IV

La vestea că turcii au trecut Dunărea și amenință de-a dreptul capitala, care nu era decât la 60 de kilometri de Giurgiu, panica deveni generală. Rușii trecuseră Prutul; turcii treceau Dunărea; prin urmare, țara devenea din nou câmpul deschis al luptelor dintre cei doi dușmani.

În cei mai culți și mai echilibrați își făcea drum cu încetul credința că, de astă dată, lucrurile nu aveau să se mai petreacă ca pe vremea hospodarilor fanarioți, și că armata română va fi dusă în foc și se va bate. Cei mai mulți însă dau din cap, nehotărâți. Rușinea de propria lor frică; speranța că soldatul e vânjos; lipsa de încredere în armament și în experiența ofițerilor, toate acestea îi făcea să trăiască într-o alarmă continuă. La fiecare nouă știre, se supărau:

— Dar armata noastră ce face, domnule ? Văd că n-ai cap să ieși pe stradă de săbii!…

Erau și de cei care plecau tiptil la Brașov, sau și mai departe, sub cuvânt că se duc la băi… Era ceva cam devreme pentru băi.

Iar masa poporului, care nu știa să meargă la băi și nici nu avea cu ce, sta acasă, ducând șartul vieții ca întotdeauna, cu o încordare de voință seacă, așteptând ca ziua de mâine să aducă prăpastia. Aci, nici mare entuziasm, nici mare frică. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generațiile vechi, o clătinare de cap la trecerea pilcurilor de soldați, și, departe, în fundul conștiinței, încredințarea că au să se mai mărească dăjdiile și nevoile. Noțiunea patriotismului, ca orice abstracțiune coprinzătoare de prea multe lucruri, nu avu înțeles în popor decât când rușii, tăbărâți prin preajma orașelor și satelor, începură a da raita prin tijghelele și cotinețele oamenilor. Un sentiment de groază străbătuse cu încetul până în straturile poporane la vorba bașibuzuc. Cruzimile acestor hoarde, cunoscute de pe vremea răscoalei din Herțegovina și a războiului sârbilor, ajunsese legendară.

De fapt, pe tot lungul țărmului bulgăresc, bande de bașibuzuci și de cerchezi prădau ca în codru, așteptând începerea acțiunii.

La Vidin, turcii aveau 40 de mii de oameni, puși sub comanda lui Osman-pașa, ofițer înțelept și hotărât, a cărui purtare în războiul cu sârbii făcea pe cunoscători să-l judece favorabil. La Rusciuc erau 18 mii de oameni, puși sub comanda lui Ahmed Ejub-pașa, venit de la Șumla; la Șumla, 40 de mii, puși sub comanda lui Abdul-Kerim, numit de curând serdar-ekrem.

Prin urmare, numai între Șumla și Rusciuc, pe drumul de la Varna la Dunăre, erau aproape 60 de mii de turci, amenințând capitala; fără a mai socoti că, de la Vidin, Osman-pașa amenința Craiova și toată Oltenia.

În fața armatei turcești de peste Dunăre, românii puneau două corpuri de armată, cu un efectiv de 50.000 de oameni și 180 de tunuri.

Întâiul corp de armată, sub comanda generalului de brigadă Lupu George, avea să ocupe Oltenia, cu obiectiv principal Calafatul; al doilea corp, sub comanda generalului de brigadă Radovici Alexandru, era chemat să acopere capitala, observând drumurile dintre Giurgiu și Oltenița.

Știrea din jurnalul francez nu era așa de gravă cum o făceau vânzătorii de ziare. Turcii treceau Dunărea, dar în bande mici, mai mult pentru a prăda. Puneau foc pichetelor, ucideau soldați singurateci, pescari, ciobani, spre a le lua vitele; merseseră până a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grâne. Însă nu făcuseră nicio încercare serioasă de a coborî trupe.

