I.

Era toamnă. Pădurea Depăraţilor începea să-şi lepede frunzele şi rândunelele plecau. Prin hăgiurile din marginea pădurei erau mierle cum nu mai fuseseră niciodată; de aceea boier Sandu Căpăţână sculă într-o dimineaţă pe fiul său cam cu nepusu-n masă, aducându-i însuşi el puşca cea mai lungă în ţeavă şi cea mai veche.

— E veche, băiete, dar e soră bună cu orce bun vânător. Tu, dacă mi-i semăna mie, o să semeni şi puştei. N-o încărca mult că smuceşte. Nu sufla niciodată într-însa ca să vezi dacă-i descărcată; fratele lui boier Mincuţă aşa a murit. Apoi oftă, scuturându-şi ciubucu pe o carte a lui Depărăţeanu, şi ieşi.

După ce tatăl său ieşi, Depărăţeanu sări din pat şi în cinci minute fu gata. Puşca, geanta, coarnele şi câinele plecară în tovărăşie cu el.

De dimineaţă până aproape de sfinţitul soarelui, mierlele treceau printre plumbii lui ca duhuri cereşti, neatinse şi nepăsătoare.

Hotărâtor, nu era bun vânător Depărăţeanu; şi, cu toate astea, semăna tatălui său, boieru Sanda. Dar cine ştie dacă şi boieru nu se lăuda când vorbea de soră-sa puşca.

În sfârşit, pe la cinci ceasuri, i se urî umblând prin ghimpi, după urma câinelui şi apucă pe o cărare bătută ce ducea înăuntrul pădurei. Razele soarelui ajungeau roşiatice printre frunzele galbene, şi aruncau, peste iarba încă verde, un praf de aur tremurător, care se închidea din ce în ce mai mult, după cum soarele din ce în ce mai mult cobora. Era pacea pe care o întâlneşti în unele visuri de dimineaţă, pacea pădurilor, liniştea frunzelor, taina codrilor, în care nu se aude docât vibraţiunile cugetului tremurând în jurul cerului ce se opreşte să asculte; era zgomotul, fără existenţă sigură, pe care-l produce calmul vieţii florilor şi al copacilor; era singurătatea umblând singură printre crăngi şi frunze; era cerul care se zărea albastru deasupra pădurei: era poezia; era Depărăţeanu; era sufletul.

Haup! Acesta e sunetul pe care-l face aripele unei păsări care se lasă.

Depărăţeanu tresări. La câţiva paşi de dânsul un grangur se ascundea după o cracă, şi-şi ştergea ciupu de coaja lemnului, cu o nepăsare împărătească. Vânătorul îşi găti puşca, făcu încă câţiva paşi şi luă pasărea la ochi. Atunci, o detunătură se auzi dintr-un frunziş vecin, iar granguru căzu la rădăcina copacului.

Lui Depărăţeanu tot sângele i se opri de mânie: tocmai când era să ucidă şi el. Cine avea atâta îndrăzneală? Un copilandru ca. De 17 ani, sări dintr-o tufă să-şi ia pasarea.

— Cine-ţi permite dumitale să-mi urmăreşti vânatul, zise Depărăţeanu înfuriat. Ce cauţi în pădurea mea? în ţara aceasta toată lumea e stăpână pe lucrul altuia? Eşti tânăr, domnule, dar altfel te-aş învăţa eu să-ţi stăpâneşti avântul vânătoresc.

— Mă iertaţi… zise cu sfiiciune copilul; nu ştiam că şi d-voastră urmăriţi aceeaşi pasăre… nu aş fi îndrăznit. Poftiţi, luaţi granguru.

— Nu-mi trebuie granguru dumitale. Ajunge atât.

Plecă.

Acasă, tatăl său îl aştepta în capătul scării. Depărăţeanu se liniştise.

— Ei, tată, mi se pare că mi-ai ales ţeava cea mai strâmbă! Am împuşcat toate frunzele şi n-am atins nici o mierlă. N-am noroc la vânat.

Bătrânul râdea, făcând cu ciubucul prin aer nişte volte cari însemnau:

— Ehei, băiete, nu se vânează tot aşa de uşor cum se fac poezii. După aceea se apropie de el, şi uitându-se în ochii lui, îi zise luându-l de mână:

— Dar tu… eşti bine? Nu eşti ostenit? N-ai suflat în puşcă? – şi glasul îi tremura…; parcă ar fi vrut să-l sărute. Se mulţumi a-i strânge mâna într-amândouă mâinele lui albe şi netede.

— Nu, tată, sunt bine. Mi-i foame numai.

— Hai la mă-ta să te vază, că de azi-dimineaţă te aşteaptă. Spune că ţi-au venit nişte ispisoace de la Lipsea. Bre… s-a hotărât cu tine! ai să-ţi treci tinereţea cu nasu-n ceasloave. Da’ ci mai lasă-le la pustia!

— Or fi de la Paris, tată.

— Ei L. Paris, Lipsea, voi ştiţi. Eu mi-am făcut datoria să vă învăţ. Aţi fost la nemţi, la franţuji, la Viena. Văd că ştiţi de toate, dar cum se ia o puşcă la ochi, bechi.

Pe când tatăl său vorbea, Depărăţeanu îşi desfăcea pachetele cu cărţi şi tablouri.

— A… bine că mi-ai adus aminte. Ce vecini avem noi primprejur, tată?

— De ce? Avem destui, slavă Domnului: boier Mineuţă, chir Alecachi Lungu, pitaru Ioniţă Vetrea din Slăveşti, Ieremia Zubzea… destui tată!

— Da1, mă rog, în pădurile noastre are drept să vâneze cine s-o scula mai de dimineaţă?

— Vezi bine, tată! da’ cum? A lăsat Dumnezeu codri şi vânatu, pentru voinici; vezi bine!

— Voinici, voinici, dar eu când l-oi mai întâlni am să-i tai urechile.

— Cui, mă frate?

— Nu ştiu cum îl cheamă. Mi-a ucis un grangur, tocmai când îl luaserăm la ochi.

— Tiu! bată-te norocu, Apoi, întorcându-se către nevastă-sa. Bine, gianim, nu i-ai spus nimic de fata pitarului?

— Nu.

— Alexandre tată, ai întâlnit zâna codrului, bre, şi să n-o cunoşti tu? …

— Care zână? De unde? Se vede că s-a schimbat moda şi la zâne: acuma umblă îmbrăcate bărbăteşte.

