VI

În lumina limpede a unei dimineți de primăvară, trăsura înainta de-a lungul Dunării. Zilei de ploaie urma o zi senină. Pomii din zăvoaie înălțau ramuri încărcate de flori. Lemnul-câinesc părea învăluit în spumă de lapte; cătina înfiripa frunzele sale ascuțite într-un liliachiu spălăcit. Prin cohalmurile Dunării, iarba, neagră-verde, era presărată de flori albastre. Ici și colo, câte un piersic sălbatec înveselea priveliștea cu crengile sale de sorcovă roșie.

Din toată firea se ridica un imn de viață puternică spre soare.

De pe înălțimi se vedea întreaga panoramă a malului stâng: mici parcuri de artilerie adăpostite pe după dealuri; corturi albe, fugând în perspectiva unei linii nesfârșite; sate grămădite sub copaci fumurii.

De-a lungul drumului, trăsura întâlnea soldați de toate armele; cai nărăviți de-a curmezișul șoselei; săpători din secția geniului lucrând la apărări; peste tot aceeași luptă a omului cu nevoile, ca și în gara de la Filaret.

De la o vreme, trăsura lăsă șoseaua și apucă pe o cărare ce șerpuia printre arături. Drumul, desfundat de ploi, era greu de tot. La fiecare pas, birjarul era amenințat să-și rupă arcurile din cauza gropilor săpate în marginea lanurilor.

După vreo două ceasuri de muncă, ajunseră în preajma Stăneștilor.

De departe se vedea satul, așezat pe povârnișul unei coline. Soarele bătea în acoperișul de tinichea al bisericii, făcându-l să strălucească, parcă ar fi fost de cristal.

Deodată, birja se întâlni cu un șir de care, ce până atunci erau ascunse în vale, urcând din greu la deal, care și căruțe bulgărești, de grădinari și agricultori, pline de bulendre, cu femei și copii deasupra. Nemaiîncăpând pe drumul îngust, se revărsaseră peste câmp, prin arătură, spre marea disperare a unui domn ce venea călare după dânșii.

Comăneșteanu făcu semn unui bulgar să oprească, dar acesta trecu înainte, împungând în bivoli și mulțumindu-se a zice, „sosiescu turciii”; al doilea bulgar voi să treacă și el, dar Comăneșteanu sări în noroi și-l apucă de piept.

— Stăi, bade! Unde-ați pornit-o?

Acesta, încăpățânat, trăgea înainte fără să răspundă.

— N-auzi, mă bleotule! Unde vă duceți?

— Sosiescu turcili. Sâm la Bichetu.

— Nu-i adevărat!

— Sâm la Bichetu, zise acesta, cu accentul lui bulgăresc, vrând să treacă mai departe.

Tocmai atunci ajunse și domnul călare.

— Mă rog, domnule căpitan, opriți pe infamii aceștia, că mă lasă în mizerie: tot grâul e călcat în picioare… Le-a intrat în cap că vin turcii… și toate acestea sunt numai imaginații de-ale lor… Lasă grădinăriile pustii… Înapoi, bleotule!

Cuvintele domnului de pe cal, cam radicale pentru grădinari, fură înțelese pe dos. Într-o clipă, cei de la carele din urmă înconjurară trăsura și deteră năvală spre călăreț, făcând o gură până în slava cerului. Domnul de pe cal o rupse la fugă. O ploaie de noroi și de pietre îl petrecu până ce nu se mai văzu. Apoi bulgarii se împrăștiară fiecare pe la căruța sa și o porniră din nou.

Comăneșteanu rămase nedumirit, uitându-se la birjarul jidan, căruia îi țâțâia inima de frică.

Scena se petrecuse cu o repeziciune extraordinară. Birjarul dete un „io!” la cai, și cloșcăria o porni din nou prin hârtoape.

Mulțimea asta speriată se ducea nebună încotro vedea cu ochii de frica bașibuzucilor. Ar fi trebuit un regiment întreg ca s-o poată opri.