Cu toate astea, Comăneșteanu hotărî să plece chiar în ziua aceea. Prin ordinul de concentrare de la 6 aprilie era chemat numaidecât la regiment. În urma stăruințelor, i se dase un răgaz de zece zile, cu condițiune ca în termen să se afle pe malul Dunării.

Se coborî din otel și se duse la soră-sa. O găsi într-o odaie goală, cu niște mănuși vechi în mână, așezând într-un cufăr. La fereastră, un soldat curățea instrumente de chirurgie, așezându-le cu mare grijă în cutii. Comăneșteanu avu o mișcare de oroare față de tăișul lucios al foarfecelor și al cuțitelor. Sașa era slabă și nedormită. Cum îl văzu, rămase cu ochii țintă la el.

— Ce este, Mihai ?

— Nimic, maman. Am venit să te văd.

Ea își duse mâinile la tâmple.

— Am ajuns de-mi sare inima la toate nimicurile. Adevărat e că au trecut turcii Dunărea?

— Nu-i adevărat. Trec noaptea cerchezi singurateci după prădă- ciune… Dar chiar dacă ar fi trecut armată regulată, tot n-ar trebui să fii așa de neliniștită, dragă maman. Acuma știi că nu se mai poate face altfel; mergem cu toții să ne împlinim datoria, și Dumnezeu cu noi!

— Știu, dar ce să fac?… Toată noaptea mă muncesc gândurile… Baciule, adu două scaune.

Soldatul ieși în vârful degetelor. Mihai se uită la el lung. Parcă-l cunoștea de undeva.

— Cine-i omul ăsta, maman?

Sașa se însenină puțin.

— Nu-ți mai aduci aminte de el?… Baciul Micu, de la Ciulniței… cel cu câinele omorât…

— Cel care a fugit de la nenea Matei?…

— Da. S-a întors tocmai acum, fiindcă a auzit el, prin satul lui, că Matei se duce la război… Zice că vrea să meargă după dânsul…

— Foarte bine… E rară o așa fire de om.

Sașa rămase un moment cu privirea înecată în depărtarea spațiului. Frate-său o atinse binișor pe umăr. Baciul aduse scaunele.

— Maman, unde e Alexandru?

— Au ieșit amândoi… De ce?

Mihai șezu lângă dânsa.

— Dacă vrei să te liniștești și să m-asculți, aș avea două-trei lucruri să-ți spun.

Ea se uită la el, aiurită, dar zâmbind:

— Spune, dragă.

— Eu plec astăzi la regiment…

— Chiar astăzi?…

— Te rog, maman, nu te mira și nu mă întrerupe. Dă-mi voie să fiu și eu o dată autoritar cu dumneata… Plec chiar astăzi. Ce s-o întâmpla cu noi, Dumnezeu știe! Eu sunt încredințat că am să mă întorc viu, nevătămat…

Ea făcu o mișcare, ca și cum ar fi voit să vorbească, dar o înecau lacrămile și nu putu rosti nicio vorbă. El, hotărât să spună ce avea de spus, întoarse privirile în altă parte și urmă:

— Niciun om cu mintea sănătoasă nu se poate gândi serios la moarte, și mai cu seamă nu pricepe posibilitatea morții sale, pricepând în același timp foarte bine pe a altora. Noțiunea individualității noastre abstracte ne face să ne socotim eterni. Dar eterni nu suntem… Maman, mă asculți?

Ea făcu semn din cap că da.

El urmă mai departe, rar, de-abia vorbind, cu respirația scurtă:

— Și fiindcă nu suntem eterni, dacă s-ar întâmpla să nu mă mai întorc, te rog să dai numele nostru unuia din băieți… lui Alexandru bunăoară… fiindcă alți Comăneșteni nu mai sunt…

Nu mai putu nici el urma. Își duse mâna stângă la vinele gâtului și apăsă pe ele cu putere. Apoi se sculă repede.

