cu altcineva, să spunem o mână. Să ne închipuim nervii şi tendoanele din braţul meu, precum şi ale lui A, legate de această mână ca urmare a unei operaţii. Să ne închipuim acum că mâna este înţepată de o viespe. Amândoi ţipăm, avem feţele schimonosite, dăm aceeaşi descriere a durerii etc. Trebuie, oare, să spunem că avem aceeaşi durere sau dureri diferite? Dacă zici, într-un asemenea caz: „Simţi durerea în acelaşi loc, în acelaşi trup, descrierile noastre corespund şi totuşi durerea mea nu poate fi durerea lui”, presupun că vei fi înclinat să indici drept temei: „căci durerea mea e durerea mea iar durerea lui e durerea lui”. Iar aici formulezi un enunţ gramatical despre folosirea unei expresii ca „aceeaşi durere”. Spui că nu ai folosi expresia „el are durerea mea” sau „avem amândoi aceeaşi durere” şi, în loc, vei folosi poate o expresie ca „durerea lui este exact ca a mea”. (N-ar fi un argument să spui că cei doi nu ar putea avea aceeaşi durere pentru că cineva ar putea anestezia sau ucide pe unul din ei şi în acest timp celălalt ar simţi totuşi durere.) Bineînţeles, dacă eliminăm din limbajul nostru expresia „Am durerea lui de dinţi”, eliminăm astfel şi „Am (sau simt) durerea mea de dinţi”. O altă formă a enunţului nostru metafizic este aceasta: „Datele senzoriale ale unui om sunt private, sunt ale lui”. Iar acest fel de exprimare induce chiar mai mult în eroare deoarece seamănă şi mai mult cu o judecată de experienţă; filosoful care spune acest lucru ar putea foarte bine să creadă că exprimă un fel de adevăr ştiinţific.

Folosim expresia „două cărţi au aceeaşi culoare”, dar am putea la fel de bine să spunem: „Ele nu pot avea aceeaşi culoare, pentru că, în definitiv, această carte are culoarea ei proprie, iar cealaltă carte are şi ea culoarea ei proprie”. Aceasta ar fi, de asemenea, enunţarea unei reguli gramaticale – o regulă care, în treacăt fie spus, nu este în acord cu utilizarea noastră obişnuită a expresiei. Motivul pentru care cineva ar trebui să se gândească, în genere, la aceste două utilizări diferite este acesta: Comparăm cazul datelor senzoriale cu cel al corpurilor fizice, caz în care noi facem o distincţie între: „acesta este acelaşi scaun pe care l-am văzut acum o oră” şi „acesta nu este acelaşi scaun, ci unul exact la fel cu celălalt”. Aici are sens să spui – şi aceasta este o judecată de experienţă: „A şi B nu puteau să fi văzut acelaşi scaun, căci A era la Londra iar B la Cambridge; ei au văzut două scaune exact la fel”. (Aici va fi util să iei în considerare diferitele criterii pentru ceea ce numim „identitatea acestor obiecte”. Cum folosim enunţurile: „Aceasta este aceeaşi zi…”, „Acesta este acelaşi cuvânt…”, „Aceasta este aceeaşi împrejurare…” etc.?)

Ceea ce am făcut în aceste consideraţii a fost ce facem totdeauna când întâlnim cuvântul „a putea” într-o judecată metafizică. Arătăm că această judecată ascunde o regulă gramaticală. Adică, distrugem asemănarea exterioară dintre o judecată metafizică şi una de experienţă şi încercăm să găsim forma de exprimare care satisface o anumită aspiraţie a metafizicianului pe care limbajul nostru obişnuit nu o satisface şi care, câtă vreme nu este satisfăcută, dă naştere încurcăturii metafizice. Din nou, când spun, în sens metafizic, „Trebuie totdeauna să ştiu când am dureri”, aceasta face pur şi simplu de prisos cuvântul „ştiu”; şi în loc de „Ştiu că mă doare”, pot să spun simplu „Mă doare”. Bineînţeles, situaţia e diferită dacă dăm sens expresiei „durere inconştientă”, stabilind criterii empirice pentru cazul în care un om are dureri şi nu o ştie, şi dacă spunem apoi (corect sau greşit) că de fapt nimeni nu a avut vreodată dureri despre care să nu fi ştiut.

Atunci când spunem că „Nu pot simţi durerea lui”, ni se înfăţişează ideea unei bariere de netrecut. Să ne gândim imediat la un caz asemănător: „Culorile verde şi albastru nu pot fi simultan în acelaşi loc”. Aici imaginea unei imposibilităţi fizice care ni se înfăţişează nu este, poate, aceea a unei bariere; mai curând simţim că cele două culori stau una în calea alteia. Care este originea acestei idei?

— Spunem că trei oameni nu pot sta unul lângă altul pe aceeaşi bancă; ei nu au loc. Însă cazul culorilor nu este analog cu acesta; dar este întru câtva analog cu cel în care se spune: „3 x 40 de centimetri nu intră într-un metru”. Aceasta este o regulă gramaticală şi ea enunţă o imposibilitate logică. Judecata „trei oameni nu pot sta unul lângă altul pe o bancă de un metru” enunţă o imposibilitate fizică, iar acest exemplu arată clar de ce sunt confundate cele două imposibilităţi. (Să comparăm judecata „El e cu 14 centimetri mai înalt decât mine” cu „Un metru optzeci este cu 14 centimetri mai mare decât unu şaizeci şi şase”. Aceste judecăţi sunt de feluri complet diferite, dar par a fi exact al fel.) Motivul pentru care în aceste cazuri ni se înfăţişează ideea de imposibilitate fizică este că, pe de o parte, ne decidem împotriva folosirii unei anumite forme de exprimare, pe de altă parte, suntem puternic tentaţi să o folosim, deoarece (a) sună ca o română bună sau ca o germană bună etc. şi (b) există forme de exprimare foarte asemănătoare care sunt folosite în alte părţi ale limbajului nostru. Ne-am decis împotriva folosirii expresiei „Ele sunt în acelaşi loc”; pe de altă parte, această expresie ni se recomandă cu tărie prin analogie cu alte expresii, astfel că, într-un anumit sens, trebuie să înlăturăm cu forţa această formă de exprimare. Şi de aceea ni se pare că respingem o judecată în mod universal falsă. Ne facem o imagine ca aceea a celor două culori care stau una în drumul celeilalte sau aceea a unei bariere ce nu îngăduie unui om să se apropie de experienţa altuia mai mult decât până la punctul din care îi poate observa comportarea; dar, privind mai îndeaproape, constatăm că nu putem aplica imaginea pe care ne-am făcut-o.