— Pe sufletul meu! După aceea tăcu deodată. Apoi: Să te cam păzeşti, tată, că-ţi fură minţile băiete… Hei… demon, bre, demon! Adică, să-ţi spui, frumoasă fată! Aşa fată… Aci continuă fraza prin învârtirea ciubucului, care avea rol însemnat or’ de câte ori proprietarul său voia să exprime vreunt superlativ. Umblă îmbrăcată bărbăteşte. La vânat… ce vrei să-ţi facă? Şi apoi să-ţi spui: poale scurte şi minte lungă la fata asta.

Aci încheie bătrânul laudele şi bătu în palme de două ori:

— Masa, Iancule!

Masa se servi şi într-un târziu fiecare se retrase în camera lui.

Casele părinteşti ale boierului Sandu Căpăţână erau ca toate casele de pe timpul acela: în fundul curţii, mari, văruite şi învelite cu scânduri, aveau o seară de piatră frumoasă, pe care Depărăţeanu o decorase cu gustul unui poet. De jur-împrejur, curtea era împărţită în pilcuri de copaci, sădiţi de primăvară, unii verzi, alţii uscaţi, ici şi colo câte o brazdă de iarbă şi tufe de trandafiri tomnatici, cari îşi legănau la soare florile lor triste; mai în fund o verandă înconjurată de hămei şi zorele, unde poetul citea tatălui său pe Monte-Cnsto1, în fund de tot, crângul, începutul pădurei, care, după puţină osteneală, fusese schimbat într-un adevărat parc. Toate acestea făceau un contrast minunat cu stilul casei, care, ca o protestaţie a timpului de atunci, contra viitorului ce se aşeza împrejurul său, îşi învelea durerea în iedera care-i acoperea zidurile.

Depărăţeanu se coborî în grădină.

Era răcoare. Luna trecea încet pe cerul senin, desinând fiecării flori o umbră dulce, care părea a fi aşternutul de doliu, menit a primi fiecare frunză galbenă, care cădea.

Toată poezia unei nopţi de toamnă înconjura pe Depârăţeanu cu trista sa melancolie şi deştepta în sufletul lui amintirile vieţii trecute de student, nesiguranţa vieţii di; om, aspiraţiunile pentru viitorul ţării, gloria, renumelc. Printre toate acestea se amesteca umbra unei femei care-l despreţuia, mierlele cari treceau printre alice fără a fi atinse, pitaru, granguru, cărţile, şi o mulţime de alte lucruri, fără nici un şir.

„Sunt ostenit”, îşi zise el.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, îşi luă puşca şi pleoă pe aceleaşi cărări, râzând acum de mierlele cari fugeau de dânsul ca de un adevărat vânător.

„Ce va să zică a face zgomot11, cugetă el în sine. Câţi oameni nu sunt în lumea noastră cari joacă rolul pe care-l joc eu în această pădure…

În fine, seara veni, fără ca Depărăţeanu să întâlnească pe cineva.

A doua zi iarăşi se duse în pădure; a treia zi iarăşi: nimeni!

Întruna din zile, cum sta întins sub umbra unui copac, auzi un glas copilăresc chiuind prin pădure şi lătratul unui câine răspunzând ca un echo în ux-mă lui.

Depărăţeanu în câteva minute îl ajunse. Era, în adevăr, un copil, copilul pădurarului, pe care-şi aduse aminte să-l fi văzut la curte.

— Cum te cheamă, făcăule?

— Pe mine? Bucur.

— Demult umbli prin pădure?

— Cine, eu?

— Dumneata.

— Demult umblu.

— N-ai întâlnit un vânător în cale?

— Eu?

— Da, da, dumneata.

— N-am întâlnit pe nimeni; ba… am întâlnit pe cuconiţa pitarului.

— Unde, flăcăule?

— Cuconiţa?

— Cuconiţa, cuconiţa!

— Ia mai colea, şi cu mâna arătă un colţ de pădure spre partea Slăveştilor.

Depărăţeanu porni ca un vânt spre partea unde îi arătase băiatul, şi, până în murgul serii, căută zadarnic urmele duşmanului său de vmătoare, care părea că s-a stins ca o schinteie, fără a mai lăsa în urmă-i nici un semn, nici o cenuşă.

Înfuriat, Depărăţeanu voi să plece acasă. Întunericul se lăsase însă ca un nor dasupra pădurei, şi îi era cu neputinţă să ia alt drum decât tot cel pe care venise. Astfel, pe aceeaşi cărare, se duse o bucată bună, lovindu-se de toate crengile, până, în sfârşit, auzi de departe lătralul unui câine. După ce se mai apropie zări printre ramuri flacăra unui foc de vreascuri, care ardea lângă un frunzar. Când ieşi din pădure, Depărăţeanu rămase încremenit.

Lungit lângă foc, un băiat ca de 17 ani, sta privind flacăra ce se înălţa roşatică, şi, din când în când, arunca câte o ramură uscată pe foc. Părea cufundat într-un gând adânc. Capul îi era i’ezemat de mâna dreaptă, iar cu mâna stângă, când nu arunca vreascuri îşi acoperea faţa spre a şi-o păzi de căldură. Părul îi era aşa de mare, încât ai fi crezut că e o femeie, dacă nu ar fi avut hainele bărbăteşti. În ochii lui lumina se reflecta câteodată, atât de stranie, încât, privirea părea a unei Furii urmărind barca lui Dante pe Stix. Gura însă era de o fineţă extraordinară; în cutele pe cari le forma în umbra obrazului, se citeau cuvintele de bunătate pe cari era învăţată să le rostească. Desigur dacă acelui băiat nu i-ar fi fost atât de dragă vânătoarea, ar fi devenit un mare orator.

Depărăţeanu privi mult această vedenie a pădurilor, ce se încălzea în lumina unui foc de toamnă, lângă coliba pădurarului, sub bolta cerului, în marginea codrilor.

După ce focul se stinse, vânătorul îşi chemă câinele şi plecă.

În urma lui, Depărăţeanu intră în vorbă cu pădurarul; îl întrebă de numele vânătorului, de locul, de familia lui, şi află că el era o femeie, că se numea cuconiţa Maria, că era fata pitarului Vetrea din Slăveşti, că botezase doi copii de-ai pădurarului şi că trage cu puşca ca un plăieş.

