XVI

Noaptea de 29 spre 30 august 1877 cădea domol pe vietățile din jurul Plevnei, umedă, întunecoasă, ajutând parcă gândurile triste în roata lor. Începuse a ploua.

În bivuacurile Regimentului al 10-lea de dorobanți, soldații stau strânși împrejurul tăciunilor. Niște gropi săpate în râpa dealului, ca niște cuptioare, apărau cărbunii de picături. Oamenii frigeau câte o bucățică de brânză, or prăjeau felii de pâine, vorbind rar.

— Ca la cules de porumb, nea Toadere, zicea un recrut de la Călieni unui tovarăș mai de vârstă.

— Păi!…

Toader fuma din lulea și tot trăgea din umeri mantaua ce scăpăta după el.

— Oare ce-o mai fi și ziua de mâine, nea Toader?

— Ia, o zi ca toate zilele…

Soldatul mai tânăr nu îndrăznea să mai întrebe. Dar îl muncea ceva:

— Nu de alta, da’ am niște junei neplătiți de la alde socru-meu… și-mi este c-o rămânea muierea cu datoria în spinare.

— Păi dacă-s de la socru-tău ce-ți pasă?

— Vezi, că e om al dracului.

Toader iar tăcu. Întinse mâna la un cărbune. Îl săltă de vreo două ori în palmă și-l aruncă în lulea, bătându-l cu unghia.

Peste dânșii veni un alt soldat mai vorbăreț.

— Plouă, măi vere, ca la Sfântul Ilie. A făcut Dumnezeu pe voia domnitorului nostru, că cică așa-i place să se bată.

— Ai auzit tu…

— Ba eu n-am auzit, da’, știi, mai spun oamenii.

— Păi vorbă-i!…

Soldatul cel tânăr iar o dete prin „ziua de mâine”.

— Ce-o mai fi, măi vere, și cu noi!… Că, nu de alta, da’ am niște boi neplătiți.

— Ci tacă-ți floanca, măi Gorciule, cu boii tăi!…

Gorciu tăcu. Cel de-al treilea soldat iar începu:

— Ați auzit, măi, oameni buni, porunca domnului maiur? că cică să nu tragi până n-ăi ajunge la redută.

— Păi așa și vine, zise Toader.

Se auzi un tropot de cal prin întuneric; era un ofițer de ordonanță, care se opri lângă cei trei soldați:

— Unde-i domnul colonel Ipătescu, măi băieți? Oamenii se uitară unul la altul:

— Nu putem ști… noi suntem din Regimentul al 10-lea de dorobanți.

Ofițerul trecu înainte. După el venea un furgon cu munițiuni. Caii trăgeau la deal din toate puterile. Se auzea gârbaciul rotașului pocnind, iar glasul lui strigând la înaintaș:

— Ține, mă, hăisa, că dăm de mal… Ptiu! bată-te crucea, că păcătos mai ești!

Caii nu mai puteau. Harabaua se oprise pe un povârniș. Căprarul și artileristul săriră de pe capră.

— Ia puneți mâna, măi soldați!

Cei trei oameni de la foc săriră în ajutorul furgonului. Toader își cbibzui umărul în stinghie și apucă roata de spițe.

— Mânați, măi!

Călăreții opintiră caii, și furgonul o luă din loc.

Ploaia se întindea. Apa străbătea pe sub corturi, udând pe cei ce erau întinși pe pământul gol. Soldații se mai sculau să sape câte un șențuleț. Alții se strângeau în manta.