Când scăpătă din șirul carelor bulgărești și dete la dealul Stăneștilor, trăsura ajunse de pe urmă pe domnul călare, care de astă dată era pe jos, cu calul de căpăstru, șchiop.

Comăneșteanu se opri din nou să vorbească cu el.

— Ce este, mă rog, cu oamenii ăștia?

— Hei, domnule căpitan, grele vremuri am ajuns!… Bine, zău, c-au venit ai noștri la guvern, că ne prăpădeam… Uite, noi suntem fără ambiție, dar luptăm pentru o opinie… Mi-au șchiopat calul, mizerabilii… așa, de-o idee… că cică vin turcii…

Cum vorbea el, amestecând alandala cal. și guvern și turci, Comăneșteanu îl măsura din cap până-n picioare. Scurt și gros, cu pulpele strânse în niște carâmbi creți, cu o căciuliți pe ureche, roșu și apoplectic la față, semăna grozav cu „reacționarul dropicos” al Annicuței Villarà. Oare să nu fi fost el?

Mihai opri trăsura să-și aprindă o țigară. Vântul îi stingea mereu chibritul. Domnul cu calul scoase din buzunarul vestei o bucățică de iască și i-o întinse.

— Poftiți, mă rog, că-i mai inflamabilă.

Mihai se uită la dânsul: semăna din ce în ce mai mult cu persoana imaginară a reacționarului dropicos.

— Suntem pe drumul Stăneștilor, nu-i așa?

— Intrăm chiar în sat.

— Ești bun să-mi spui pe care parte sunt casele d-lui Milescu… fiindcă am o scrisoare de la d-lui către dl Paraipan.

Era să zică către „îngrijitor”.

— S-avem onoare, domnu căpitan! Noi suntem domnul Paraipan…

El era!

— Cu ce vă putem servi ?

Mihai îl rugă să se urce cu el în trăsură și îi dete scrisoarea.

Dl Paraipan se uită la adresă, nedumirit.

— E de la d-ra Villarà, zise Comăneșteanu.

— A, vezi așa! Îmi trăsnea mie prin gând, da’, zic, poate, cine știe… Vasăzică, e de la cuconița. Lume bună, d-le căpitan… Că știi dumneata, moșia este a fetei… Eu, unul, pentru stăpâni trăiesc. Pentru coana Annicuța și-n gaură de șarpe intru… Dumneaei mă iubește ca o soră… Știi, eu cu politica!… Apăi dumneaei unde mă încurajază să îmbrățoșez cariera de deputat! Da’, știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte… Este, d-le căpitan?

— Da’ cum să nu fie, d-le Paraipan? Eu sunt locotenent.

— Că noi suntem liberali de la răposata Goleasca. Că fata este Villaroaică despre tată; da’ despre mamă e Golească curată.

— Așa?

— Păi, mă rog, logofeteasa Tinca Goleasca, de la cutremur, s-a măritat tot după un Golesc de la Pitești. Și numa după ce a murit Golescu de la Pitești și a rămas vădană, cu o fată, s-a dus în țara nemțească… Am fost și eu la Carlusbad, da’ n-am înjurat ca atunci de când sunt. Mă rog, domnu căpitan, să mă ție numai cu șuncă de aia otrăvită!… Așa că mama coanei Annicuțe este Golească și despre tată, și despre mamă. Cum găsițipozițiunea noastră?

Comăneșteanu nu înțelegea.

— Cum, mă rog?…

— Pozițiunea satului.

— A!… O găsesc frumoasă.

— Frumoasă. Ce e drept, nu e păcat. Avem apă prin curte. Am făcut de trece iazul morii jur-împrejur, ca la Tușnad… Da’, mă rog, să mă iertați, cu cine avem onoare?

Tocmai intra trăsura în curte. Mihai își spuse numele și rugă pe Paraipan să cetească scrisoarea.

Pe când acesta cetea, o droaie de câini i se gudurau primprejur, sărindu-i pe haine. El da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere. Un băietan, ca de vreo 15 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurți, dar murdar și nețesălat ca un țigan, i se anină de spate, la un loc cu câinii, scotocindu-i prin buzunare.