Oscilaţia noastră între imposibilitatea logică şi cea fizică ne determină să facem enunţuri ca acesta: „Dacă ceea ce simt este totdeauna doar durerea mea, ce poate însemna presupunerea că altcineva are dureri?” Ceea ce trebuie făcut în asemenea cazuri este să privim totdeauna la felul în care sunt realmente folosite în limbajul nostru cuvintele respective. În toate cazurile de acest fel ne gândim la o folosire diferită de cea pe care o dă cuvintelor limbajul nostru obişnuit. La o folosire, pe de altă parte, care, tocmai atunci, ni se recomandă cu tărie pentru un motiv anume. Când ceva legat de gramatica cuvintelor noastre pare ciudat, aceasta se datorează faptului că suntem tentaţi alternativ să folosim un cuvânt în mai multe feluri diferite. Şi este deosebit de greu să descoperi că o afirmaţie pe care o face metafizicianul exprimă nemulţumirea faţă de gramatica noastră, atunci când cuvintele din această afirmaţie pot fi folosite şi pentru a enunţa un fapt de experienţă. Astfel, atunci când el spune „numai durerea mea este durere reală”, această propoziţie ar putea însemna că ceilalţi oameni se prefac doar. Iar atunci când spune „acest copac nu există atunci când nu-l vede nimeni”, aceasta ar putea să însemne: „acest copac dispare atunci când noi ne întoarcem cu spatele la el”. Omul care spune „numai durerea mea este reală” nu vrea să spună că a descoperit pe baza criteriilor obişnuite – adică, a criteriilor care dau cuvintelor noastre semnificaţiile lor obişnuite – că ceilalţi care spuneau că au dureri ne înşelau. Ci el se revoltă împotriva folosirii acestei expresii în legătură cu aceste criterii. Adică, el obiectează împotriva folosirii acestui cuvânt în felul anume în care este el folosit în mod obişnuit. Pe de altă parte, el nu este conştient că obiectează împotriva unei convenţii. El întrezăreşte un mod de a împărţi terenul diferit de cel folosit pe hărţile obişnuite. El se simte tentat, să zicem, să folosească numele „Devonshire” nu pentru un ţinut cu graniţele sale convenţionale, ci pentru o regiune delimitată diferit. Ar putea exprima aceasta spunând: „Nu este oare absurd să faci din asta un ţinut, să trasezi graniţele aici?” Ceea ce spune el, însă, este: „Adevăratul Devonshire este acesta”. Noi am putea răspunde: „Ceea ce doreşti este doar o nouă denumire, iar printr-o nouă denumire nu se schimbă nici un fapt geografic”. Este totuşi adevărat că putem fi atraşi irezistibil de o denumire sau putem simţi o repulsie irezistibilă faţă de ea. (Uităm cu uşurinţă ce mult poate să însemne pentru noi o notaţie, o formă de exprimare şi că a o schimba nu e totdeauna la fel de uşor cum e în matematică sau în ştiinţele naturii. O schimbare de haine sau de nume poate însemna foarte puţin, dar poate însemna şi foarte mult.)

Voi încerca să lămuresc problema discutată de realişti, idealişti şi solipsişti, indicându-vă o problemă care este strâns înrudită cu ea. Şi anume aceasta: „Putem avea oare gânduri inconştiente, sentimente inconştiente etc.?” Ideea că ar exista gânduri inconştiente i-a revoltat pe mulţi. Alţii au spus că aceştia greşeau atunci când presupuneau că ar putea exista doar gânduri conştiente şi că psihanaliza descoperise gânduri inconştiente. Cei care obiectau la adresa gândurilor inconştiente nu înţelegeau că ei nu obiectau la adresa unor reacţii psihologice nou descoperite, ci la felul cum erau ele descrise. Pe de altă parte, psihanaliştii erau induşi în eroare de propriul lor fel de exprimare, ajungând astfel să creadă că făcuseră mai mult decât să descopere reacţii psihologice noi, că, într-un anumit sens, descoperiseră gânduri conştiente care erau inconştiente. Primii ar fi putut să-şi formuleze obiecţia spunând „Nu vrem să folosim expresia «gânduri inconştiente»; noi dorim să rezervăm cuvântul «gând» pentru ceea ce voi numiţi «gânduri conştiente»„. Ei îşi apără în mod greşit cauza atunci când spun: „Pot exista numai gânduri conştiente, nu şi gânduri inconştiente”. Căci dacă nu doresc să vorbească de „gând inconştient”, ei n-ar trebui să folosească nici expresia „gând conştient”.

Dar nu este oare corect să spunem că în orice caz omul care vorbeşte şi despre gânduri conştiente şi despre gânduri inconştiente foloseşte prin aceasta cuvântul „gânduri” în două feluri diferite?

— Oare folosim ciocanul în două feluri diferite atunci când batem cu el un cui şi, pe de altă parte, băgăm un par într-o gaură? Şi îl folosim în două feluri diferite sau în acelaşi fel atunci când băgăm acest par în această gaură şi, pe de altă parte, alt par în altă gaură? Sau ar trebui să vorbim de folosiri diferite numai atunci când într-un caz, să zicem, introducem ceva în altceva iar în celălalt zdrobim ceva? Sau toate acestea înseamnă folosirea ciocanului într-un fel, iar despre un fel diferit trebuie să vorbim doar când folosim ciocanul ca pe un presse-papiers?

— În ce cazuri trebuie să spunem că un cuvânt e folosit în două feluri diferite şi în ce cazuri că e folosit într-un singur fel? A spune că un cuvânt e folosit în două (sau mai multe) feluri diferite nu ne dă încă, în sine, nici o idee despre folosirea lui. Prin aceasta se indică doar un fel de a privi această utilizare, oferind o schemă pentru descrierea sa cu două (sau mai multe) subdiviziuni. Este corect să spunem: „Fac două lucruri cu acest ciocan: bat un cui în această scândură şi unul în aceea”. Dar aş fi putut să spun şi: „Fac un singur lucru cu acest ciocan; bat un cui în scândura aceasta şi unul în aceea”. Pot exista două feluri de discuţii cu privire la faptul dacă un cuvânt e folosit într-un fel sau în două feluri: (a) Doi oameni pot discuta dacă în engleză cuvântul „cleave” e folosit numai pentru tăierea a ceva sau şi pentru lipirea lucrurilor unul de altul. Aceasta este o discuţie cu privire la faptele ce ţin de o anumită utilizare reală, (b) Ei pot discuta dacă cuvântul „altus”, care stă atât pentru „adânc” cât şi pentru „înalt”, este prin aceasta folosit în două feluri diferite. Această chestiune este analoagă chestiunii dacă cuvântul „gând” este folosit în două feluri sau într-unul atunci când vorbim de gând conştient şi gând inconştient. Omul care spune „acestea sunt, cu siguranţă, două utilizări diferite” a hotărât deja să folosească o schemă duală, iar ceea ce a spus exprima această hotărâre.

Atunci dacă solipsistul spune că numai experienţele sale sunt reale e inutil să-i răspundem: „De ce ne spui acest lucru dacă nu crezi că noi îl auzim într-adevăr?” Sau, oricum, dacă-i dăm acest răspuns, nu trebuie să credem că am răspuns la dificultatea lui. Nu există răspuns al gândirii comune la o problemă filosofică. Putem apăra gândirea comună împotriva atacurilor filosofilor numai dezlegând încurcăturile lor, adică vindecându-i de tentaţia de a ataca gândirea comună; şi nu prin reafirmarea vederilor gândirii comune. Filosoful nu e un om care şi-a pierdut judecata, un om care nu vede ceea ce vede toată lumea; pe de altă parte, dezacordul său cu gândirea comună nu este nici acela al omului de ştiinţă care este în dezacord cu vederile grosolane ale omului de pe stradă. Adică, dezacordul său nu se bazează pe o cunoaştere mai subtilă a faptelor. Trebuie prin urmare să căutăm sursa încurcăturilor sale. Şi noi constatăm că există încurcătură şi insatisfacţie mintală nu numai atunci când nu este satisfăcută curiozitatea noastră privind anumite fapte sau când nu putem găsi o lege a naturii care să se potrivească cu întreaga noastră experienţă, ci şi atunci când o exprimare ne nemulţumeşte – poate datorită diferitelor asociaţii pe care le evocă. Limbajul nostru obişnuit, care, dintre toate sistemele posibile de notaţie, este cel care străbate întreaga noastră viaţă, ţine mintea noastră în mod rigid într-o poziţie, cum ar veni, iar în această poziţie ea se simte uneori amorţită, dorind şi alte poziţii. Astfel, dorim uneori un simbolism care accentuează mai puternic o diferenţă, făcând-o mai evidentă decât o face limbajul comun, sau unul care, într-un caz particular, foloseşte forme de exprimare mai asemănătoare între ele decât cele pe care le foloseşte limbajul comun. Crampa noastră mintală slăbeşte atunci când ni se arată sisteme de notaţie care împlinesc aceste nevoi. Aceste nevoi pot fi din cele mai variate.

