XIII

Într-o căruță de rechiziție, prinsă ca de pe gârlă, Milescu se întorcea de la cartierul general, de la Poiana la Băilești. Calul lui căzuse și rămăsese pe drum.

Pe când intra în curte da într-amurg. Ferestrele erau luminate ca de sărbătoare.

Casa lui Milescu din Băilești, închiriată de Paraipan, era printre cele mai chipeșe: patru odăi, geamuri la ferestre, scânduri pe jos, tinichea pe acoperiș, nici nu se putea ceva mai fain.

Poziția lui Milescu, ca a tuturor voluntarilor și rezerviștilor cu dare de mână, era printre camarazii săi dintre cele mai curioase. Unii îl luau în serios, alții râdeau de stângăciile lui militărești, alții îl luau peste picior de-a binelea, ieșind de la el cu tabachera plină de tutun sau cerându-i împrumut tot felul de lucruri, fără să se mai gândească a i le da înapoi, dar la toți le era simpatic, cu ușoara nuanță de ironie ce se ascunde în soldatul de meserie pentru soldatul de ocazie. Ziceau „haidem la Milescu”, parcă ar fi zis „haidem la club”, sau „haidem la cafenea”.

Când intră Milescu în casă, cele două odăi mai mărișoare erau ocupate de jucători de cărți. Niște planșe de-ale statului-major, tăiate în două și rezemate pe căpriori, serveau de mese de joc.

Într-una din odăi se juca prefa în trei: doi colonei și un maior stau tăcuți, până ce se sfârșeau cărțile din mână, iar la urmă izbucneau în râs sau înjurături, după cum intrau platcă sau nu. Alți câțiva vorbeau, tolăniți pe un pat de câmp, or călări pe scaune, or rezemați de ferestre, cu tunicele descheiate, cu batistele pe după gât, blestemând căldura, cerând lui „deșcă” vin cu borviz.

În cealaltă odaie era o masă de pocher, joc nou, pe care nu-l cunoșteau toți. Un maior de linie, un căpitan de intendență, un doctor militar și al patrulea, un civil, român din Basarabia venit după provianturi, stau cu câte cinci cărți în mână, desfăcându-le numai pe la colțuri, cu mare taină. Împrejurul lor, grămădiți ciotcă, priveau alții.

— Zugrăvescule, ești bleandă.

Zugrăvescu era doctorul, un pipernicit de om numai cât un baston, cu o bărbuță rară, cu un glas pițigăit, care mai vorbea și bâlbâit:

— Ble-bleandă ăi fi dumneata! Eu sunt ble-blend.

— Fii ce-i fi, numai pune miza, zise căpitanul de intendență.

— Am pu-u-u-us doi franci.

Pe vorba „pus” fluieră bietul doctor un minut întreg, fără s-o scoată la capăt.

— Ci dă-i drumul odată, nene, și nu ne mai înnebuni! Dumneata mergi, domnule maior?

— Da.

Doctorul se făcuse roșu. Îi venea să răspundă cu o vorbă mai înțepătoare, dar se temea să nu se încurce din nou. Cu toate astea, tot bâlbâi ceva:

— Da’ gro-o-o-zav mai ești dumneta, domnule mi-mizilie!…

Ceilalți zâmbiră, iar căpitanul de intendență dete din cap.

— Cine deschide ?

— Deschid eu cu o carboanță, zise maiorul, aruncând un ban rusesc de argint.

— Se poate să-mi dați și mie două ruble ? întrebă civilul, cu graiul lui din Basarabia.

Cei trei se uitară la el pe furiș.

— Ne tragi ca-a-a… Încercă să zică doctorul.

— Cacealma! strigă intendentul. Să nu te-ncurci pe vorba asta, Zugrăvescule, că șade rău.

— Ia, o să ți le dăm, că n-avem ce face. Cartea trebuie plătită. Ce aveți?

— Eu n-am decât un full.

Doctorul sări în sus de mânie:

— Auzi c-un be-berlan de ași să pierd eu, domnule!…

— Lasă-l dracului de berberlan și zi-i brelan, nene doctore, îl consolă maiorul.