Mai într-un târziu, păduraru dete lui Depărăţeanu un cal şi pe fiul său Bucur ca să-l ducă acasă.

Îl.

Când se deşteptă Depărăţeanu a doua zi, cea dentâi figură de care dete, fu figura tatălui său.

— Bună dimineaţa, boierule!

— Sărut mâna, tată.

— Ei, ce-ai mai împuşcat aseară?

— N-am împuşcat nimic; nici nu mă duseserăm după vânat.

— Ai înnoptat prin pădure. Se vede că ai rătăcit drumul.

U

— Adevărat.

— Atunci pe unde ai ieşit?

— Norocu în a dus la coliba pădurarului.

Boier Sandu, începu a râde şi a-şi învârti ciubucu în semn de necrezare.

— Ascultă-mă, Alexandre, tată: pe vremea mea era un scriitor rus, om deştept se vede, care spunea despre capitala lor o năzdrăvănie. Ascult-o şi tu: un boier bogat se opreşte o dată cu trăsura lângă el, şi-l întreabă unde e consiliul tehnic al stradelor şi şoselelor Petersburgului, adică, cam cum ar veni la noi la Bucureşti, sfatu; scriitorul îi răspunde: mergeţi drept înainte, şi apucaţi pe cea dintâi uliţă care s-o face la stânga, după aceea, mergeţi iarăşi drept, drept, drept, până vi s-o rupe trăsura; acolo să vă daţi jos, că aţi ajuns la sfatul tehnic.

Tocmai aşa faci şi tu: rătăceşti prin pădure, mergi la dreapta, la stânga, osteneşti şi tocmai când să te lase picioarele, ajungi la coliba lui Bucur, unde se opreşte şi fata lui pilar Vetrea! … Ei, bravo vânător! Aşa mierlă… Aici ciubucul iar intră în activitate şi boier Sandu ieşi, râzând în gura mare de povestea pe care o spusese lui Depărăţeanu.

Depărăţeanu se gândi toată noaptea şi se hotărî să-i scrie, spre a o ruga să-l ierte de chipul puţin cavaleresc cu care îi interzisese de a mai vâna în pădurea lui.

Mai pe urmă însă se lăsă de această hotărâre, care i se părea copilărească. Închipuindu-şi că vecina lui era una din acele fiinţe frumoase, crescute la ţară, cu toate prejudiţiele şi vulgarităţile lumei în care trăia, se învăţă s-o considere ca pe o vedenie de codru, dar nicidecum ca pe o femeie, căreia i s-ar fi cuvenit o mai deosebită atenţiune.

Astfel, trecură zile după zile, fără ca Depărăţeanu să mai întrebe de dânsa şi fără ca vreo întâmplare să-i mai aducă-faţă în faţă.

Întruna din seri, el intra acasă ostenit. În curte era trasă o frumoasă braşoveancă, cu patru cai albi, care aştepta ieşirea stăpânilor.

Poetul trecu pe lângă dânsa fără s-o bage bine în seamă şi intră în apartamentul său. Depărăţeanu avea în casa părintească trei odăi, cari îi slujeau: una de bibliotecă, alta de dormit şi a o treia de salon. Toate erau mobilate cu o observaţiune deosebită. În salon cu deosebire era o amestecătură de flori, de tablouri, de cărţi de călătorie, de bronzuri, de albumuri, de tot ce poate aduna gustul rafinat al unui om care a umblat şi văzut multe. Litografii după Lacroix2, cromolitografii după Makart3, şi autori realişti de şcoala germană, o baiaderă originală de Cabanei4, ajunsă la dânsul de la un prieten al său, fost camarad al pictorului, şi, în fine, un portret de alsaciană, în mărime naturală, lucrat cu o fineţă extraordinară, care, aşezat în faţa uşei, îţi surâdea cu o nevinovăţie de înger, privindu-te drept în ochi, cu ochii ei albaştri şi visători, împrejurul acestui portret era o ghirlandă de foi de stejar uscate, învelite în crep negru. Desigur, se lega o amintire de această cadră.

Depărăţeanu intră fără a face zgomot, şi după ce îşi aşeză puşca în panoplia ce se afla în fundul sălii, voi să treacă în salon. Uşa se deschise încet pe covorul moale şi el apăru.

Pe un scaun în faţa lui sta o femeie în genunchi, uitându-se, într-o nesfârşită privire la portretul cu ochii albaştri. Se părea că în această mută contemplaţiune, portretul şi femeia îşi vorbeau şi se înţelegeau; că le lega o tainică prietenie, începută dintr-o altă lume, şi că erau menite să se cunoască pentru totdauna surori.

Văzută astfel, necunoscuta avea cea mai elegantă statură a unei femei: cu capul plecat puţin pe spate îşi avea părul strâns cu oarecare îngrijire împrejurul lui însuşi; braţele încrucişate pe piept îi rotunjeau umerii, făcând să se aşeze pe talie o bundă de catifea fără mâneci, lucrată pe mărgini cu mici linii de fir argintiu; de sub dânsa o cămaşă de borangic, cu mânicele largi, îi lăsau braţele goale până în coate, nişte braţe cari păreau desinal. E pe eâmpul de catifea neagră. În jos, rochia în bufanturi, cum se purta pe vremea aceea, de mătase havaie, cu crăngi de trandafir lucraţi ca şi bunda în fir de argint.

O femeie îmbrăcată astfel, astăzi ar părea o hurie5 sau un tip dispărut, bun pentru scenă. Şi cu toate acestea, cât de elegante erau unele femei din vremea aceea; cât de bine ştiau să-şi poarte bogăţia hainelor, cu o egală bogăţie de mândrie!

Depărăţeanu se uită câteva minute la dânsa, neştiind în ce chip s-o întrerupă din contemplaţiunea în care era cufundată, şi stând la îndoială dacă trebuia să iasă şi s-o lase, sau să rămâie şi să-i vorbească. În cele din urmă el tuşi încet. Ea se întoarse repede şi speriată, neştiind cine putea fi în camerile poetului, decât însuşi el, pe care nu voia să-l întâlnească. Când îl văzu se înroşi până în firele părului.

Era fata pitarului Vetrea din Slăveşti.

— Vă turbur apa, zise el încet.

— A… mă iertaţi, domnule; am îndrăznit să viu singură… eram foarte curioasă să cunosc acest portret de care muma d-voastră vorbeşte adesea, spunând că seamănă cu mine.