Însă omul pe care-l numim solipsist şi care spune că numai propriile sale experienţe sunt reale nu intră prin aceasta în contradicţie cu noi asupra nici unei chestiuni practice cu privire la fapte; el nu spune că noi simulăm atunci când ne plângem de dureri, el ne compătimeşte la fel de mult ca oricine altcineva, dar în acelaşi timp vrea să restrângă folosirea atributului „real” la ceea ce am numi experienţele lui; şi poate că nici nu vrea câtuşi de puţin să numească experienţele noastre „experienţe” (din nou, fără a intra în dezacord cu noi asupra vreunei chestiuni de fapt). Căci el ar spune că este de neconceput ca alte experienţe decât ale lui să fie reale. Prin urmare, el ar trebui să folosească un simbolism în care expresii ca „A are o durere de dinţi adevărată” (unde A nu este el însuşi) să fie fără semnificaţie, un simbolism ale cărui reguli exclud această expresie aşa cum regulile şahului exclud posibilitatea ca un pion să facă mişcarea calului. Sugestia solipsistului revine la a folosi o expresie ca „există o durere de dinţi reală” în loc de „Smith (solipsistul) are o durere de dinţi”. Şi de ce să nu-i concedem acest simbolism? Nu-i nevoie să spun că, pentru a evita confuzia, mai bine n-ar fi folosit deloc în acest caz cuvântul „real” ca opus lui „simulat”; ceea ce înseamnă pur şi simplu că va trebui să asigurăm distincţia „real”/”simulat” în alt fel. Solipsistul care spune „numai eu simt o durere reală”, „numai eu văd (sau aud) în realitate” nu exprimă nici o opinie; şi de aceea e aşa de sigur de ceea ce spune. El este în mod irezistibil tentat să folosească o anumită formă de exprimare; dar trebuie încă să aflăm de ce stau lucrurile aşa.

Expresia „numai eu văd într-adevăr” este strâns legată de ideea exprimată în afirmaţia „nu ştim niciodată ce vede celălalt cu adevărat când priveşte la ceva” sau în aceasta: „nu ştim niciodată dacă el numeşte «albastru» acelaşi lucru pe care noi îl numim «albastru»„. Am putea, de fapt, argumenta: „Nu pot şti niciodată ce vede el sau dacă vede ceva, căci tot ceea ce am sunt diferite feluri de semne pe care mi le dă el; prin urmare, a spune că vede este o ipoteză cu totul inutilă; ce este vederea pot să ştiu numai deoarece eu însumi văd; am învăţat cuvântul «vedere» doar pentru a desemna ceea ce fac eu”. Bineînţeles că acest lucru este pur şi simplu neadevărat, căci, în mod sigur, am învăţat o folosire diferită şi mult mai complicată a cuvântului „a vedea” decât pretind aici. Să clarificăm tendinţa care mă călăuzea când făceam această declaraţie printr-un exemplu dintr-o sferă puţin diferită. Să luăm în considerare următorul argument: „Cum putem dori ca această hârtie să fie roşie, când ea nu e roşie? Nu înseamnă oare aceasta că doresc ceva ce nu există deloc? Prin urmare dorinţa mea poate conţine doar ceva asemănător însuşirii hârtiei de a fi roşie. Nu s-ar cuveni, prin urmare, să folosim un cuvânt diferit în loc de «roşu» atunci când vorbim de dorinţa ca ceva să fie roşu? Imaginile dorinţei ne arată, cu siguranţă, ceva mai puţin definit, ceva mai vag decât realitatea însuşirii hârtiei de a fi roşie. Ar trebui prin urmare să spun, în loc de «Aş vrea ca această hârtie să fie roşie» ceva de felul «Aş vrea un roşu pal pentru această hârtie»„. Dar dacă, în felul obişnuit de a vorbi, el spusese „Aş vrea un roşu pal pentru această hârtie”, pentru a-i îndeplini dorinţa ar trebui să o fi pictat în roşu pal – şi nu aceasta era ceea ce a vrut el. Pe de altă parte, nu există nici o obiecţie împotriva însuşirii formei de exprimare pe care o sugerează el atât timp cât ştim că el foloseşte expresia „Aş vrea un x pal pentru această hârtie” ca însemnând totdeauna ceea ce de obicei exprimăm prin „Aş vrea ca această hârtie să aibă culoarea x”. Ceea ce a spus el recomanda într-adevăr simbolismul său, în sensul în care un simbolism poate fi recomandat. Dar el nu ne-a spus vreun adevăr nou şi nici nu ne-a arătat că ceea ce spusesem noi înainte era fals. (Toate acestea leagă problema noastră de acum de problema negaţiei. Am să vă dau numai o sugestie, spunând că ar fi posibil un simbolism în care, ca să vorbim în general, o calitate ar avea totdeauna două nume, unul pentru cazul în care se spune despre ceva că o are, celălalt pentru cazul în care se spune despre ceva că nu o are. Negaţia lui, „Această hârtie e roşie” ar putea fi atunci, să zicem, Această hârtie nu e rudie”{8}. Un asemenea simbolism ar îndeplini într-adevăr unele din dorinţele ce ne sunt refuzate de limba noastră obişnuită şi ce produc uneori o crampă care este încurcătura filosofică în legătură cu ideea negaţiei.)

Dificultatea pe care o exprimăm spunând „Nu pot şti ce vede atunci când spune (în mod veridic) că vede o pată albastră” se naşte din ideea că „a şti ce vede el” înseamnă: „a vedea ceea ce vede şi el”; însă nu în sensul în care vrem să spunem asta atunci când avem amândoi acelaşi lucru în faţa ochilor; ci în sensul în care obiectul văzut ar fi un obiect, să zicem, în capul lui, sau în el. Ideea este că acelaşi obiect poate fi înaintea ochilor lui şi ai mei, dar că eu nu pot să-mi bag capul în al lui (sau mintea mea în a lui, ceea ce înseamnă acelaşi lucru) astfel încât obiectul real şi nemijlocit al vederii sale să devină, de asemenea, obiectul real şi nemijlocit al vederii mele. Prin „Nu ştiu ce vede el” vrem de fapt să spunem „Nu ştiu la ce priveşte el”, unde „ce priveşte el” este ascuns, iar el nu poate să mi-l arate; este înaintea ochilor minţii lui. Prin urmare, pentru a scăpa de această încurcătură, să examinăm diferenţa gramaticală dintre enunţurile „Nu ştiu ce vede el” şi „Nu ştiu la ce priveşte el”, aşa cum sunt ele folosite, de fapt, în limbajul nostru.

Uneori cea mai satisfăcătoare exprimare a solipsismului nostru pare să fie aceasta: „Atunci când ceva este văzut (într-adevăr văzut), totdeauna eu sunt cel care îl vede”.

Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în legătură cu această exprimare este expresia „întotdeauna eu”. Întotdeauna cine?

— Căci, destul de straniu, nu gândesc: „întotdeauna L. W.” Aceasta ne duce la examinarea criteriilor pentru identitatea unei persoane. În ce împrejurări spunem: „Aceasta este aceeaşi persoană pe care am văzut-o acum o oră?” Folosirea reală a expresiei „aceeaşi persoană” şi a numelui unei persoane se bazează pe faptul că multe caracteristici pe care le folosim drept criterii de identitate coincid în marea majoritate a cazurilor. De regulă, lumea mă recunoaşte după înfăţişarea corpului meu. Corpul meu îşi schimbă înfăţişarea numai treptat şi, comparativ vorbind, puţin, şi tot aşa este cu vocea mea, cu obiceiurile caracteristice etc. care se schimbă încet şi numai între anumite limite. Suntem înclinaţi să folosim numele de persoane aşa cum o facem numai ca urmare a acestor fapte. Asta se poate vedea cel mai bine dacă ne imaginăm cazuri nereale care ne arată ce „geometrii” diferite am fi înclinaţi să folosim dacă faptele ar fi diferite. Să ne imaginăm, de exemplu, că toate corpurile omeneşti care există ar arăta la fel, că, pe de altă parte, diferite grupuri de caracteristici ar părea să-şi schimbe, cum s-ar zice, locul între aceste corpuri. Un asemenea grup de caracteristici ar putea fi, să zicem, blândeţea însoţită de o voce înaltă şi de mişcări încete sau un temperament coleric, o voce adâncă şi mişcări bruşte şi altele asemenea. În astfel de împrejurări, cu toate că ar fi posibil să dăm nume corpurilor, am fi poate tot atât de puţin înclinaţi să facem asta pe cât suntem să dăm nume scaunelor din garnitura de mobilă a sufrageriei noastre. Pe de altă parte, ar putea fi util să dăm nume grupurilor de caracteristici, iar folosirea acestor nume ar corespunde în linii mari numelor de persoane din limbajul nostru actual.