Doctorul, furios, se întoarse să vadă cine-i sta în spinare. Dete cu ochii de un tânăr sublocotenent:

— Nu se poate, ju-u-u-nele meu amic, să mă slăbești cu dra-dragostea?…

Sublocotenentul se dete la o parte. Odată cu el se deteră la o parte mai toți privitorii, de teamă să nu primească aceleași observații ca sublocotenentul. Maiorul, care câștiga, se întoarse către căpitanul de la spatele lui, un chip șters, blajin, simpatic:

— Mărăcinene, nu te depărta, că de când ai venit tu îmi merge bine.

Căpitanul se apropie din nou, zâmbind.

— Ia mai vi-i-i-no și lângă mine, ne-nene Mărăcinene, să mă scapi de hu-hu-hu…

— Hursuzlâc! strigă intendentul.

Pe când ei se foiau între dânșii, se auzi deodată un ropot de cai venind din depărtare. Zgomotul se apropia din ce în ce, până ce trecu pe lângă casa lor ca o vijelie.

Toți se sculară în picioare. Coloneii din camera de alături veniră în camera de la drum…

— Ce este, frate? ce s-a-ntâmplat?

— Nebunul de Frâncu!…

— Da’ ce s-a-ntâmplat?

— Nu s-a-ntâmplat nimic, d-le colonel; da’, ia așa, ca să nu fie drumul fără călători.

— Ce trupe erau?

— Escadronul din Regimentul al 5-lea de călărași.

— Parcă de-abia a venit alaltăieri de la Rast…

— Da. Cu toate astea, uite, așa îi freacă în toate nopțile.

Colonelul înălță din umeri și se duse la loc. Însă jocul nu mai urmă liniștit ca mai-nainte. Fiecare comandant era preocupat de ideea de a face și el tot așa, deoarece ordinele erau de a ține trupele într-o alarmă continuă, pentru a le deprinde cu viața primejdiilor viitoare.

De la trecerea Dunării cu atâta înlesnire generalul Nepokoiciski, șeful Marelui Stat-Major rusesc, nu mai visa decât Constantinopoli.

Armata română, rămasă pe malul sting, nu mai era băgată în seamă: ea își împlinise rolul, cu bombardările cetăților turcești, când cu formarea podului de la Zimnicea și cu destrugerea câmpului de la Rahova. Rușii se socoteau destul de puternici ca să meargă înainte singuri; de aceea, când guvernul român, preocupat de soarta țărei și a oștirii, întrebase pe guvernul rus despre gândurile sale viitoare, primise de la prințul Gorciakoff, prin dl de Nelidoff, răspunsul semeț că armata împărătească se simte în stare de a biruri ea singură pe dușman; că, dacă oastea română vrea să treacă și ea Dunărea, s-o facă pe propria sa răspundere și cu condițiune de a se supune comandamentului rus, pierzându-și astfel unitatea de comandă și ființa sa morală aparte.

Față cu un asemenea răspuns, țara și domnitorul trecură printr-un moment de mare grijă: ce drum să apuce?

— Ce-ai mai aflat, Milescule?

— Ce să mai aflu, domnule colonel… Am auzit că vodă vine în curând la Marele cartier general.

— Vasăzică, trecem Dunărea pe socoteala noastră.

— Da de ce să n-o trecem? răspunse Milescu, uitându-se în jos.

— Fiindcă n-ai cu ce. Unde-ți sunt bărcile? unde sunt pontoanele? îmi plac domnișorii ăștia de rezerviști: pentru dumnealor toate sunt ușoare, zise zâmbind unul din colonei.

Milescu, jenat, era să tacă. Dar parcă îl mușca de inimă trebuința de a spune verde adevărul:

— Se poate, domnule colonel. Războiul însă nu se face numai cu pontoane și bărci, ci și cu suflet și credință în viitor.

— Zău!? Auzi dumneata, frate!… Ce ușor îi vine amicului să facă patriotism pe spinarea altora, instalat ca un Bimbașa Sava!… Da’ du-te, domnule, de stai în noroi până la genunchi, să te ploaie de dimineața până seara, să mânânci pastrama ca talpa cismei, și atunci să-mi faci pe grozavul. Auzi dumneata!