De dormit, prea puțini dormeau. Gândul de a doua zi îi ținea deștepți. Unii erau tocmai de prin vârful Vrăncii, alții de pe Siret, alții iar de prin podgorii or de la câmp, și mințile se împrăștiau pe departe, pline de imaginea vie a munților, a târlei, a holdelor. Scârțâiau pentru unii cotigele încărcate cu doage; suna pentru podgoreni mustuitorul în hârdău; venea Siretul mare pentru Gorciu și Toader. Din când în când, bubuitul tunului întorcea drumul gândurilor spre viitor. Unii se vedeau cu scările în brațe alergând la asalt; alții parcă zăreau înălțătorul de la pușcă și ocheau tot în cealmaua imamilor de pe parapet; Gorciu, cam păcătos, simțea iataganul turcului că i-a intrat în coaste, și, deodată, se scula, ieșea din cort și descărca pușca în vânt. Toader își ridică fruntea spre el:

— Ce faci, mă zăpăcitule ?

— Am să dau în ei, nea Toadere…

Celălalt se întorcea cu spatele la el și bombănea dezgustat:

— Șterge-ți pușca, mă, și culcă-te.

Comăneșteanu se aruncase, îmbrăcat, pe patul lui de câmp. Un crâmpei de lumânare ardea în sfeșnicul ce era înfipt într-o măsuță de campanie. Cu ochii țintiți în pânza cortului, el își recapitula ordinele ce avea de îndeplinit pe a doua zi: nimic extraordinar, decât poate vorba, „înainte”, ce avea să rostească oamenilor. Se mai gândea la chipul cum trebuia să se urce pe scări, la 3 sau 4 metri înălțime, după cum spuneau schițele statului-major rusesc; la șanțul dimprejurul redutei; la alunecușul drumului. Dar niciuna din aceste întâmplări viitoare nu avea puterea de ademenire a vorbei „înainte”. Tot gândindu-se cum s-o rostească mai bine, spre a fi auzit de întreaga companie, începuse s-o și rostească, la început încet, apoi mai tare, până ce se ridică pe un cot și se puse să strige: „înainte! înainte, băieți!” Pe când comanda astfel în pustiu, se auzea pe sine și i se părea curios, dar n-avea putere să se oprească. Întinzând brațul a comandă, lovi lumânarea, care căzu jos și se stinse. Se sculă s-o aprindă. Pe măsuța de alături sta portofoliul lui, cu cifra numelui. I se păru ciudat să aibă cineva un nume. De ce un nume? Grăi în gând „Mihai Comăneșteanu”, și văzu că aceste două cuvinte nu mai erau sunete goale, ci cuprindeau oarecum înțelesul ființei lui fizice și morale, își aduse aminte că portofoliul îl cumpărase de la Viena, și atunci alte întâmplări îi răsăriră în memorie : lucruri băiețești, nimicuri. Și ce era toată viața lui dacă nu un nimic? Legă de departe firul existenței, de când începuse a învăța, și-l duse până acum: nimic. Fusese un adolescent gentil, un tânăr cumsecade; iubise în dreapta și-n stânga; chinuise pe alții și pe sine, fără să rămâie nicio urmă în economia lui sufletească. Un egoist desăvârșit. Și cu toate astea, soarta îi fusese mamă bună: avea tot ce trebuie unui om spre a însemna ceva. Și nu însemna nimic.

Aceleași gânduri ca la otelul din București, când cugeta la soldații ce se duceau poște întregi pe jos, pe când el venea cu trenul sau cu trăsura. Cine se interesează de soldați ? Ei nu au fărâmături de astea de gânduri, nu au finețea criticei de sine; dar au și ei suflet, au doruri, au nevoi, pe care nu le spun, printr-o pornire de rușine, de bărbătească stăpânire.

Și cel puțin dacă ar fi fost încredințat că-l iubește Anna!…

— Ah, Anna!…

Se uită drept într-un colț al gândurilor, ca s-o regăsească. Nu voise să-i dea portretul. Mai bine. Ar fi fost o dulcegărie mai mult.

Și cu toate astea!… Ce temeinic sprijin, într-o afecțiune cinstită, cu legături pe viață!…

O alunecătură a gândurilor în gol îl făcu să tresară: era să adoarmă. Se sculă, răsuci o țigară și rămase pe marginea patului, privind înainte.