— Sunteţi stăpână a veni orcând în casa părinţilor mei şi a mea, şi fiţi sigură că or’ de câte ori vă voi mai vedea trăsura în curte, mă voi întoarce de la poartă. Chiar când tulbur apa sunt ca mielul din poveste o beau eu toată. Căutam demult să vă văd ca să vă cer iertăciune de chipul cu care v-am dat adăpostire în pădurea mea. Mi se pare însă că pădurarul meu e mai bun la suflet decât mine.

— În adevăr, ies adesea la vânătoare… După aceea întrebă cu oarecare sfială: Aţi ştiut că am fost eu?

— Da, am aflat, dar tocmai la pădure. Vă fac complimentele mele asupra modului cum ştiţi să vă travestiţi, şi asupra siguranţei cu care ucideţi cea mai mică pasăre.

Ea înţelese observaţiunea.

— Eu nu vă fac deloc complimente în privinţa vânătorii.

— Şi nici în privinţa ateriţiunei ce se cuvine să avem pentru femei, nu-i aşa?

— A… nu zic asta.

— Credeţi-mă că mă aşteptam atât de puţin să găsesc o femeie de distincţiunea şi gusturile d-voastră în pădure încât, în adevăr, am căzut în greşeala pe care mi-o reamintiţi cu atâta delicateţe.

— Asta dovedeşte atunci că sunteţi bun numai cu femeile de oarecare condiţiune. Şi cu celelalte?

— Mă văd biruit pe drumul acesta şi deci apuc altul. Mai întâi dă-mi mâna şi să devenim buni prietini.

Ea-i întinse mâna. El o apucă cu amândouă mânile lui şi-i vorbi: voieşti să cântăm ceva la piarto?

— Bucuros, dar aici nu văd nici un instrument.

— E în camera mea. Dacă nu te supără, să trecem acolo.

. Ea setete puţin la îndoială. După aceea se uită în ochii lui, părând că vrea să-l întrebe ceva. Liniştea cu care o privea Depărăţeanu o hotărî să între.

Acolo se aşezară la piano şi încercară câteva din bucăţile cari se găseau la patru mini. Unele mergeau mai uşor, altele mai greu, şi adesea erau siliţi să înceapă şi să reînceapă aceeaşi bucată de câte zece ori. În cele din urmă ea se sculă să plece.

— Biblioteca mea îţi e la dispoziţie, domnule vânător, zise Depărăţeanu.

— Îţi mulţumesc, d-le pianist, dar eu nu citesc decât cărţi germane, necunoscând decât foarte puţin limba franceză.

— De ce?

— Fiindcă tată-meu a găsit de cuviinţă să mă trimeată să-mi fac studiele la Lipsea. Şi te încunoştiinţez, că chiar dintre cărţile germane, cele cu morţi, cu răniţi, cu amoruri desperate nu-mi plac. De Werther şi de Faust să n-aud. Poate că nemţii mi-au stricat gustul, dar n-am ce să fac. Şi apoi acum, adaugă cu oarecare veselie, mă mărit, şi nu-i bine să-mi umplu capu cu zâzanii de felul ăsta.

Depărăţeanu se strânse la piept şi se trase puţin înapoi.

— Şi eu credeam că nu poate fi ceva mai mare, mai sublim, mai vultureşte scris decât Faust, adăogă el. E o suflare de geniu sălbatic, care a produs aceste versuri arzătoare; o lumină scăpărată de creierul unui Dumnezeu, care a venit să aprindă ideile acestui Om-Rege; e un fulger de cugetare; o împărăţie de vorbe frumoase, cari se înlănţuiesc, se strâng, se armonizează ca notele unor glasuri din cer…

Şi pe când el vorbea, ea se aşeză din nou pe un scaun, părând cu totul obosită şi cuprinsă de un şir de idei triste. Pentru un moment i se părea lui că ea voia să plângă. Ea-l întrebă, privindu-l adânc:

— Cunoşti limba lui Goethe?

— N-o cunosc bine şi-mi pare rău. Am însă o foarte bună traducţie a lui Faust în franţuzeşte, de Gerard de Nerval6.

Câteva secunde el se uită la ea şi ea la el, fără grai şi fără suflet. După aceea ea-şi scutură capul ca cum ar fi fost coprinsă de un vis greoi şi-i zise râzând:

— Toate sunt poveşti. Pentru noi e scrisă viaţa după pământ, şi nu trebuie să ne exaltăm mult, căci putem crede într-o fericire care nu ne e dată. Omul e robul viitorului şi al întâmplării… Mă duc. La revedere, vecine. Vii la nunta mea, nu aşa?

— La revedere? Unde?

— La vânat sau la plimbare. Mâine viu prin pădure… se înţelege, dacă-mi dai voie. La revedere… la revedere…

Şi astfel dispăru în camera unde erau adunaţi părinţii săi şi ai lui Depărăţeanu.

III.

Fata pitarului Vetrea era una dintre rarile femei de pe vremea aceea. Cu instrucţiunea pe care o avea „adusă în mijlocul familiei sale, era de temut să nu devie ridiculă sau să nu câştige acea obrăznicie de moştenire care se păstrează încă, în toată întregimea sa, prin mare parte din familiile boierilor noştri de astăzi, şi care face, din bărbatul sau femeia, bolnavi de această boală grandomanică, fiinţele cele mai dezgustătoare.

Pe atunci şcoala domnului de Lamartineera în floare Fiecare femeie de puţin gust trebuia să ştie pe dinafară Crucifixul sau Lacul, şi trebuia să aibă sub pernă volumul Grazielei ori a lui Raphael, sau cel mai puţin Suferinţele junelui Werther de Goethe.

La noi, câţiva dintre poeţii pe cari îi aveam, şi îndeosebi Bolintineanu, urmau aceeaşi cale. Elena sa trecea din mână în mână, şi paginile ei erau sorbite de cititoare cu o adevărată sete de iubit. Mare parte din femeile noastre aveau câte un vis cu bucle brune, care le scăpa din înecuri, ca pe Iulia, Raphaâl, şi mare parte iarăşi cântau în singurătate strofele Elenii: „Când din lume te vei duce şi vei fi tu întrebat, Ce-ai făcut parfumul dulce Al anilor ce-au zburat, Caută a face ştire Că-ăst parfum desfătător L-a sorbit cu fericire Gura dulcelui amor.”