— Te rog, maman, nu mai plânge. Avem nevoie de înălțare sufletească și de voință. Știi ce ne vorbeai când eram copii… Sărută-mă, să ne vedem sănătoși.

Sașa se sculă, își șterse lacrămile, căutând să se stăpânească cât mai mult. Îl sărută lung pe ochi, ca în vremea cea bună, și zise apoi încet:

— Pleci pe la Giurgiu?

— Da. Astăzi la 5. Mă duc până la Comana cu trenul și de acolo cu căruța. Trec acum pe la Milescu, să văd dacă merge și el. La din contra o să-i cer să scrie îngrijitorului de la moșia lor să mă primească în gazdă. Poate chiar să mă duc până la Giurgiu, unde e divizia mea, ca să aflu cu siguranță unde-mi este regimentul. Linia noastră era Frățești-Turbatu-Stănești. Dar cine știe ce schimbări s-or fi urmat.

— Mă duc numaidecât la otel să-ți văd de lucruri. Lasă-mi cheile. Vii la dejun?

— Da. Însă te rog, maman, să nu se mai vorbească asupra plecării mele.

După ce ieși, din josul scării, întrebă pe soră-sa:

— Cine mai e la dejun?

— Nu mai e nimeni, decât noi și Natalia.

De la Sașa, Comăneșteanu se duse drept la Milescu. Fu primit de același fecior, în același birou, cu aceleași vacsuri și bombe din partea prietenului său.

Milescu, cu părul halăciugă, cu cămașa desfăcută pe pieptul lui puternic, sufla în ochelari ca să vadă mai bine pe Mihai.

— De ce nu mai stai câteva zile, omule, să mergem împreună?

— Nu mă mai întreba, Milescule, fiindcă nu pot să-ți răspund nimic. Ne înțelegem de minune: două zile mai mult sau două zile mai puțin nu schimbă lucrurile. Și cu toate astea eu plec. Acesta e sentimentul meu. Am de împlinit pentru întâiași dată în viață o adevărată datorie bărbătească; voi s-o împlinesc bine! Îmi pare rău că n-am plecat de-a dreptul cu regimentul.

Celălalt se uita la el lung, ascultând cu băgare de seamă.

— Mii de bombe!… știi că ai dreptate, dragă?

Și, sărind de pe scaun, sună și sună, și iar sună, până ce feciorul, speriat, intră pe ușă ca o vijelie.

— Du-te de vezi dacă cuconița e îmbrăcată și spune-i să vie numaidecât aici.

Apoi, intrând cu înlesnirea firii lui nehotărâte dar entuziaste în părerea amicului său, începu a striga:

— Ba bine că nu! Ba vezi că o să stăm să batem balurile și cluburile la București pe când turcii trec Dunărea!… Ai de o mie de ori dreptate, mon cher. Merg și eu cu tine. Auzi, două-trei zile!… Parcă suntem școlari leneși, care caută să mai lungească vacanța…

Elena întrerupse monologul lui vânturatic. Cum o văzu, Milescu sări la dânsa.

— Elencuțo, astă-seară plec la regiment.

Elena se uită și la unul și la altul, aiurită.

— Nu se poate, Nicule, n-ai nimic gata.

— Se poate, nu se poate, eu plec, asta-i! La 5 plecăm, Mihai?

— Trenul pleacă la 5.

Tocmai atunci Elena băgă de seamă că era și Comăneșteanu de față. Făcu un pas către el, cu mâna întinsă, și îi zise zâmbind:

— Dumneata ești de vină.

Milescu se înfundase într-un potop de vavilioane, de vacsuri și de bombe, de nu-l mai scotea nici corabia lui Noe.

— Miile millions de tonnerresl… Auzi dumneata, că nu se poate!… Vacs, nu se poate!… Poftești dumneata să mă țiu de baluri și de fleacuri când toți camarazii mei se duc să se bată?… Vacs!… Pune slugile să-mi facă valiza, că eu plec. Asta-i!… Auzi, domnule, parcă sunt la epitropie… Toată lumea se duce să-și facă datoria, numai Milescu șade acasă. Vacs și iar vacs! Asta nu se poate, dragă…

Elena se uita la el, cu mâinile moleșite și cu capul pe o parte.