Vasăzică, poate să adoarmă omul și-n asemenea împrejurări?

Desigur. Chiar așa și trebuia să fie: să adoarmă.

Atunci se întinse din nou pe pat. Acuma se lămureau lucrurile: trebuia să adoarmă, ca a doua zi să fie calm, hotărât, să-și împlinească datoria, cea dintâi ce i se înfățișă ca bărbat; cea dintâi și cea mai înaltă: datoria de a merge înainte, de a muri dacă va fi nevoie. Vorba „înainte” aduse din nou imaginea companiei pornind la atac. Se văzu iarăși în fruntea oamenilor, strigându-le „înainte!” Și iar prinse a o rosti, sculându-se din nou și comandând: „înainte, înainte, băieți!”

Se, făcuse roșu și se turburase de tot. Se simți. Autocritica îl făcu să zâmbească o clipă. Se întinse pentru a treia oară pe pat, cu gândul de a dormi.

Dar era așa de aprins, că nu se lipea somnul de el.

Spune ceva vorba asta: datorie și țară? or nu spune nimic? Cea dintâi e mai logică decât cea de a doua: dar cea de a doua spune mai mult decât cea dintâi. Că un om poate să fie mai fericit în țară străină decât în țara lui, lucrul e foarte cu putință, dar vremelnicește. Căci ce fel de om trebuie să fie acela care să nu viseze la munții, la apele și la câmpiile din preajma cărora s-a născut și a crescut? cum trebuie să fie alcătuit sufletul acelora ce nu se simt strâmtorați între necunoscuți, între obrazuri altfel făcute, cu alt grai, cu alte mișcări?

În Vrancea, la izvoarele Milcovului, curge apa limpede; râd codrii în apusul soarelui; mugesc buhaii în prund; cântă în amurg cavalul, adormind vietățile de pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor…

Și e vorba să le aperi!

— He! Comăneștene!

Era glasul maiorului Șonțu.

— Porunciți, domnule maior!

— Nu dormi?

— Nu.

— Pot să intru?

— Poftiți.

Deodată se ridica între ei o solemnitate curioasă. Maiorul intră, cu gluga în cap, plouat până la oase.

— Am mai dat o raită pe la oameni, zise el, gândindu-se. Nu prea dorm bieții soldați…

Comăneșteanu rămăsese în picioare.

— Ia șezi, te rog. Ce mai faci?

— Mă gândeam la Spencer.

Maiorul nu înțelegea. Comăneșteanu urmă:

— Să fie dumnealui sănătos. Că dacă pentru un Spencer patriotismul este prejudecată, pentru întregul popor englez este o calitate, și împotriva teoriei lui se ridică estetica tuturor popoarelor. A fi cel mai complet om din vremea și țara ta este a fi omul cel mai complet deoarece un fond comun ne leagă și în același timp ne deosebește pe toți…

Maiorul se dase cu scăunașul mai înapoi și se uita lung la Comăneșteanu. Acesta prinse de veste că celălalt nu înțelegea nimic. În alte împrejurări ar fi râs.

— Mă iertați, domnule maior; vă pare că vorbesc într-aiuri… Căutam să-mi explic unele lucruri.

Maiorul se gândea întru sine: „Oare nu-i e frică?” Apoi zise tare, înțelegând șirul ideilor:

— Ei, bată-te, Comăneștene, te-ai molipsit de la Milescu! Comăneșteanu dete din cap și tăcu.

— Ia ascultă-mă, Mihai. Venisem să te rog ceva…

— Orice, domnule maior.

Maiorul se desfăcu la manta, se desfăcu la tunică și scoase portofoliul. Apoi, încet, gândindu-se, îi întinse un mic pachet, legat cu o panglicuță roșie, discolorată de vreme.

— Uite, te-aș ruga să dai asta surorii mele din Focșani, dacă s-ar întâmpla… cine știe…

Comăneșteanu rămase uimit, de-abia îndrăznind să întindă mâna.