Era de temut ca Maria să nu se bolnăvească de acest lirism contagios, care făcea să piară orice urmă de originalitate, orce trăsură distinctivă a caracterului, şi care nu lăsa decât o uniformitate de poze languroase, monotonă ca orce uniformitate. Ea însă, fie că veselia era în firea sa, fie că şcoala germană o pregătise contra acestei suflări de vânt tragic, rămăsese cu toată originalitatea vârstei şi a caracterului său. Afară de aceasta, înţelesese că fondul vieţii noastre este adesea trist, foarte trist, şi că dacă nu am căuta să zugrăvim pe acest tablou razele luminoase ale surâsului, am îmbătrâni înainte de timp, sau ne-am purta cu atâta greutate sarcina vieţii, încât ne-am bucura să murim de o mie de ori decât să trăim o dată. Cu toate astea, când un lucru o atingea mult, liniştea şi veselia sa se stingeau ca nişte scântei efemere şi o durere surdă îi coprindea sufletul. Atunci fugea în odaia ei şi plângea de amarul zilelor pe cari nu le putea sări sau contra cărora nu putea lupta, şi sta singură până ce trecea impresia cea dureroasă care o făcuse să plângă. De cele mai multe ori se aşeza la piano şi prin lungi acorduri îşi împrăştia gândul cel trist, sau cânta încet, acompaniindu-se singură, balade elveţiene, învăţate de la o guvernantă a sa din Cantonul Un, pe care o lăsase la Viena, în drumul ce-l făcuse la întoarcere în ţară.

Era întoarsă în ţară de un an. Modestia şi veselia ei plăcuse la toată lumea. Părinţii, foarte bogaţi, erau hotărâţi să o dea după o persoană sus-pusă. Pe atunci se afla, prefect în judeţul Teleorman, un om despre care se vorbea ca de o inteligenţă excepţională. Deşi cam copt şi făl’ă multă învăţătură, se zicea de dânsul că avea o fineţă şi un (net în conducerea treburilor publice, care îl menea să ajungă mult departe. Se numea Tache Horea.

El o văzuse, şi în inima lui se deşteptase, cu furia primelor impresiuni, dorul de a o avea, şi de a o avea numai pentru el şi viaţa lui, de a o avea pentru totdeauna. Fără multă greutate, lucrurile se hotărâră între socri şi ginere. Cât despre mireasă, ea spusese dinainte că dintre toţi pretendenţii alege pe cel ales de părinţii săi. Şi se făcu logodna în iarna venirii din străinătate şi se hotărî nunta pentru iarna de care se apropiau. Astfel steteau lucrurile când am început această istorisire.

A doua zi, după ce o întâlni, Depărăţeanu plecă în pădure. Se învâi’ti câtăva vreme după un cârd de turturele, cari îl înşelau, ascunzându-se pe vârfurile celor mai înalţi plopi, printre frunze; într-un târziu, ostenit, se aşeză în o vale răcoroasă să mănânce. Prin mijlocul pădurei era un drum şi prin fundul văii o cărare. Pe când îşi scotea din geantă merindea, auzi în vale două glasuri sonore vorbind, şi întinzându-se văzu pe Maria însoţită de un bărbat bine îmbrăcat, care părea a-i face curte într-un chip foarte intim dar foarte dfeosebit. Ei merseră astfel până deteră în drum, unde-o trăsură, cu patru cai şi patru vătăşei, aştepta. După echipagi, Depărăţeanu îşi închipui că personagiul care însoţea pe Maria trebuia să fie prefectul, şi gelozia, poate, îl îndemnă să facă această reflecţiune: „Ce stare de lucruri… Mai atâţia oameni înhămaţi la serviciul stăpânului, câţi cai la trăsură!”.

Logodnicul plecă cu o vădită părere de rău, iar ea rămase prin pădure singură, uitându-se pe vârful copacilor după păseri, sau întinzându-se printre viţa sălbatică după lăuruscă, or după frunze atinse de brumă, cari păreau turnate în bronz, atât erau de netede şi de tari. Cu frunzele se gătea la cap făcându-şi un fel de coroană argintie care se rezema pe fruntea ei ca pe fruntea unei statui. În adevăr, era măreţ, era de o sălbatică poezie a vedea pe această femeie rătăcind prin fundul unui codru uriaş, fără scop, fără frică, fără călăuză; mergând unde nici ea nu ştia; lăsând adesea să treacă pe deasupra-i păsările pentru cari era venită, sau oprindu-se la câte o vale şi odihnindu-se pe patul de frunze căzute, care-l pregătise toamna şi tomnile trecute; lăsând puşca alături şi rămânând vreme îndelungită într-o mută contemplaţi une, contemplaţiune care f adesea o nemulţumea, sau adesea o făcea fericită. Firea într-o pădure e mai bogată şi mai acasă la dânsa decât oriunde, şi firea e bună primitoare pentru cei ce o caută şi o înţeleg.

IV.

Fluieratul unei mierle făcu pe Maria să-şi uite frunzele de coroană şi să puie mâna pe puşcă. Îşi strânse rochia binişor împrejurul corpului şi plecă în direcţia zgomotului. Când se apropie de pasăre şi-şi pregăti puşca să dea, o detunătură se auzi din apropiere, iar pasărea plecă ţipând prin crengele de alun. Ea se întoarse repede spre partea de unde se descărcase puşca şi văzu pe dealul din dreapta fumul pe care îl produsese praful. Se urcă printre copaci până la dânsu şi dete de Depărăţeanu, stând jos foarte liniştit şi pregătindu-şi masa.

— A… d-voastră? Plătiţi foarte bine altfel răul care vi se face. Monetă pentru monetă, zise ea. Tremurându-i glasul de mânie. Numai cine a fost vânător poate şti câtă furie îţi poate încăpea în suflet pentru o astfel de catastrofă.

— Nu. Doamnă Zână. Am voit numai să-ţi arăt cât te înveninează demult un lucru aşa de mic ca fuga unei păseri, şi prin aceasta să te fac a-mi ierta chipul puţin cavaleresc, cu care te-am întâmpinat în ziua dintâi. Dar cum se face, că astăzi nu eşti îmbrăcată bărbăteşte?

— Ştiam că o să te-ntâlnesc.