Milescu plecase capul de tot. Negreșit, era vinovat că închiriase o casă pe socoteala lui. El credea că poate tovarășii să-i ierte greșeala prin faptul că o locuiau mai mult ei decât el. Dar se vede că așa sunt făcuți oamenii: să profite de bunurile altuia și totuși să-l învinuiască că le are.

Celălalt colonel, mai fin, căută să dea o altă întorsătură convorbirii:

— Uite, dragă Milescule, unde stă greutatea: toată herestreaua din țară a fost trasă de ruși la Brăila și la Zimnicea. Pontonierii noștri nu sunt pregătiți pentru o lucrare așa de întinsă și de costisitoare. Dacă trebuie să trecem Dunărea, s-o trecem, numai să ne găsim întâi lemnăria.

— Pădurile sunt pline de lemne.

— La munte.

— La munte și la șes.

— Dar le păzesc pădurarii, zise primul colonel.

— Negreșit, răspunse Milescu. Să le ceară guvernul, și toată lumea le va da.

— Le dai dumneata!…

— Se înțelege că le dau. Dau pădure, dau moșie, vând tot ce am, și pe mine mă vând, numai să nu rămânem de râs… Mii de bombe! că doar n-am să trăiesc cât lumea!…

Milescu se întoarse către un căpitan, care se apropiase de el:

— Așa este?

Căpitanul era tocmai șeful lui de companie, care totodată comanda și batalionul: Valter Mărăcineanu. Ochii lui străluceau de viață. Dacă ar fi îndrăznit, l-ar fi luat de gât să-l sărute.

Fire răsfrântă înăuntru, timidă, melancolică, căreia soarta îi lăsase partea grea a luptelor cu nevoia, Mărăcineanu părea că trage din îndoita sa origine germano-română o ușoară înclinare către idealism, unită cu o evidentă trebuință de acțiune, două calități atât de greu de găsit împreună. Ieșit din părinți simpli, el era unul din acele rare făpturi ce fac onoare mulțimii anonime ce se numește popor, se înalță peste el și devin fala unui neam întreg. Nobil în cel mai întreg înțeles al cuvântului, cu grijă duioasă de bătrâna lui mamă, blând cu soldații căzniți, hotărât, serios, n-avea nimic din avântul cavaleresc al eroilor legendari, dar poate tocmai de aceea era mai simpatic, mai înțeles de timpurile noastre și mai aproape de noi.

O astfel de natură, strânsă de coarda voinței într-un arc modest, era firesc să se simtă atrasă către entuziasmul eruptiv al unui om ca Milescu. Pătrunderea minții sale îl făcuse să înțeleagă toate calitățile sufletești ce se ascundeau sub zgomotul și nehotărârea celuilalt și să-l iubească.

Milescu ieși să se schimbe de haine. În săliță îl ajunse de pe urmă Mărăcineanu:

— Milescule, Milescule!

— Ce este?

Celălalt îl luă repede de mână și-l strânse cu putere:

— Ia ascultă…

— Ce-i, dragă Mărăcinene?

— Bravo!…

— Pentru ce?

— Bravo!…

Și urma a-l scutura de mână, fără să mai poată adăuga ceva.

Milescu intră vesel în odaia lui; uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului cu privire la casă.

Când aprinse chibritul dete cu ochii de Comăneșteanu, care adormise întins pe patul lui. Milescu se uită la el un moment. Nu-l mai văzuse de la plecare.

Un sentiment curios de milă se deșteptă în sufletul lui pentru voinicul ce dormea alături, tânăr, sănătos, născut, pentru fericire, și cu toate astea nefiind fericit. Parcă somnul lui Comăneșteanu mișca pe Milescu mai mult decât tot restul. Se apropie de el binișor, îl privi de aproape și rămase pe gânduri: omul adormit parcă nu mai semăna cu cel deștept. O cortină căzuse de undeva pe acțiunea vieții, și corpul acela devenise anonim. Încă puțin, și totul ar fi încetat. Ce imensă zădărnicie!…

Făcând încă un pas, se împiedecă de o cergă ce căzuse pe jos.

— Vacs! zise el, în mijlocul filozofiei.