Sau să ne imaginăm că ar fi ceva obişnuit pentru oameni să aibă două caractere, astfel: conformaţia, talia şi caracteristicile de comportament ale oamenilor ar suferi periodic o schimbare completă. Ar fi ceva obişnuit ca un om să aibă două asemenea stări, şi ca el să treacă brusc dintr-una într-alta. Este foarte probabil că într-o astfel de societate am fi înclinaţi să botezăm pe fiecare om cu două nume, şi, poate, să vorbim de perechea de persoane din trupul său. Bunăoară erau dr Jekyll şi dl Hyde două persoane sau erau ei aceeaşi persoană care doar s-a schimbat? Putem spune şi aşa, şi aşa, cum vrem. Nu suntem obligaţi să vorbim de o dublă personalitate.

Există mai multe utilizări ale cuvântului „personalitate” pe care ne putem simţi înclinaţi să le adoptăm, toate mai mult sau mai puţin înrudite. Acelaşi lucru este valabil atunci când definim identitatea unei persoane cu ajutorul amintirilor sale. Să ne închipuim un om ale cărui amintiri în zilele cu soţ din viaţa sa, conţin evenimentele din toate acele zile, omiţând cu totul ce s-a petrecut în zilele fără soţ. Pe de altă parte, într-o zi fără soţ el îşi aminteşte ce s-a petrecut în zilele fără soţ anterioare, dar atunci memoria lui omite zilele cu soţ fără nici un sentiment de discontinuitate. Dacă vrem, putem să presupunem, de asemenea, că înfăţişările şi caracteristicile sale se schimbă în zilele cu soţ şi în cele fără soţ. Trebuie oare să spunem că în acest caz există două persoane care locuiesc în acelaşi trup? Adică, este corect să spunem că există şi greşit să spunem că nu, sau invers? Niciuna, nici alta. Căci folosirea obişnuită a cuvântului „persoană” este ceea ce s-ar putea numi o folosire compusă care este adecvată în împrejurările obişnuite. Dacă presupunem, aşa cum şi fac, că aceste împrejurări s-au schimbat, atunci o dată cu aceasta s-a schimbat şi folosirea termenului „persoană” sau „personalitate”, iar dacă vreau să păstrez acest termen şi să-i dau o folosire analoagă celei de la început, am libertatea de a alege între multe folosiri, adică între multe genuri diferite de analogii. Într-un asemenea caz s-ar putea spune că termenul „personalitate” nu are doar un singur succesor legitim. (Acest fel de consideraţii au importanţă în filosofia matematicii. Să luăm în considerare folosirea cuvintelor „demonstraţie”, „formulă” şi altele. Să luăm în considerare întrebarea: „De ce s-ar numi ceea ce facem noi aici «filosofie»? De ce să fie ea privită ca singura succesoare legitimă a diferitelor activităţi care au purtat acest nume în vremurile dinainte?”)

Să ne întrebăm acum ce fel de identitate a personalităţii este aceea la care ne referim atunci când spunem „când ceva este văzut, totdeauna eu sunt cel care văd”. Ce anume doresc să aibă în comun toate aceste cazuri de a vedea? Drept răspuns, trebuie să-mi mărturisesc mie însumi că nu e vorba de înfăţişarea mea corporală. Nu văd întotdeauna o parte a corpului meu, atunci când văd. Şi nu este esenţial ca trupul meu, dacă e văzut printre alte lucruri pe care le văd, să arate totdeauna la fel. De fapt, nu îmi pasă cât de mult se schimbă el. Şi am aceeaşi atitudine cu privire la toate însuşirile corpului meu, caracteristicile comportării mele şi chiar cu privire la amintirile mele.

— Când mă gândesc puţin mai mult la aceasta, înţeleg că ceea ce voiam să spun era: „Totdeauna când un lucru este văzut, ceva este văzut”. Adică, acel ceva despre care spuneam că dura în timpul tuturor experienţelor de a vedea nu era o anume entitate „eu”, ci însăşi experienţa de a vedea. Acest lucru poate deveni mai clar dacă ne închipuim că omul care face afirmaţia noastră solipsistă arată spre ochii lui în timp ce zice „eu”. (Poate pentru că vrea să fie exact şi să spună în mod explicit care ochi anume aparţin gurii ce zice „eu” şi mâinilor ce arată spre propriul corp.) Dar spre ce arată el? Spre aceşti ochi anume, cu identitatea lor de obiecte fizice? (Pentru a înţelege această propoziţie trebuie să vă reamintiţi că gramatica cuvintelor despre care spunem ca stau pentru obiecte fizice este caracterizată prin felul în care folosim expresia „acelaşi cutare şi cutare” sau „identicul cutare şi cutare”, în care „cutare şi cutare” desemnează obiectul fizic.) Am spus mai înainte că el nu voia să arate spre nici un obiect fizic anume. Ideea că el spusese ceva cu sens s-a născut dintr-o confuzie corespunzând confuziei între ceea ce vom numi „ochiul geometric” şi „ochiul fizic”. Am să indic folosirea acestor termeni: Dacă un om încearcă să îndeplinească ordinul „Arată spre ochiul tău”, el poate face multe lucruri diferite şi există multe criterii diferite pe care le va accepta pentru faptul de a fi arătat spre ochiul lui. Dacă aceste criterii coincid, aşa cum se şi întâmplă de obicei, eu le pot folosi alternativ şi în diverse combinaţii pentru a-mi arăta că mi-am atins ochiul. Dacă ele nu coincid, va trebui să deosebesc diferitele sensuri ale expresiei „Îmi ating ochiul” sau „Mişc degetul spre ochiul meu”. Dacă, de exemplu, ochii mei sunt închişi, pot totuşi avea acele senzaţii kinestezice caracteristice în braţ, pe care le-aş numi senzaţiile kinestezice ale ridicării mâinii spre ochi. Că am reuşit să fac asta voi recunoaşte după senzaţia tactilă specifică a atingerii ochiului meu. Dar dacă ochiul meu ar fi în spatele unei plăci de sticlă, fixate în aşa fel încât m-ar împiedica să exercit o presiune asupra ochiului cu degetul, încă ar mai exista un criteriu, şi anume, cel al senzaţiilor musculare, care m-ar face să spun că acum degetul meu a fost în dreptul ochiului. Cât priveşte criteriile vizuale, există două pe care le pot adopta. Există experienţa obişnuită de a vedea mâna mea ridicându-se şi venindu-mi spre ochi, iar această experienţă este, bineînţeles, diferită de aceea de a vedea întâlnindu-se două lucruri, să zicem, două vârfuri ale degetelor. Pe de altă parte, pot folosi drept criteriu pentru mişcarea degetului meu către ochi ceea ce văd atunci când privesc în oglindă şi văd degetul meu apropiindu-se de ochi. Dacă acel loc din corpul meu care „vede” după cum zicem noi, urmează să fie determinat prin mişcarea degetului meu către ochi, potrivit celui de-al doilea criteriu, atunci putem concepe că aş putea vedea cu ceea ce, potrivit altor criterii, este vârful nasului sau locuri de pe frunte; sau aş putea astfel indica un loc din afara corpului meu. Dacă doresc ca un om să arate spre ochiul său (sau ochii săi) numai potrivit celui de-al doilea criteriu, atunci îmi voi exprima dorinţa spunând: „Arată spre ochiul tău geometric (sau spre ochii tăi geometrici)”. Gramatica cuvântului „ochi geometric” stă faţă de gramatica cuvântului „ochi fizic” în aceeaşi relaţie ca şi gramatica expresiei „senzaţia vizuală a uni copac” cu gramatica expresiei „copacul fizic”. În fiecare dintre cazuri, a spune „acesta este un gen diferit de obiect faţă de celălalt” înseamnă a confunda toate lucrurile; căci cei care spun că datele simţurilor sunt un gen diferit de obiecte faţă de obiectele fizice înţeleg greşit gramatica cuvântului „gen”, exact la fel ca acei care spun că un număr este un gen diferit de obiect faţă de o cifră. Ei cred că fac un enunţ precum „Un tren, o gară şi un vagon sunt genuri diferite de obiecte”, în timp ce enunţul lor este analog cu „Un tren, un accident de cale ferată şi o reglementare feroviară sunt genuri diferite de obiecte”.