— Da, ştiai, zise el cu mirare, şi de unde?

— Adică nu… îmi închipuiam că o să vânezi astăzi, fiincă-i vremea frumoasă şi…

— A, da. Apoi o pofti la masă cu el. Ea se aşeză pe iarbă şi luă un pahar de vin fiindu-i sete.

— Ne cunoaştem demult, îi zise el, şi cu toate astea nu mi-ai spus niciodată cum îl cheamă pe viitorul dumitale bărbat.

— Cum, nu-l cunoşti? Era adinioarea cu mine pe vale. Prefectu judeţului: Tache Horea.

— Am auzit că e un om foarte deosebit.

— Aşa pare a fi. Eu nu-l cunosc încă destul de bine.

— Şi, cu toate astea, peste o lună ori două o să-l iei de bărbat.

Ce face cu asta? oricare ar fi bărbatul meu. Trebuie na I respect. Eu aş fi voit să nu mă mărit niciodată, dar daca trebuie să mă mărit, prefer să iau pe omul ales de părinţii mei.

Aveţi frumoase teorii.

Ea se uită lung la dânsu.

— Aţi ucis ceva astăzi? îl întrebă.

— Mi-am ucis urâtul.

— O… asta deja este ceva. Şi eu, dimpotrivă, mi-am mărit amărăciunile. Ei îşi vorbeau astfel, la plural sau la singular, după cum voiau a fi mai intimi sau mai ceremonioşi.

— Ce fel, şi d-voastră aveţi amărăciuni, zise Depărăţeanu; d-voastră care sunteţi zâmbetul schimbat în femeie, raza veselă a răsăritului care aduce văzduhului cele dintâi glasuri ale ciocârliei…?

— O… domnule, mă judecaţi ca poet. Eu sunt o simplă muritoare.

— Chiar simplă muritoare fiind, sunteţi într-o stare at.it. De excepţională, încât amărăciunile nu vă pot turbura viaţa. Sunteţi încă foarte tânără, foarte veselă, aveţi avere, aveţi viitor, vă măritaţi…

— Şi oare toate astea nu le-aţi putea zice de d-voastră înşivă?

— Afară că eu nu mă mărit.

— Mi se pare că n-ar trebui să vă spui eu de acel ceva necunoscut în inima omului, care îi împrăştie gândurile pe toate drumurile; care suflă în pânzele vieţei sale ca un Austru de nefericire; care adună deasupra capetelor noastre nori formaţi din aburii suspinelor omenirii; care ne îneacă cugetul într-o noapte întunecoasă ca într-un mormânt. Femeia, domnule Depărăţeanu, are adesea nemulţumiri, pornite din starea sa de pasivitate pe lume, din delicateţea cugetelor sale, din visurile sale fără sfârşit şi prea mari… prea mari, mă înţelegi, zise ea apucându-l de mână.

— Aşa cred, răspunse el cu oarecare răceală.

— Cum aşa cred?

— Zic aşa cred, fiindcă poate nu te-am înţeles destul de bine. Un vis mare… mai mare decât un prefect, e cam cu greu; numai un vis cu portofoliu vă poate scăpa.

Această amară ironie, din partea unui om despi*e care credea ea că putea, mai bine decât oricine, s-o înţeleagă, căzu ca o picătură de apă rece pe inima ei aprinsă. Se sculă iute şi voi să plece, însă o pornire stranie de la inimă îi strângea toată fiinţa ca într-un cerc de fier, şi o podidiră deodată lăcrimele într-un plâns adânc. Astfel, rămase în loc, cu capul în mâini, suspinând.

La vederea lacrămilor, sufletul bun şi iubitor al poetului birui hotărârea sa de a chinui această curată fiinţă, care nu căuta decât o creatură care s-o înţeleagă şi căreia să-şi destăinuiască toate visurile inimei sale. Se sculă de jos, şi se duse la dânsa trecându-şi un braţ după talie, iar cu mâna cealaltă apueând-o de mână.

— Mario… îi zise încet, sunt un egoist, un nebun, iartă-mă. Creezi tu că nu te-am înţeles, sau că nu am simţit aceea ce ai simţit şi tu, sau că tu-mi eşti străină? Nu ai priceput că nu te-am putut vedea însoţită de un om necunoscut, fără ca şarpele părerei de rău să nu mă muşte de inimă? Nu ai înţeles, că eşti pentru mine visul întrupat al tinereţii mele, speranţa mea, bucuria mea…? Spune-mi, Mario, nu ai înţeles?

Ea tăcea. O dulce tremurare îi coprinsese toată fiinţa şi simţea că la focul vorbelor lui, tot trecutul şi tot viitorul se amestecau într-o noapte întunecoasă; că totul se pierdea şi din toate nu rămânea decât el, un singur om, Depărăţeanu. Atunci îşi întinse braţele şi-l coprinse de git, strângându-l la pieptul ei şi şoptindu-i vorbe fără şir:

— Alexandre… iubitul meu, tu mă iubeşti, mă iubeşti, nu-i aşa? Spune-mi, poete, cântă-mi muzica acestui cuvânt… Ah! cât e de dulce a iubi. O… Doamne, a iubi aşa demult şi a muri aşa de curând…

Şi astfel se rezemă pe urmărul lui, netezindu-i buclele pe frunte, sau sărulându-i mâinile ca unui copil.

El o aşeză pe iarbă lângă dânsul, luându-i capul în mâini

— Şi sărutând-o într-o nesfârşită îmbrăţişare.

— Mario, draga mea, în faţa acestor copaci cari ne văd şi ne umbresc, îţi jur că te iubesc cât poate inima mea să iubească. În viaţa mea toată mă voi închina numelui tău ca numelui Fecioarei.

— După aceea rosti ca o sentinţă acesie cuvinte: Acuma pot muri. Căci am iubit în adevăr.

— Dacă vei muri tu. Eu mă voi omorî.