Comăneșteanu se deșteptă. Milescu veni lângă el și-l atinse cu mâna pe umăr:

— Ce mai faci, Mihai? De când aici?

— De astăzi. Târziu e?

— Cam vreo zece.

— O să trebuiască să plec.

— Stai, că nici nu te-am văzut bine. Ce mai faci ?

— Ce să fac, dragă… Aceeași și iar aceeași. Dar tu?

— Eu, cum mă știi: mă înec întotdeauna la mal. Avusesem norocul să mă trimită de la cartierul general cu niște ordine la Zimnicea, sperând să mă pot repezi până la Stănești, și, când colo, nimic.

— De ce? întrebă Comăneșteanu cu grabă.

— Ce să-ți mai spui!… O prostie de care mi-e rușine numai cât mă gândesc… Nu mă sili să ți-o istorisesc pe de lung. În două cuvinte: am băut șampanie cu un rus.

— Ce rus?

Milescu înălță din umeri:

— Da’ parcă eu știu?… Un Galitzine.

Comăneșteanu se uita la el aiurit, până ce-l umflă râsul.

— Ciudată făptură omenească mai ești, Nicule!

— De, dragă… Schimbă-mă tu dacă poți, și-mi faci un mare serviciu. Așa gogomănie!… Și biata nevastă mă așteaptă.

Apoi se uită la Comăneșteanu lung și dete din cap:

— Cu toate astea, pentru tine tot am ceva.

Și, zicând astfel, începu a răsfoi niște caiete de pe masă, ce stau încurcate cu numere din Figaro, cu Școala soldatului, cu un roman de Ouida, până ce găsi o șcrisoare-volum de-a Elencuței.

— Vin-ncoace. Cunoști slova asta… Mihai se uită la scriitură.

— Nu o cunosc.

— Cum, nu? Dar scrisoarea către Paraipan!…

— Aceea era a domnișoarei Anna.

— Și asta tot a ei este… Cetește.

În jurnalul Elencuței erau intercalate două rânduri: „O sărutare și de la mine, Nicule dragă. Ce mai faceți?

— Înțelegi ce vrea să zică acest „ce mai faceți” la plural și subliniat…

Comăneșteanu se uita la el cu un aer întrebător.

— Cum!… Nu-nțelegi?…

— Ba înțeleg… Adică îmi place să înțeleg ceea ce poate nu stă acolo.

— Ce anume? întrebă Milescu. Comăneșteanu se făcu roșu și nu voi să răspundă.

— Spune tu întâi, zise el. Milescu începu a râde:

— Bravo, Miliai! Ești prins bine de nas. Am să scriu numaidecât Elencuței…

— Ba te rog să te astâmperi. Milescu râdea pocnind din palme.

— Don Juan cu furca-n brâu!… Brava Annicuța!… Să te-nveți minte dumneata să nu mai mănânci câte o porție de inimă femeiască la fiecare masă… Acuma să-ți explic; acest „ce mai faceți” ar însemna, dragă doamne, ce mai fac eu, Milescu; dar însemnează în fond ce mai faci tu, Comăneșteanu.

— Crezi?

— Sigur. Trebuie să fii lulea ca tine ca să nu pricepi.

Apoi începu să strige:

— Iliuță! Iliuță!

Soldatul veni în fuga:

— Porunciți, don locotenent!

— Ibitfoi cozoroc î… da’ de ce nu vii mai repede? Unde sunt pantofii?

— Aici trebuie să fie, don locotenent. Să-ntreb pe lelea Uța.

Lelea Uța era gazda. Soldatul părea a se înfrupta din toate bunurile pământești ale stăpânei de casă, iar în schimb el îi lăsa onoarea de a munci pentru el.

— Uite, mon cher, zise Milescu, cu o cizmă în mână, redevenit filozof: de sus și până jos același vacs: cest à vous digouter des hommes… et des femmes. Parcă viața n-ar avea alt scop mai înalt.

Comăneșteanu îl asculta în tăcere. Era iar fără tact. Dar așa îl croise firea. Castitatea lui sufletească îl făcea nedrept.

Soldatul intră cu pantofii.

— Îi luase lelea Uța să-i bată.