Ceea ce mă tenta să spun întotdeauna „eu sunt cel care vede când ceva este văzut” era ceva la a cărui tentaţie aş fi putut ceda şi spunând „ori de câte ori ceva este văzut, acesta este ceea ce este văzut”, însoţind cuvântul „acesta” cu un gest care cuprinde câmpul meu vizual (însă fără a înţelege prin „acesta” acele obiecte pe care se întâmplă să le văd în acel moment). S-ar putea spune: „Arăt spre câmpul vizual ca atare, nu spre ceva din el”. Iar aceasta serveşte numai la scoaterea în evidenţă a lipsei de sens a primei exprimări.

Să înlăturăm deci pe „întotdeauna” din exprimarea noastră. În acest caz îmi pot încă exprima solipsismul spunând „Numai ceea ce văd eu (sau ce văd acum) este văzut cu adevărat”. Iar aici sunt tentat să spun: „Cu toate că prin cuvântul „eu” nu mă refer la L. W., o să meargă dacă ceilalţi îl înţeleg pe „eu” ca desemnându-l pe L. W., dacă tocmai acum eu sunt de fapt L. W.” Aş putea, de asemenea, exprima pretenţia mea spunând: „Sunt potirul vieţii”; dar reţineţi, este esenţial ca fiecare dintre cei cărora le spun acest lucru să fie incapabili să mă înţeleagă. Este esenţial ca celălalt să nu fie în stare să înţeleagă „ce vreau eu într-adevăr să spun”, deşi el ar putea practic să facă ce vreau eu, recunoscându-mi o poziţie de excepţie în simbolismul său. Vreau însă să fie logic imposibil ca el să mă înţeleagă, adică, ar trebui să fie fără sens, nu fals, să se spună că el mă înţelege. Astfel, exprimarea mea este una din multele folosite în diferite ocazii de filosofi şi presupusă a transmite ceva persoanei care rosteşte, deşi în esenţă inaptă de a transmite ceva altcuiva. Dacă a transmite o semnificaţie înseamnă pentru o expresie a fi însoţită de sau a produce anumite experienţe, atunci expresia noastră poate avea tot felul de semnificaţii, iar eu nu vreau să spun nimic despre acestea. Suntem însă, de fapt, induşi în eroare, gândind că expresia noastră are o semnificaţie în sensul în care are semnificaţie o expresie care nu este metafizică; căci comparăm în mod greşit cazul nostru cu unul în care celălalt nu poate înţelege ceea ce spunem pentru că lui îi lipseşte o anumită informaţie. (Această observaţie poate deveni limpede numai dacă înţelegem legătura dintre gramatică, pe de o parte, şi sens şi nonsens, pe de alta.)

Pentru noi, semnificaţia unei expresii este caracterizată de folosirea pe care i-o dăm. Semnificaţia nu este un însoţitor mintal al expresiei. Aşadar expresia „Cred că înţeleg ceva prin ea”, sau „Sunt sigur că înţeleg ceva prin ea”, pe care o auzim atât de des în discuţii filosofice drept justificare pentru folosirea unei expresii nu este deloc o justificare pentru noi. Întrebăm: „La ce te referi?”, adică, „Cum foloseşti această expresie?” Dacă cineva m-a învăţat cuvântul „bancă” şi a spus că el pune uneori sau totdeauna o linie deasupra lui astfel „bancă” şi că asta înseamnă ceva pentru el, ar trebui să spun: „Nu ştiu ce fel de idee legi de această linie, dar ea nici nu mă interesează dacă nu îmi arăţi că există o folosire a liniei în genul de calcul în care vrei să foloseşti cuvântul «banc㻄.

— Vreau să joc şah, iar cineva îi pune regelui alb o coroană de hârtie, lăsând neschimbată folosirea piesei, spunându-mi însă că acea coroană are o semnificaţie pentru el în cadrul jocului, pe care însă nu o poate exprima prin reguli. Eu spun: „atât timp cât nu schimbă folosirea piesei, asta nu are ceea ce eu numesc o semnificaţie”.

Poţi auzi uneori că o expresie ca „Aceasta e aici” are pentru mine, atunci când arăt către o parte a câmpului meu vizual în timp ce o spun, un fel de semnificaţie primară, deşi nu poate transmite vreo informaţie nimănui altcuiva.

Atunci când spun „Numai asta se vede”, uit că o propoziţie poate să ne apară drept ceva firesc fără a avea nici o utilizare în calculul nostru lingvistic. Să ne gândim la legea identităţii „a=a” şi la cum ne chinuim uneori să-i prindem sensul, s-o vizualizăm, privind un obiect şi repetându-ne nouă înşine o propoziţie ca „Acest copac este acelaşi lucru cu acest copac”. Gesturile şi imaginile prin care dau în aparenţă sens acestei propoziţii sunt foarte asemănătoare acelora pe care le folosesc în cazul lui „Numai asta se vede într-adevăr”. (Pentru a ne clarifica în legătură cu problemele filosofice, este folositor să devenim conştienţi de amănuntele în aparenţă neimportante ale acelei situaţii în care suntem înclinaţi să facem o anumită afirmaţie metafizică. Astfel, putem fi tentaţi să spunem „Numai asta se vede într-adevăr” atunci când privim o ambianţă care nu se schimbă, dar putem să nu fim deloc tentaţi să o spunem atunci când privim în jurul nostru în timp ce mergem.)