— Nu, draga mea. Eu voi trăi şi tu nu te vei omorî. Vei vedea că viaţa noastră e plină de fel de fel de mizerii. Vei întâlni fel de fel de figuri. Vei avea copii. Vei mai iubi şi poate… vei mai fi iubită. Vei îmbătrâni. Dar să ştii că nimeni nu te va adora cu o mai oarbă credinţă; în inima nimănui chipul tău nu se va săpa mai adânc, mai viu, mai neşters, decât în inima mea. Melancolia m-a luat de tânăr în braţele ei şi m-a crescut trist. Deşi mă vezi adesea omorându-mi zilele în orgii şi aruncându-mi viaţa tuturor ghimpilor, să nu mă judeci rău, căci aceasta o fac ca să îmbătrânesc mai curând, ca să mă sting mai lesne. Pare că e scris ceva în destinata mea, care mă poartă de mână pe la porţile tuturor suferitorilor, pe la uşile tuturor fiinţilor triste. Adesea simt o vie trebuinţă de a fi atins de ceva dureros, de a avea ceva pentru care să sufăr. Creezi oare că mă pot înţelege eu însumi? Vei şti însă că niciodată senzaţiune mai dulce, durere mai plăcută decât a iubirii tale nu mi-a atins sufletul. Spune-mi, Mario, că nu mă vei uita…

Şi prin umbra deasă a pădurii se furişau raze de soare tomnatic, încununând dragostea acestor două suflete tinere, menite, prin aspiraţiuni, prin creştere, prin spirit, a trăi vecinic unite, vecinic nedespărţite. La rari şi rari inlervale, cădeau veştejite foi de stejar, cu o muzică tremurătoare, spunându-le de sfârşitul unei vieţi efemere, care din aerul liber cădea pe umedul pământ să moară. Viaţă şi iubire este pentru frunze ca şi pentru oameni: uitare şi moarte e pentru unii ca şi pentru alţii. Vântul trecea pe sus, pe creştetul plopilor, ducând în zborul lui plângerea ramurilor desfrunzite sau ţipătul prigorilor.

— Alexandre, îi zise ea, nu uita că ne-am iubit toamna. Ai văzut tu, cum, în cele din urmă zile ale vieţii sale, firea întreagă străluceşte cu o lumină mai aprinsă; viaţa sa se grămădeşte toată către inimă, către păduri, şi acolo agonia e lungă, e sfâşietoare. Cele din urmă zile de toamnă sunt pentru natură ca cele din urmă minute pentru un ftizie. După aceea adaugă încet, ca vorbindu-şi sieşi: La anu natura întinereşte iarăşi şi veselia revine, dar la anu, oare iubirea noastră mai revine, tinereţea noastră se mai întoarce…!

— De ce cugeţi astfel? îi zise el încet.

— Eram încă foarte tânără când îmi aduc aminte să te fi văzut la Dresda, pe malul Elbei. Veneai de la castelul Pillnitz7, şi am crezut întâi că eşti român, după un oarecare aer de mândrie şi de nobleţă, dar auzindu-te vorbind atât de curat o limbă străină, te-am luat drept francez, şi, cu părere de rău, a trebuit să uit acea videnie a copilăriei mele.

Întorcându-mă mai pe urmă în ţară, mi s-a vorbit de tine, şi în portretul pe care mi l-a făcut mumă-mea, te-am recunoscut. Poate vei zâmbi, dar de atunci te-am visat, te-am aşteptat… O, Alexandre, te iubesc ca pe sufletul meu.

Şi această muzică. De vorbe dulci continuă până către seară. Pe cărările pădurei umblară ei prinşi braţ de braţ, spunându-şi poema nesfârşită a iubirei, poemă eternă. În mijlocul codrului era un stejar bătrân, care-şi întindea ramurile în aerul liber, ca un semn de binecuvântare, pentru cei ce veneau să se adăpostească la umbra lui. În coaja acestui stejar săpă Depărăţeanu un A şi un M, peşte cari vremea a aşezat alte straturi de coaje, dar cari mărturisiră timp îndelungat de iubirea lor.

La coliba pădurarului se despărţiră fără nici o vorbă, de frică să nu-i înece plânsul. El zise încet:

— Mâine.

Ea repetă şi mai încet:

— Mâine.

v.

Câte de aceste mâine nu au trecut în viaţa fiecăruia dintre noi, şi câte zile şi câte seri nu am aşteptat fiecare sperând şi numai sperând. Cartea necunoscutului sau mai bine necunoscutul în cartea destinelor este, pentru sărmana fire omenească, cea mai bună introducţie pe care autorul putea s-o deie operii sale. Dacă ne-am cunoaşte viitorul; dacă am şti ce ne aduce ziua de mâine. – plăcerea şi fericirea însăşi nu ne-ar mai atinge decât foarte puţin, şi am trăi privind propria noastră viaţă ca o haină atârnată de umerii altuia.

Un mâine de toamnă, cu raze reci, cu brumă, cu îngălbenire de foi, veni, şi după el veniră altele, fără ca Depărăţeanu să o mai vadă. La 9 novembre ea se mărită şi plecă în Bucureşti. El căută să se încredinţeze pe sine însuşi că ceea ce a fost a ţinut de o poveste; că el n-a simţit nimic; că chiar dacă a simţit, astăzi a uitat tot, şi că are alt scop viaţa omenească decât de a iubi.

Starea mizerabilă în care se găsea ţăranul clăcaş îl atinse cu deosebire, şi fiindcă se hotărâse să lucreze ceva pe lume, ceru să i se dea o subprefectură şi i se dete ceea ce cerea.

Nu mult însă după ce-şi începu slujba, văzând oamenii de care era ajutat în lucrările sale, văzând starea înapoiată de învăţătură în care trăia ţăranul, văzând gusturile de răşluire ale mai-marilor săi, îşi dete dimisia şi plecă într-o lungă călătorie prin lume. Mai mult însă deci I toate cuvintele pe cari şi le da el, era nevoia sufletească ce o simţea de a fugi de locurile unde în atât de scurt timp fusese atât demult fericit şi de a-şi ocupa cugetul cu alte idei, de a da sufletului său arzător altă ocupaţie. Plecă din ţară pentru doi ani şi umblă tot Occid ntul, oprindu-se prin oraşele mari, contemplând locurile frumoase, admirând bogăţia şi arta pinacotecelor, splendoarea grădinelor, luxul palatelor, numai şi numai spre a-şi izgoni urâtul, care îl însoţea ca o caraulă netrebnica ori pe unde mergea. La Dresda se opri mai mult. Pe marginea podului8 întârzia adesea cugetător, închipuindu-şi ca Musset cum în ceasul calmului universal, în răcoarea şi umbra nopţilor, orice femeie doreşte să fie iubită. Atunci ar fi voit să poată întoarce timpul cu câţiva. Mi înapoi, ca să o vază pe dânsa stând visătoare în locul lui şi privindu-l cum trecea pe lângă ea cu toată vioiciunea (‘lor 20 de ani ce-i avea. În Munchen, *n Colonia, în Francfort se opri peste tot, observând ici Rubens-urile celebre, colo catedrala cu turnurile gotice, dincolo canalul. La Franefort voi să vadă locul unde marele Goethe înşelase pe fata preotului din Sessenheim, pe frumoasa? i dulcea l’Yederika, sau Margareta, sau Gretchen,. Cum o numeşte el în al doilea şi al treilea manuscris al lui Faust.