— Tatică, dă-mi tabachera…

— Fugi, că te plesnesc!

— Pentru mama, doar nu pentru mine.

El, cufundat în cititul scrisorii, pe care se vede că o descurca anevoie, întinse tabachera unui câine. Băiatul se topea de râs.

— Copil fără educație!…

Băiatul își muta fălcile din loc râzând.

— Costică, ești un copil pervers… Dezleagă calul și du-l la grajd… Spune lui Ivan să vină-ncoace.

Ivan era argat în curte și bulgar în suflet. Începea și sfârșea toate cuvintele cu „ni”, ceea ce îi da un aer foarte bleot.

— Mi-am fost nî grâdinâtî nî Cuștândin.

Paraipan vrea să s-arate teribil cu toată lumea.

— Ce-ai făcut la grădină la Constantin?… Mergi de cere cheile la cucoana.

Ivan aduse cheile, și astfel putură intra în casele proprietății.

Pentru Comăneșteanu, deprins cu instalația de la Comănești, cu acareturile și grădinile moldovenești de la Sarba, în care proprietarii puneau toată îngrijirea și adesea și averea, ruinându-se, curtea boierească de la Stănești părea singuratecă și părăsită. Casele, joase, se întindeau în toate părțile, fără nicio linie de arhitectură; curtea, plină de tot felul de lighioane, era neîngrijită; în jurul puțurilor bălăceau porcii prin noroi. Se vedea bine că dl Paraipan făcea mai multă politică decât administrație.

Și cu toate astea, așezarea locului era minunată. Pe o parte curgea iazul morii, strâns între două perdele uriașe de plopi; pe alta, grădina înconjura curtea cu pomi înfloriți. Un aer de simplicitate tânără părea că învăluiește toate cele. Natura surâdea în pragul primăverii, cam tristă, cu o notă de melancolie binevoitoare, atât de scumpă sufletelor cu adevărat românești.

Înăuntru impresia era ceva mai bună. Mobile de lemn și de viță împletită, acoperite cu cretonne; mese vechi, aduse pe vremuri cu cheltuială mare din străinătate; canapele și sofale tot așa. Peste tot, mirosul de casă închisă de țară, în care scândurile spălate, sulfina, pâinea din sofragerie dau atâta caracter.

Aci se instală Comăneșteanu, singur, fericit de a-și putea aduna gândurile, fără a fi supărat de nimeni.

Încetul cu încetul, armata ocupa pozițiile ce-i erau date de statul-maior. Batalionul lui Comăneșteanu se întindea împrejurul Stăneștilor. Între sat și Dunăre, depărtarea era destul de mare, iar locurile adăpostite de dealuri și vâlcele. Prin gura torentelor și pe albia Vâjiitoarei erau împrăștiate pichete de soldați. Sentinelele de pe malul Dunării fuseseră retrase în interior, spre a nu mai rămânea pradă atacurilor îndrăznețe ale turcilor.

De îndată ce sosi, Comăneșteanu se prezentă maiorului Șonțu, comandantul batalionului. Ca și dânsul, maiorul locuia în Stănești, la primar, deși, de fapt, își petrecea și ziua și noaptea pe câmp.

Cel dintâi lucru ce-l impresiona fu prefacerea caracterului maiorului. Îl cunoscuse vesel, harnic, iubitor de lume și petreceri, iubitor de femei și de întâmplări galante, iar acum îl găsea senin, răbdător și, mai presus de toate, cumpătat și bun. Ziua călare, noaptea pe jos, părea cel mai vânjos dintre oamenii batalionului. Vorbea blând și hotărât, privind parcă tot mai departe de clipa prezentă, senin și frumos ca un voinic din vremuri de demult.

Mihai era surprins, încântat și, fără voie, stăpânit de comandantul lui. Când intra seara la Milescu, să se odihnească, adormea de cele mai multe ori gândindu-se la dânsuL Ii lăsa impresia unui cal arab, pe care nu-l văzuse până acum decât la părăzi, gătit și mândru, dar care acum îl încremenea prin înțelepciunea, prin puterea și prin focul cu care biruia și stăpânea pe toți. Se destinsese parcă în el nervul unei vieți noi, de muncă neadormită și de generozitate.