Aşa cum am spus, nu există nici o obiecţie faţă de adoptarea unui sistem de simboluri în care o anumită persoană deţine totdeauna sau numai temporar o poziţie privilegiată. Şi, prin urmare, dacă rostesc propoziţia „Numai eu văd cu adevărat”, putem concepe că semenii mei îşi vor aranja după aceasta simbolismul în aşa fel încât să se pună de acord cu mine spunând „cutare şi cutare este văzut cu adevărat” în loc de „L. W. vede cutare şi cutare” etc., etc. Ceea ce este însă greşit este să credem că eu pot justifica această alegere a unui simbolism. Când am spus, cu toată convingerea, că numai eu văd, eram înclinat şi să spun că prin „eu” nu mă refeream de fapt la L. W., cu toate că în folosul semenilor mei aş putea zice „Acum L. W. este cel care vede cu adevărat”, deşi nu la asta mă refer de fapt. Aproape că aş putea spune că prin „eu” mă refer la ceva care se găseşte chiar acum în L. W., ceva ce alţii nu pot vedea. (Mă refeream la mintea mea, dar nu puteam arăta spre ea decât prin corpul meu.) Nu e nimic greşit în a sugera că alţii ar trebui să-mi acorde o poziţie privilegiată în simbolismul lor; dar justificarea pe care vreau s-o dau pentru asta, şi anume că acest corp este acum sediul acelui ceva care trăieşte cu adevărat – este fără sens. Căci, după cum se recunoaşte, prin aceasta nu se afirmă ceva care este, în sens obişnuit, o chestiune de experienţă. (Şi să nu credem că este vorba de o judecată de experienţă pe care numai eu o pot cunoaşte pentru că numai eu sunt în situaţia de a avea acea experienţă anume.) Acum, ideea că adevăratul eu locuieşte în corpul meu e legată de gramatica specifică a cuvântului „eu” şi de neînţelegerile pe care această gramatică poate să le genereze. Există două utilizări diferite ale cuvântului „eu” (sau „al meu”) pe care le-aş putea numi „utilizarea ca obiect” şi „utilizarea ca subiect”. Exemple ale primului fel de utilizare sunt acestea: „Braţul meu e rupt”, „Eu am crescut paisprezece centimetri”, „Eu am un cucui pe frunte”, „Vântul îmi răvăşeşte părul”. Exemple de al doilea fel sunt: „Eu văd cutare lucru”, „Eu aud cutare lucru”, „Eu încerc să-mi ridic braţul”, „Eu cred că va ploua”, „Eu am dureri de dinţi”. Se poate indica deosebirea dintre aceste două categorii, spunând: Cazurile din prima categorie implică recunoaşterea unei anumite persoane şi în aceste cazuri există posibilitatea unei greşeli sau, cum aş formula eu mai curând: S-a avut în vedere posibilitatea unei erori. Posibilitatea de a nu reuşi să marchezi nici un punct este avută în vedere în jocurile mecanice. Pe de altă parte, dacă am introdus o monedă în jocul mecanic dar mingile nu apar, aceasta nu ţine de hazardul jocului. Este posibil, ca, de exemplu, într-un accident, eu să simt o durere în braţ, să văd un braţ rupt lângă mine şi să cred că este al meu, când de fapt este al vecinului meu. De asemenea, aş putea ca, privind în oglindă, să iau în mod greşit un cucui de pe fruntea lui drept unul de pe fruntea mea. Pe de altă parte, nu este vorba de a recunoaşte o persoană atunci când spun că am dureri de dinţi. Ar fi lipsit de sens să întrebi „eşti sigur că tu eşti acela care are dureri?” Dacă în acest caz nu e posibilă nici o eroare, aceasta se datorează faptului că mutarea pe care am fi înclinaţi s-o considerăm drept o eroare, o „mutare greşită”, nu e câtuşi de puţin o mutare a jocului. (În şah distingem între mutări bune şi proaste, iar dacă punem regina în bătaia nebunului, numim aceasta o greşeală. Nu este însă o greşeală să transformi un pion în rege.) Şi acum se înfăţişează următorul fel de a enunţa ideea noastră: ca să fi luat pe altcineva drept eu însumi, când am făcut afirmaţia „Am dureri de dinţi”, este în aceeaşi măsură cu neputinţă pe cât ar fi să gem de durere din greşeală, luând în mod greşit pe altul drept eu însumi. A spune „Mă doare” nu este cu nimic mai mult o afirmaţie despre o anumită persoană decât e geamătul. „Dar cu siguranţă că cuvântul «eu» din gura unui om, se referă la omul care îl rosteşte; arată spre sine însuşi; şi foarte des un om care îl rosteşte arată într-adevăr cu degetul spre sine însuşi.” Era însă cu totul de prisos să arate spre sine. Ar fi putut la fel de bine să ridice doar mâna. Ar fi greşit să spui că, atunci când cineva arată spre soare cu mâna, el arată şi spre soare şi spre sine însuşi, deoarece el e cel care arată; pe de altă parte, arătând, el poate atrage atenţia atât asupra soarelui cât şi asupra lui însuşi.

Cuvântul „eu” nu înseamnă acelaşi lucru ca şi „L. W.”, chiar dacă eu sunt L. W., nici nu înseamnă acelaşi lucru ca şi expresia „omul care vorbeşte acum”. Dar aceasta nu înseamnă că „L. W.” şi „eu” înseamnă lucruri diferite. Nu înseamnă decât că aceste cuvinte sunt instrumente diferite ale limbajului nostru.

Să ne gândim la cuvinte ca la instrumente caracterizate prin folosirea lor şi apoi să ne gândim la folosirea unui ciocan, la folosirea unei dălţi, la folosirea unui colţar, a unui borcănaş cu clei şi la aceea a cleiului. (Pe lângă aceasta, tot ceea ce spunem aici poate fi înţeles numai dacă se înţelege că se joacă o mare varietate de jocuri cu propoziţiile limbajului nostru: A da şi a îndeplini ordine, a pune întrebări şi a răspunde la ele; a descrie un eveniment; a spune o istorie imaginară; a spune o glumă; a descrie o experienţă nemijlocită, a face presupuneri despre evenimente din lumea fizică; a face ipoteze ştiinţifice şi teorii; a saluta pe cineva etc., etc.) Gura care spune „eu” sau mâna care se ridică pentru a indica faptul că eu sunt cel care vrea să vorbească sau cel care are dureri de dinţi nu arată, prin aceasta, spre ceva. Dacă, pe de altă parte, vreau să indic locul durerii mele, îl arăt. Iar aici să ne amintim din nou diferenţa dintre a arăta locul care mă doare fără a fi condus de ochi şi, pe de altă parte, a arăta o cicatrice de pe corpul meu după ce am căutat-o. („Aici am fost vaccinat”.) – Omul care ţipă de durere sau care spune că are dureri nu alege gura care o spune.

Toate acestea revin la a spune că persoana despre care zicem „are dureri” este, potrivit regulilor jocului, persoana care ţipă, îşi schimonoseşte faţa etc. Locul durerii – aşa cum am spus – poate fi în corpul unei alte persoane. Dacă, spunând „eu”, arăt spre propriul meu corp, atunci modelez folosirea cuvântului „eu” după aceea a demonstrativului „această persoană” sau „el”. (Acest fel de a face asemănătoare cele două expresii este întru câtva analog celui adoptat uneori în matematică, să zicem în demonstraţia teoremei că suma celor trei unghiuri ale unui triunghi este de 180°.

Spunem,α = α', β = β' şi γ = γ'. Primele două egalităţi sunt de un gen cu totul diferit faţă de cea de-a treia.) în „Eu am dureri”, „eu” nu este un pronume demonstrativ.

Să comparăm cele două cazuri: 1. „De unde ştii că el are dureri?” – „Pentru că îl aud gemând”. 2. „De unde ştii că ai dureri?” – „Pentru că le simt”. Dar „le simt” înseamnă acelaşi lucru ca şi „le am”. Prin urmare aceasta n-a fost câtuşi de puţin o explicaţie. Cu toate acestea, faptul că în răspunsul meu sunt înclinat să accentuez cuvântul „simt” şi nu cuvântul „eu” arată că prin „eu” nu vreau să aleg o anume persoană (dintre alte persoane).

Deosebirea dintre judecăţile „eu am dureri” şi „el are dureri” nu este aceea dintre „L. W. Are dureri” şi „Smith are dureri”. Ea corespunde, mai curând, deosebirii dintre a geme şi a spune că cineva geme. – „Dar cu siguranţă că cuvântul «Eu» din «Eu am dureri» serveşte la a mă distinge pe mine de alţi oameni, căci tocmai prin semnul «eu» disting pe a spune că eu am dureri de a spune că unul dintre ceilalţi are dureri”. Să ne imaginăm un limbaj în care, în loc de „N-am găsit pe nimeni în cameră”, s-ar spune „L-am găsit în cameră pe dl Nimeni”. Să ne imaginăm problemele filosofice care ar apărea dintr-o asemenea convenţie. Unii filosofi crescuţi în acest limbaj ar simţi probabil că nu le place asemănarea expresiilor „dl Nimeni” şi „dl Smith”. Când simţim că dorim să-l abolim pe „Eu” din „Eu am dureri”, se poate spune că tindem să facem ca exprimarea verbală a durerii să fie asemănătoare exprimării prin geamăt.