— Bine, creștinul lui Dumnezeu, n-ai hotărât tu singur că plecăm cu toții în ziua de 16?…

Milescu aprinse o țigară și aruncă furios chibritul pe covor.

— Plecați dumneavoastră la 16. Eu plec astă-seară.

Cu simțul realității practice imediate al femeilor, Elena luă chibritul de jos și călcă pe covorul care începuse să fumege. Apoi veni către Mihai, înălțând din umere.

— Ce să fac? N-are nimic gata.

Comăneșteanu, care ațâțase fără voia lui pe Milescu, se duse binișor către el…

— Ia ascultă, Nicule… Șezi să vorbim. De ce ții cu orice preț să pleci astăzi?

Milescu se răsti la el:

— Cum!… O-ntorci acuma?

— Șezi. N-o întorc deloc. Eu, dacă plec, am alte cuvinte, personale, ale mele, pe care tu nu le ai…

— Nu-mi umbla cu mofturi!…

— Nu umblu cu nimic. Șezi, să vorbim liniștit.

Milescu se mai îmblânzi și șezu. Comăneșteanu urmă:

— Eu plec pentru că… așa trebuie să fac. Dacă aș avea o familie ca tine, care să-mi ceară să rămân încă două zile, aș rămânea.

— Pe onoarea ta?

Comăneșteanu dete din cap, râzând. Milescu iar sări de pe scaun.

-Vezi? vezi?

— Stăi la loc binișor. Mai întâi, nu-i adevărat că turcii au trecut Dunărea. Dacă te crezi neapărat trebuincios oastei române pentru a birui pe dușmani, liniștește-te: până acuma n-avem cu cine ne bate…

Nuanța de ridicol din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decât toate argumentele, fiindcă începu a râde. Comăneșteanu urmă:

— Fă-ți toate pregătirile în pace, ascute-ți sabia, unge-ți revolverul, mai fa un pocher, două, și când vei fi gata, pornește-o.

— Tu ai totul gata?

— Negreșit că am. Eu am plecat de opt zile de la țară, cu toate pregătirile făcute.

— Vasăzică, eu trebuie să rămân…

Nu se-mpăca deloc cu ideea asta.

— Trebuie să rămâi până vei avea totul gata. Deocamdată să fii bun să-mi dai un cuvânt pentru îngrijitorul tău de la moșie.

Milescu păru încântat.

— Cu cea mai mare plăcere… Bravo!… Elencuțo, dă-mi niște hârtie.

Nevastă-sa se uită prin pupitrul lui, râzând.

— Alaltăieri i-am pus toate la loc…

Ea vru să iasă, ca să-i aducă hârtia, Milescu o chemă îndărăt:

— Elencuțo, Elencuțo, stăi, nu merge așa. Spune Annicuței să vie.

Elena rămase pe prag, fără să priceapă ce avea a face Annicuța cu scrisoarea.

— Nu cred să fie gata.

— Fără vorbă, femeie! Să vie aici, că dumneaei este proprietara…

Annicuța se și ivi la ușă, parcă ar fi ieșit din pământ. Milescu se uită la nevastă-sa închizând dintr-un ochi:

— Înțelegi dumneata!…

Anna, veselă, cam încurcată de privirea ironică a lui cumnatu-său, se duse la Comăneșteanu cu mâna întinsă. Apoi se întoarse către Milescu.

— Ce vrei, Nicule?

Milescu o privea de sus până jos, cercetând-o parcă ar fi vrut s-o cumpere.

— Da’ repede te-ai îmbrăcat dumneata astăzi!…

— Trebuia să ies. Mă duceam să-ți cumpăr niște cravate militărești. Ia stai.