— Arză-te focul de erou! Mă Iliuță al Uței, d-apoi gazda trebuie să îngrijească de pantofi ?…

— Ba nu, don locotenent.

-Atunci?

— Eu am bușonat calul lui don locotenent Comăneșteanu.

Milescu bufni de râs.

— Ce-ai făcut?

Soldatul, care auzise vorba de pe la alți vistavoi de cavalerie, se rușină:

— Am șters calul lui don locotenent Comăneșteanu… că era asudat de curgea apa după el.

Comăneșteanu părea plictisit de explicația soldatului.

— Trebuie să fie ostenit… Am fost până aproape de Craiova, ca să-ți ies înainte, zise el lui Milescu. Credeam că vii cu trenul.

Milescu rămăsese în mijlocul odăii, ca un pui fript, cu pantalonii de călărie strânși de gleznă, cu mâinile în buzunar, numai în papuci.

— Vasăzică, Mihai, nu-i glumă!… Ești prins bine.

Cumnatul, obișnuit cu șotiile și ironia Annicuței, nu se mai putea deprinde cu ideea că un alt om s-o iubească serios.

— Atunci ce-i de făcut? zise tot el, gândindu-se. Să le scriu să vie…

— Ba nu. Adică de!… cum vrei, răspunse Comăneșteanu. Eu nu mi-aș aduce familia aici.

— Ai dreptate. Cu toate astea, Elencuța ține să vie… Mai cu seamă dacă trecem în Bulgaria.

Comăneșteanu începea să fie deja gelos, ca toți bărbații în viața cărora femeile joacă un rol. Milescu nu pricepea o astfel de tiranie. Zisese „ai dreptate” fiindcă înțelegea și el că un lagăr nu e un salon. Dar altfel…

— Știi, Nicule, că mă hotărâsem de vreo două ori să plec, zise Comăneșteanu deodată.

— Unde?

— Mă hotărâsem să fug… să ajung până la Stănești… să văd pe Anna și să mă întorc… Maiorul m-ar fi lăsat, însă pe răspunderea mea.

— Ce, ești copil?…

— Zău așa!

— Ești copil de tot… Eu te credeam maistru, și văd că nu ești decât un cârpaci…

După aceea se gândi serios:

— Sau poate tocmai asta e secretul…

Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze: secretul oamenilor cu noroc pe lângă femei era tocmai sinceritatea cu care iubeau pe fiecare în parte și una după alta: un foc de paie într-o fânărie ce trece din căpiță în căpiță.

Lui Milescu îi veni să râză la imagina asta.

— De ce râzi? îl întrebă Comăneșteanu.

— De nimic… Cu toate astea, cât ești tu de profesor în ale dragostei, tot o să-ți dau o lecție: de ce vrei să te duci la Stănești, către

Anna, și nu o lași să vie ea către tine? Fata e singură. Elencuța e de aceeași părere cu mine: voim amândoi să ți-o dăm. Prin urmare, un asediu în regulă: are să capituleze.

— Crezi?… Deși ceea ce spui tu cam miroase a teorie, totuși, ai poate dreptate și în fapt, și aș vrea să te ascult dacă aș putea. Dar nu știi cât doresc s-o văd!… Nu mai dorm, nu mai am liniște…

— Càlmami dio! zise Milescu, venind spre el și apucându-l de mână.

Nu era chip de vorbit serios cu el:

— Bine, omule, tu n-ai iubit niciodată?

— Ba da: am iubit pe Elencuța și am luat-o.

— Dar înainte? dar pe urmă?

Milescu înălță din ochi:

— Nimic!

Comăneșteanu se uită la el. Evident, un asemenea subiect de vorbă turbura pe Milescu: el fusese adesea luat în râs de prieteni și-și ascunsese totdeauna stângăcia sub glume zgomotoase. Acum, când trebuia să vorbească liniștit, se simțea jenat.

Dar sinceritatea și curățenia lui sufletească părură a înrâuri pe Comăneșteanu mai mult decât toate teoriile…

— Adio, Nicule! Vino să te sărut, că cine știe când ne mai vedem.

— Pleci noaptea?

— Trebuie să plec.

Se îmbrățișară amândoi și se despărțiră. Comăneșteanu se pierdu în linia fumurie a drumului.