— Bine… poate să… cad eu…

Maiorul privea în pământ. Ridică domol fruntea lui senină și se uită lung la Comăneșteanu:

— Îți urez să nu cazi… ar fi păcat… Ești tânăr și totul te leagă de viață. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor? Sunt singur. Am trăit destul…

Își trecu mâna pe frunte, cu un ușor tremur în degete.

— Afară de asta, împrejurările sunt așa că, chiar dacă aș dori să trăiesc, am foarte puține șanse. Și eu, și Lipan, și Valter - toți comandanții de batalioane. Eu trebuie să merg înaintea trupei. Oamenii sunt oameni… Nu că mă tem de soldați, dar răspunderea e mare.

Tăcu din nou. Se uita înaintea ochilor, departe. Își rezemă capul de scaun.

— Să-ți spui, frate Comăneștene: parcă, nu știu cum, am presimțirea cea mai luminoasă a morții mele de mâine. Îți pare ciudat, nu-i așa, fiindcă e nenatural să presimți ceea ce nu dorești… Dar tocmai în asta și stă explicarea siguranței cu care îți vorbesc, în dorința ce am avut-o pururea de a muri pe câmpul de bătaie. Acum, când sunt așa de aproape de ziua de mâine, poate că ființa mea pământească mă mânjește cu pofta de a mai trăi. Insă, din fericire, am o strajă în mine: judecata. Trebuie să moară cineva pentru țara asta!

Se ridicase în picioare. Umbra ce i-o da lumânarea joasă se frângea pe unghiul cortului cu pământul și se întindea până la ușă.

— Adio, Comăneștene! Să ne vedem sănătoși mâine!

Îl sărută frățește și ieși.

— Pe Milescu l-ai văzut astăzi ?

— Da, domnule maior.

— Bine. Adio!

În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. Se putea să fie sincer un om cu astfel de gânduri?… Și nicio lacrămă, nicio părere de rău!… Ba, parcă, o temere ascunsă de a nu se înduioșa, de a nu se moleși.

Se uită la pachețelul ce i-l lăsase maiorul și rămase pe gânduri. Își aduse aminte de Sașa. La drept, și el, ca și maiorul, n-avea pe nimeni, decât surorile. Se mai uită la pachet: părea un lucru de demult. Imaginea Sașei îl turbură de tot. Duse pachetul la gură și îl sărută ca pe o icoană. Un parfum depărtat îi adie prin amintire. De la cine-o fi fost?…

Strânse pachețelul într-o hârtie, scrise numele doamnei căreia îi era menit și dedesubt „din partea maiorului Șonțu”; apoi îl puse în valiză și încuie. După aceea se culcă.

În Regimentul al 8-lea de linie, cortul lui Milescu se pierdea în linia fumurie a celorlalte corturi. Niciun zgomot nu venea din partea aceea, niciun semn de viață. Numai ploaia cădea otova, întristând sufletele.

Milescu se culcase liniștit, după ce chinuise foalele bietei sale armonice până s-o rupă. Îi venise în minte imnul lui Haydn, și își răzbunase pe ploaie, întinzând capul pe o parte și cântând, cu note duble, melodia poetului de la Rohrau.

Era o particularitate a naturii lui darul acesta de a înfiripa în muzică toate pornirile triste. Prin ce filtru sufletesc străbăteau ele și ajungeau la robinet sub forma limpede a unor picături de cristal ?…

În seara aceea ploioasă se gândise la Elena. Neînsemnata ei persoană se legase de notele lui Haydn poate prin adierea misterioasă a suavității.

Cât despre atacul de a doua zi, acela era pus la o parte, ca un lucru în sine, ce nu poate să ia altă formă și altă reprezentare. Atacul de a doua zi era războiul.

Iar pentru război Milescu n-avea altă măsură decât a corpului său, înalt și voinic, pe care era hotărât să-l scoată înainte ca pe o redută mișcătoare.

De aceea se culcase și adormise în pace.