— Suntem înclinaţi să uităm că numai folosirea specifică a unui cuvânt este cea care dă acelui cuvânt semnificaţia sa. Să ne gândim la vechiul nostru exemplu pentru folosirea cuvintelor: Cineva este trimis la băcănie cu o bucată de hârtie având cuvintele „cinci mere” scrise pe ea. Folosirea cuvântului în practică este semnificaţia lui. Să ne imaginăm că ar fi ceva obişnuit ca obiectele din jurul nostru să aibă etichete cu cuvinte pe ele, cu ajutorul cărora vorbirea noastră s-ar referi la obiecte. Unele dintre aceste cuvinte ar fi nume proprii ale obiectelor, altele nume comune (ca masă, scaun etc.), iar altele nume de culori, nume de forme etc. Adică, o etichetă ar avea semnificaţie pentru noi numai în măsura în care am folosi-o într-un mod anume. Ne-am putea imagina cu uşurinţă că am fi impresionaţi de simpla vedere a unei etichete pe un lucru şi am uita că ceea ce face importante aceste etichete este folosirea lor. Astfel credem uneori că am numit ceva atunci când facem gestul de a arăta şi rostim cuvinte ca „Acesta este…” (formula definiţiei ostensive). Spunem că numim ceva „durere de dinţi” şi credem că expresia a primit o funcţie determinată în ceea ce întreprindem cu ajutorul limbajului atunci când, în anumite împrejurări, am arătat spre obraz şi am spus:Aceasta este durere de dinţi”. (Ideea noastră este că atunci când arătăm iar celălalt „ştie doar spre ce arătăm” el cunoaşte folosirea cuvântului. Şi aici avem în minte cazul special în care „acel ceva spre care arătăm” este, să zicem, o persoană, iar „a cunoaşte pe acela spre care arăt” înseamnă a vedea spre care dintre oamenii de faţă arăt.)

Simţim atunci că în cazurile în care „eu” este folosit ca subiect, nu-l folosim pentru că recunoaştem o anumită persoană după caracteristicile sale corporale; iar aceasta creează iluzia că folosim acest cuvânt pentru a ne referi la ceva necorporal, care îşi are, totuşi, sediul în corpul nostru. De fapt acesta pare a fi adevăratul ego, cel despre care se spunea „Cogito, ergo sum”. – „Atunci nu există minte, ci numai un corp?” Răspuns: cuvântul „minte” are înţeles, adică el are o folosire în limbajul nostru; dar a spune acest lucru nu înseamnă încă a spune ce fel de folosire îi dăm noi.

De fapt se poate spune că ceea ce ne-a interesat în aceste cercetări a fost gramatica acelor cuvinte care descriu ceea ce numim „activităţi mintale”: a vedea, a auzi, a simţi etc. Iar aceasta e totuna cu a spune că ne preocupă gramatica „expresiilor care descriu date senzoriale”.

Când filosofii spun că există date ale simţurilor, o spun ca pe o opinie sau o convingere filosofică. Dar a spune că eu cred că există date ale simţurilor revine la a spune că eu cred că un obiect poate părea că este în faţa ochilor noştri chiar atunci când nu este. Când cineva foloseşte expresia „date ale simţurilor”, trebuie să-i fie clară particularitatea gramaticii ei. Căci, ideea care a condus la introducerea acestei expresii era de a modela expresii referitoare la „aparenţă”{*} după expresii referitoare la „realitate”. Se spunea, de exemplu, că dacă două lucruri par să fie egale, atunci trebuie să existe două ceva-uri care sunt egale. Ceea ce, bineînţeles, nu înseamnă nimic altceva decât că noi am hotărât să folosim o expresie ca „aparenţele acestor două lucruri sunt egale” în mod sinonim cu „aceste două lucruri par să fie egale”. Într-un mod destul de ciudat, introducerea acestui nou mod de a vorbi i-a înşelat pe oameni, făcându-i să creadă că descoperiseră noi entităţi, noi elemente ale structurii lumii, ca şi cum a spune „Cred că există date ale simţurilor” ar fi similar cu a spune „Cred că materia se compune din electroni”. Când vorbim de egalitatea aparenţelor sau a datelor simţurilor, introducem o nouă utilizare a cuvântului „egal”. Este posibil ca lungimile A şi B să ne apară egale, ca B şi C să ne apară egale, dar A şi C să nu ne apară egale. Iar în noul simbolism va trebui să spunem că deşi aparenţa (datele senzoriale ale) lui A este egală cu cea a lui B iar aparenţa lui B este egală cu cea a lui C, aparenţa lui A nu este egală cu aparenţa lui C; ceea ce este în ordine, dacă nu te supără să foloseşti pe „egal” în mod intranzitiv.

Pericolul care ne ameninţă atunci când adoptăm simbolismul propriu limbajului datelor simţurilor este acela de a uita diferenţa dintre gramatica unui enunţ despre date ale simţurilor şi gramatica unui enunţ despre obiecte fizice care este, privit din afară, asemănător. (Din acest punct s-ar putea continua discutând despre neînţelegerile care-şi găsesc expresia în propoziţii ca: „Nu putem niciodată vedea un cerc perfect”, „Toate datele simţurilor noastre sunt vagi”. De asemenea, aceasta conduce la comparaţia gramaticii cuvintelor „poziţie”, „mişcare” şi „mărime” în spaţiul euclidian şi în cel vizual. Există, de exemplu, poziţie absolută, mişcare absolută şi mărime în spaţiul vizual.)

Putem acum să folosim o expresie ca „a arăta către aparenţa unui corp” sau „a arăta către date vizuale ale simţurilor”. În mare vorbind, acest fel de a arăta e totuna cu a privi, să zicem, de-a lungul ţevii unei puşti. Astfel, putem arăta şi spune: „Aceasta este direcţia în care îmi văd imaginea în oglindă”. S-ar putea, de asemenea, folosi o expresie ca „aparenţa sau percepţia degetului meu indică percepţia copacului” şi altele asemănătoare. Între aceste cazuri de indicare, trebuie totuşi să distingem pe acelea în care se arată în direcţia din care pare să vină un sunet sau de a arăta cu ochii închişi către fruntea mea etc.

Atunci când spun, în felul solipsistului,Aceasta este ceea ce se vede cu adevărat”, arăt în faţa mea şi este esenţial că arăt într-un mod vizual. Dacă aş arăta lateral sau în spatele meu – spre lucruri pe care nu le văd, cum ar veni – actul de a arăta ar fi în acest caz lipsit de sens pentru mine; el n-ar fi act de a arăta în sensul în care doresc să arăt. Dar asta înseamnă că atunci când arăt în faţă, zicând „aceasta este ceea ce se vede cu adevărat”, deşi fac gestul de a arăta, nu arăt spre un lucru în opoziţie cu altul. E ca şi atunci când călătorind cu o maşină şi fiind grăbit, apăs instinctiv pe ceva care stă în faţa mea ca şi cum aş putea să împing maşina din interior.

Când are sens să spunem „văd aceasta” sau „aceasta se vede”, arătând către ceea ce văd, are de asemenea sens să spunem şi „văd aceasta”, sau „aceasta se vede”, arătând către ceva, ce nu văd. Când am făcut enunţul meu solipsist, am arătat spre ceva, dar am răpit orice sens actului de a arăta legând în mod inseparabil pe cel care arată de ceea ce este arătat. Am construit un ceas cu toate rotiţele lui etc., iar la sfârşit am fixat cadranul de limba ceasului, făcându-l să meargă de jur-împrejur o dată cu ea. Şi în acest fel, propoziţia solipsistului „Numai aceasta se vede cu adevărat” ne aminteşte de o tautologie.