În drumul ce-l făceau adesea printre pichete, maiorul ținea de regulă malul deschis. Comăneșteanu încerca să-l ducă pe la adăposturi.

— Ia să ne coborâm mai ios, d-le maior, că trag turcii în noi ca în țintă.

El da din mână.

— Da’ nu trag nimic. Și ei stau, ca și noi, ascunși după metereze.

— Ba uite că trag.

Tocmai fluierau gloanțele peste capetele lor. Maiorul se opri în loc și se uită la locotenent zâmbind.

— Ăsta-i războiul, Mihai.

— Ba să mă iertați, d-le maior! De ce să mori de un glonț orb?

El înălță din umeri și merse mai departe, coborându-se pe o cărare adăpostită. Aci se opri, scoase din buzunarul tunicii o tabacheră și aprinse încet o țigare.

— Toate gloanțele sunt oarbe, Mihai.

— Dați-mi voie, d-le maior: sunt oarbe, fiindcă rar te ia la ochi inimicul; dar când mergi în contra lui și cazi de un asemenea glonț, te-ai dus să-l cauți și mori cu spor; pe câtă vreme așa, mori parcă te-ai fi împușcat singur, din greșeală.

Maiorul iar dete din umeri și mai făcu câțiva pași; apoi iar se opri.

— Crede-mă, Comăneștene, asta-i războiul. De la început până la sfârșit, ți-ai pus viața ipotecă, și orice glonț, orb sau neorb, ți-o scoate în vânzare. Puțin fatalism nu strică… Și nu numai fatalismul te povățuiește să fii așa, ci și datoria de bun soldat. Ai venit să te bați, sau să te strecori printre gloanțe?

— La drept vorbind, d-le maior, am venit fiindcă m-ați chemat… și cred că așa sunt cei mai mulți. M-oi bate și eu când o sosi momentul, dar vă mărturisesc că nu am nicio ură personală contra nimănui… Patriotismul meu se deșteaptă câteodată sub formă de dor de trecut. Mi-e dor de strămoșii noștri, de Vlad Țepeș, de Ștefan cel Mare, de paloșe și de flamure…

— Asta-i literatură, Comăneștene…

— Ba zău nu! Așa simt eu. Aceia se băteau fiindcă urau pe dușmanii lor; se băteau ca să-și apere viața și averea. Da noi ce avem cu turcii? sau turcii cu noi? Dacă e vorba pe ură și iubire, în altă parte m-aș întoarce.

— Ia ascultă-mă, Comăneștene. Eu îți vorbesc ca soldat. Astăzi, mai mult ca oricând, valoarea oamenilor, a ofițerilor și a soldaților, hotărăște de soarta războaielor. Fiindcă cine pune în linie de bătaie 100.000 de oameni e sigur că va găsi în față cel puțin tot ațâți inamici, înarmați tot așa de bine, cu aceleași sisteme, cu aceleași secrete. Prin urmare, unde fiecare unitate este superioară - și mai cu seamă superioară prin forțe morale - unității din față, acolo e victoria. Ceea ce-mi spui d-ta despre strămoși sunt visuri de oameni fără voință. Toți visătorii se-ntorc spre trecut, din lipsă de energie. Și eu cetesc bătălia de la Rovine, dar în loc să pun mâna pe condei, îmi vine să pun mâna pe sabie. Ștefan cel Mare ?… Are să se nască!… Ochii înainte, în viitor! Pieptul deschis la gloanțe!… Am să cad, dacă mi-o fi scris să cad; dacă nu, am să ajung unde vreau să ajung! Și de voi cădea eu, au să ajungă alții.