Și Anna se înălță în vârful picioarelor, cu o panglică subțire în mână, ca să-i ia măsura gâtului. Milescu, ca o bleandă, se dete cu capul către dânsa.

— Echipați-mă, fetelor, că plec la bătălie…

După aceea, își netezi părul scărmănat de Anna și îi zise:

— Acuma șezi aici și scrie: „Domnule Ioane”.

Anna luă condeiul și scrise: „Domnule Ioane”. El dictă mai departe:

— „Îți fac cunoscut că amicul nostru, dl Mihai Comăneșteanu, june încântător și brav militar, vine să se bată cu turcii..”

Annicuța lăsă condeiul și se sculă supărată. Milescu râdea:

-Nu vrei să scrii?

— Dacă nu ești serios, nu scriu.

— Ba foarte serios. Tu ești proprietara, tu trebuie să scrii.

Anna se făcuse roșie și rămase rezemată de birou. Apoi se

Întoarse din nou pe scaun și, luând o altă foaie de hârtie, se puse să scrie.

— Dictează, zise ea, încercând să pară supărată.

Milescu iar începu.

— Zi pe slovă: „Iubite domnule Ioane”.

Fata dete din cap, cu silnicie prefăcută, pe când Elena și Comăneșteanu râdeau.

— Acuma nu te mai ascult. Am să scriu eu.

Și, în adevăr, se așeză să scrie pe socoteala ei. După ce sfârși, puse scrisoarea într-un plic și o întinse lui Comăneșteanu, mulțumită cit nu se mai poate.

Milescu, repede, luă el scrisoarea..

— Mă rog, să mă ierți, domnișoară; eu sunt tutorul dumitale. Cred că nu pot să te las să corespondezi cu tineri, așa, sub ochii mei…

Anna râdea liniștită:

— Zău, Nicule. Ce pâcală ești! Cetește-o, dacă vrei. Spun lui Ion să pună casa la dispoziția d-lui Comăneșteanu…

Milescu sări în sus strigând:

— Așa?… Stai, că te-am prins. De unde știai dumneata ce trebuie să scrii?…

Anna rămase uimită. În adevăr, ar fi trebuit să nu știe. Văzându-i pe toți râzând, se înroși și mai tare. Elena veni spre dânsa, umflată de râs, și zise și ea:

— Ba zău, Annicuțo, prin ce minune știai tu ce să spui în scrisoare ?

Milescu sărea prin odaie ca un clovn, bătând din palme și cântând:

— Am prins-o, am prins-o!… Ascultă la ușă!…

Anna vrea să se apere; da să zică o vorbă lui Milescu, acesta sărea și mai sus; da să se adreseze Elenei, soră-sa nu-i putea răspunde de râs. În cele din urmă, nemaiștiind cum s-o scoată la capăt, începu să plângă.

Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea departe, se opri din tumbe și veni lângă dânsa.

— Nu fi copilă, Annicuțo… Ești fată mare… Dacă plângi, nu-ți mai aduc pețitori…

Ea nu răspundea. Toți tăceau acum. Situația devenea curioasă. Milescu mai încercă o glumă, care se prinse:

— Așa-i ea, fată simțitoare…

Anna ridică ochii către el, plini de o indignare așa de comică, încât Elena începu din nou a râde.

— Parole d’honneur, Nicule, dacă vei mai vedea tu cravate de la mine…

— Bine, dragă, m-oi duce și eu la regiment fără cravată, ca regele Kalakaua…

Apoi, scoțându-și ochelarii, citi adresa de pe scrisoarea Annei: „Domnului Ion Paraipan”, așa-zis ți „reacționarul dropicos”.

— Uite, dumneaei l-a poreclit. După aceea dete scrisoarea lui Mihai.

Anna râdea de porecla lui Ion ți, pe furiș, își duse batista la ochi…

Share on Twitter Share on Facebook