Unul din motivele tentaţiei pe care o simţim de a formula pseudo-enunţul nostru este, bineînţeles, asemănarea sa cu enunţul „numai eu văd asta” sau „aceasta este zona pe care o văd”, când arăt spre anumite obiecte din jurul meu, în opoziţie cu altele, sau într-o anumită direcţie din spaţiul fizic (nu din spaţiul vizual), în opoziţie cu alte direcţii din spaţiul fizic. Şi dacă, arătând în acest sens, spun „asta este ceea ce se vede cu adevărat”, mi se poate răspunde: „Asta este ceea ce vezi tu, L. W.; dar nu există nici o obiecţie faţă de adoptarea unui simbolism în care ceea ce obişnuim să numim «lucruri pe care le vede L. W.» poartă numele de «lucruri văzute cu adevărat»„. Dacă, totuşi, cred că arătând spre acel ceva care în gramatica mea nu are vreun vecin pot să-mi transmit ceva mie însumi (dacă nu altora), atunci eu fac o greşeală asemănătoare aceleia de a crede că propoziţia „Sunt aici” are sens pentru mine (şi, în treacăt fie zis, este totdeauna adevărată) în condiţii ce se deosebesc de acele condiţii cu totul speciale în care ea are sens. De exemplu, atunci când vocea mea şi direcţia din care vorbesc sunt recunoscute de altcineva. Iarăşi un caz important din care poţi învăţa că un cuvânt are semnificaţie prin folosirea specifică pe care i-o dăm.

— Suntem ca oamenii care cred că bucăţi de lemn modelate mai mult sau mai puţin asemănător cu piesele de şah sau de dame şi care stau pe o tablă de şah constituie un joc, chiar dacă nu s-a spus nimic despre cum trebuie ele folosite.

Are sens să se spună „se apropie de mine” chiar atunci când, vorbind din punct de vedere fizic, nimic nu se apropie de corpul meu; şi, la fel, are sens să se spună „este aici” sau „a ajuns la mine” când nimic nu a ajuns la corpul meu. Iar, pe de altă parte, „sunt aici” are sens dacă vocea mea e recunoscută şi se aude venind dintr-un loc anume al spaţiului care ne este comun. În propoziţia „este aici” acel „aici” era un aici din spaţiul vizual. În mare vorbind, este ochiul geometric. Propoziţia „sunt aici” trebuie, pentru a avea sens, să atragă atenţia asupra unui loc din spaţiul care ne este comun. (Şi există mai multe feluri în care ar putea fi folosită această propoziţie.) Filosoful care crede că are sens să-şi spună sieşi „sunt aici” ia expresia verbală din propoziţia în care „aici” este un loc din spaţiul care ne este comun şi se gândeşte la „aici” ca şi cum ar fi acel aici din spaţiul vizual. El spune, aşadar, în realitate ceva asemănător cu „Aici este aici”.

Aş putea, totuşi, încerca să-mi exprim solipsismul într-un fel diferit: îmi închipui că eu şi alţii desenăm imagini sau descriem ceea ce vede fiecare dintre noi. Aceste descrieri sunt puse înaintea mea. Arăt către cea pe care am făcut-o eu şi spun „Numai aceasta se vede (sau s-a văzut) cu adevărat”. Adică sunt tentat să spun: „Numai această descriere se sprijină pe realitate (realitate vizuală)”. Pe celelalte le-aş putea numi – „descrieri fără conţinut”. M-aş putea de asemenea exprima spunând: „Numai această descriere a fost derivată din realitate; numai aceasta a fost comparată cu realitatea”. Acum are o semnificaţie clară atunci când spunem că această imagine sau această descriere este o proiecţie, să zicem, a acestui grup de obiecte – copacii spre care privesc – sau că a fost derivată din aceste obiecte. Dar trebuie să considerăm mai îndeaproape gramatica unor expresii ca „această descriere este derivată din datele simţurilor mele”. Lucrul despre care vorbim e legat de acea tentaţie specifică de a spune: „Niciodată nu ştim ce înţelege într-adevăr celălalt prin «brun» sau ce vede el cu adevărat atunci când spune (în mod veridic) că vede un obiect brun”.

— Am putea propune cuiva care spune asta să folosească două cuvinte diferite în locul cuvântului „brun”; un cuvânt pentru impresia sa specifică, celălalt cuvânt cu acea semnificaţie pe care şi alţi oameni o pot înţelege la fel de bine. Dacă reflectează la această propunere, el va înţelege că e ceva greşit în concepţia sa despre semnificaţia, funcţia cuvântului „brun” şi despre celelalte. El caută o justificare a descrierii sale acolo unde nu există niciuna. (Exact ca şi în cazul în care un om crede că lanţul de temeiuri trebuie să fie fără sfârşit. Să ne gândim la justificarea dată pentru executarea operaţiilor matematice, cu ajutorul unei formule generale; şi la întrebarea: Ne constrânge oare această formulă să o folosim, în acest caz particular, aşa cum o facem?) A spune „Eu deriv o descriere din realitatea vizuală” nu poate să însemne nimic analog cu: „Eu deriv o descriere din ceea ce văd aici”. Pot, de exemplu, vedea un tabel în care un pătrat colorat este corelat cu cuvântul „brun”, şi, de asemenea, cu o pată de aceeaşi culoare aflată în altă parte; şi pot spune: „Acest tabel îmi arată că trebuie să folosesc cuvântul „brun” pentru descrierea acestei pete”. Acesta este felul în care pot deriva cuvântul de care e nevoie în descrierea mea. Ar fi însă fără nici o semnificaţie să se spună că deriv cuvântul „brun” din impresia particulară de culoare pe care o primesc.

Să ne întrebăm acum: „Poate oare un corp omenesc să aibă dureri?” Suntem înclinaţi să spunem: „Cum poate corpul să aibă dureri? Corpul în sine este ceva mort; un corp nu e conştient!” Iar aici, din nou, e ca şi cum am privi în însăşi natura durerii şi am vedea că stă în natura ei ca un obiect material să nu o poată avea; şi este ca şi cum am vedea că ceea ce are dureri trebuie să fie o entitate de o natură diferită de cea a unui obiect material; că, de fapt, ea trebuie să fie de natură mintală. Dar a spune că ego-ul este mintal e ca şi cum ai spune că numărul 3 este de natură mintală sau imaterială, atunci când recunoaştem că cifra „3” nu este folosită ca semn pentru un obiect fizic.

Pe de altă parte, putem foarte bine adopta exprimarea „acest corp simte dureri” şi atunci îi vom spune, exact aşa cum se obişnuieşte, să meargă la doctor, să stea la pat şi chiar să-şi aducă aminte că, atunci când a avut dureri ultima dată, i-au trecut într-o zi. „Dar n-ar fi oare această formă de exprimare una cel puţin indirectă?” – Oare folosim o exprimare indirectă atunci când spunem „Scrie 3 în locul lui x în această formulă” în loc de „Substituie pe 3 lui x”? (Sau, pe de altă parte, este prima din aceste două expresii singura directă, aşa cum cred unii filosofi?) O expresie nu e mai directă decât alta. Semnificaţia expresiei depinde în întregime de felul cum continuăm s-o folosim. Să nu ne închipuim semnificaţia ca o legătură ocultă pe care o face mintea între un cuvânt şi un lucru şi nici că această legătură conţine întreaga utilizare a unui cuvânt aşa cum s-ar putea spune că sămânţa conţine copacul.

Miezul judecăţii noastre că ceea ce are dureri sau vede sau gândeşte este de natură mintală este doar că „eu” din „eu am dureri” nu desemnează un corp anume, căci nu putem substitui lui „eu” o descriere a unui corp.

SFÂRŞIT

{1} Termenul folosit este word-language iar în trad. germ. Wortsprache. (N. t.) {2} Această promisiune nu a fost ţinută. (Notă la ediţia engleza) {3} Wittgenstein nu face nicăieri acest lucru. (Notă la ediţia engleză) {4} Theaitetos 146 D – 147 C.

{5} Vezi Tractatus Logico-Philosophicus 5.02.

{6} Vezi B. Russell, The Analysis of Mind, III.

{7} Wittgenstein nu face acest lucru. (Notă la ediţia engleză) * „wireless connection” – literal, legătură fără fir (n. t.).

{8} Încercăm să sugerăm în acest fel î n română deosebirea dintre red (roşu) şi rode, un cuvânt care nu desemnează nimic î n engleză. (N. t.) * Cuvântul „aparenţă” este folosit aici în sensul de: „felul în care ni se î nfăţişează lucrurile „. (N. t.)