Și, punând mâna pe umărul locotenentului, urmă înflăcărat:

— Nu știi ce bine îmi pare c-am intrat în război!… Mi se risipea viața în moliciune, între fuste și cărți de joc, într-un colț de provincie sau în altul. Uite, simțeam în mine putere cât în doi oameni, și nu mă pricepeam cum s-o întrebuințez. Cât eram mai tânăr, făceam pe fiecare lună câte o trăsnaie… Ce spui dumneata!… Războiul este sfânt. Cine n-are pentru ce se bate trebuie să-și găsească cauze. Numai popoarele puternice se bat, și numai a celor ce știu să se bată este viitorul… Tot umanitarismul modern e histerie curată.

Tocmai atunci ieși de după un cot de mal un caporal, care rămase smirna înaintea lor.

— Să trăiți, dom’ maior!

— Ce este, băiete?

— Au sosit de la Giurgiu niște lotce…

— Să poftească.

Caporalul făcu stânga-npré și dispăru. Maiorul urmă mai departe:

— Știi nemțește?…

— Puțin.

— Vream să-ți spun că dacă e vorba de teorii umanitare, singura sectă de idealiști pentru care am respect este aceea a nihiliștilor și a anarhiștilor. Sunt nebuni cât poftești, și aș fi gata să-i împușc pe toți când mi-ar cădea în mână, însă nu din ură personală, ci din reacțiune, spre a opune o forță unei alte forțe. Dar mă-nchin lor. Aceia se ridică împotriva unei tiranii absolute, sau împotriva tiraniei și mai absolute și mai mișelească a majorităților electorale; se ridică împotriva inerției morale a claselor stăpânitoare. Ei aduc cu dânșii voința, care este secretul oricărei conștiinți individuale, a libertății lăuntrice, cea mai rară, cea mai grea de dobândit din toate libertățile…

— Aceea de a ucide fără remușcare…

Maiorul se opri un moment și se uită lung la locotenent.

— Bine… te știam, Comăneștene, om cult și cu mintea deschisă…

— Cred că așa și sunt, sau cel puțin doresc să fiu…

— Atunci cum de nu înțelegi că eu nu fac apologia nihilismului și a anarhismului, ci a voinței admirabile ce se găsește în acești oameni? Trebuie să înțelegi că dacă ei ucid fără remușcare, cum zici dumneta, au siguranța absolută că vor fi uciși și martirizați; că nu ucid ca să fure; că sunt idealiști, că spiritul care neagă este o necesitate logică, într-o lume stricată până la măduvă, cum este o necesitate logică cuțitul într-o cangrenă. Ce au fost toate revoluțiile dacă nu spirit negativ.

— Eu sunt conservator și nu aprob revoluțiile.

— Asta e o formulă goală. Le aprobi sau nu le aprobi, ele se fac. Rousseau a încercat o revoluție pașnică, destructivă și constructivă. S-a aruncat în mijlocul societății franceze din veacul trecut ca într-o odaie în care se sinucide cu cărbuni un disperat; a spart ferestre, a dărâmat uși, a distrus cât a putut. Când a vrut să construiască, cu Contractul social, n-a făcut nimic. Dar privilegiile, prejudecățile, furturile, cruzimea lumii franceze din veacul al XVIII-lea au fost pentru totdeauna distruse. Voința este ce este, Comăneștene, crede-mă.

— Mă iertați, d-le maior, zise un sublocotenent ce sta de câteva minute la o parte, aș avea un cuvânt să vă spun.

— Crede-mă, Comăneștene, voința este totul. Nu te teme de gloanțe și de moarte, nu urî războaiele, că prin ele și numai prin ele trăiesc popoarele… Ce dorești, domnule?

— Au sosit niște lotci din Giurgiu. Caporalul, care a venit să vă ia ordinile, cred că n-a înțeles bine lucrurile: sunt niște bărci…

— Și ce ordine am dat ?

— Ca să poftească…

Maiorul începu să râză.

— Foarte bine, să poftească sănătoase! Să le coboare pe albia Vâjiitorii, Iordănescule, și pentru la noapte să fiți gata.

— Am înțeles, domnule maior!

— Du-te și dumneata, Comăneștene, de mănâncă și te odihnește, iar pe la un amurg să te afli aici, că astă-seară ne botezăm.