Peste tot căuta un mijloc de a se lega de ceva, cu sufletul sau cu inima, spre a nu se mai gândi la trecutul şi şi ţara lui. La Paris îl văzură băieţii, în toamna anului al doilea, căutând locurile cele mai retrase, bibliotecile, muzeele, Luxemburgul. – sau deodată aruncându-se în vârtejul vieţei destrăbălate. – ori urmărind cu furie dezbaterile parlamentului francez, nelăsând să-i scape nici o şedinţă. Dimineaţa se ducea la Versailles, spre a se întoaree seara cu cohorta deputaţilor şi a senatorilor, cari discuf. Iu. Se agitau, gesticulau în tren spre marea lui părere de bine, căci în toate acestea găsea liniştea sufletului, uitarea trecutului. Numai câteodată, când privea distrat pe fereastra vagonului, chipul Mariei i se înfăţişa cu toată graţia şi curăţenia care-l deosebea, parcă ar fi voit să-l judece de ceea ce face şi să-l întrebe unde merge; iar lui îi trecea prin sânge un curent cald, electric, care îl făcea să tremure. Deodată dispăru şi din Paris. Îl întâlniră unii prin sudul Franţei, întârziind pe cheiurile Marsiliei, sau rătăcind pe căile Rhonului, prin Savoya, pe la Nisa, pe tot litoralul Mediteranei, ca un om care nu are alt scop pe lume decât de a se uita într-o panoramă vie, al cărui şurup cu tablouri este propria sa viaţă. Adesea se hotăra să rămâie pe câte o stâncă sălbatică, şi să trăiască o viaţă de poveste, ca Monte-Cristo, sau să se învoiască pe vro corabie care să nu-l apropie de uscat luni întregi. Iarna anului al doilea o petrecu, cea mai mare parte, la Milano şi la Roma. În sudul extrem al Italiei auzise de tâlharii cei vestiţi, şi se coborî într-adins, din poşte în poşte, prin Calabria până în Neapole. Pe atunci banditul Roco dell Pisa îşi avea încă tovarăşii împrăştiaţi prin toate cotiturile ţării şi el spera că poate va da piept cu vreunul din aceşti şoimi de munte, pe cari închipuirea sa de poet îi zugrăvea ca pe nişte Hernaniizgoniţi din drepturile şi palaturile lor, şi siliţi a trăi ca vulturii din pradă. Nu întâlni însă nici picior de bandit, şi, după câtăva vreme de şedere în calda ţară a lazaronilor9, gustul său fantastic îl îmbarcă pe un mic vapor nemţesc, cu care pleacă prin Archipelag10 şi urcă baia Triestului, până la portul cu acelaşi nume. Acum însă începea osteneala acestei vieţe fără odihnă, şi cu dânsa venea şi dorul de ţară. Pe unde se mai oprea acum, sta mai mult, căutând a-şi odihni spiritul de atâtea impresiuni, de atâtea zbuciumări, cari toate, reduse la starea de suveniri, se grămădeau în mintea lui, ca apele unui pârâu la cascadă. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât iubirea îi rămânea mai curată, şi mai poetică, asemănându-se în viaţa lui cu un nouraş singuratic pe sticla cerului senin. Încetu cu încetu, pasiunea sa se prefăcu într-un sentiment dulce. Floarea se veşteji şi nu rămase decât un parfum delicios, martor al vieţei sale trecute.

Către primăvară se întoarse în ţară, mai bătrân cu doi ani decât întârziase prin călătorii. Tatăl său, a cărui singură bucurie era primul său copil, îl primi cu braţele deschise, mărturisindu-i că dacă va mai pleca o dată, la întoarcere nu va mai găsi acele braţe părinteşti cari să-l primească.

Pe atunci Vodă Cuza, cel din urmă dintre voievozi, acel Cuza căruia datorim toate libertăţile şi toate instituţiele noastre, îşi începuse reformele sale şi avea nevoie de oameni supuşi, pasivi, cum era fostul prefect Tache Ilorea, ajuns director în Ministerul Trebilor Dinafară, sau de băieţi tineri, cu idei liberale, cu inime mari, cu capacităţi deosebite, cum era Depărăţeanu.

Peste câtăva vreme poetul fu ales deputat, spre marea bucurie a tatălui său. El însă, deşi tânăr şi entuziast, avea oarecare remuşcare pentru graba cu care primise această mare sarcină, această înaltă încredere, pe care domnul şi alegătorii săi i-o dedese cu atâta bunăvoinţă. Experienţa anilor din urmă îl învăţase multe lucruri; între* altele a nu se mai încrede cu uşurinţă în făgăduieli străine, şi în propria sa pornire, decât cu foarte multă rezervă.

În sfârşit, plecă la Bucureşti.

VI.

Era prin luna lui decembrie. Bucureştii înotau într-o mare de noroi amestecat cu zăpadă, care făcea mersul trăsurilor aproape primejdios. Vedeai pe Podul Mogoşoaiei lungi şiruri de cupele pântecoase, trecând în procesiune, cu arcurile lor ruginite în formă de S. – sau trăsuri lungftreţe cu capra în slava cerului şi la spate cu două curele încrucişate, cari le dau aerul unor diplomaţi legaţi la gât. Toate aceste trăsuri mergeau, stropind pe trecători, la teatrul Bossel i, unde o trupă italiană aduna de patru ori pe săptămână toată lumea elegantă a capitalei noastre.

, a lumina felinarelor şi a lampelor de la ferestre se veÂn realitate sala Bossel, amenajată pentru spectacole, pe Podul Mitgoşouiel, vizavi de fostul Teatru Naţional (n. Ed.).

doau coboi’ându-se femei în podoabele cele mai alese, eu câte patru rânduri de mărgeanuri pe cap, cu buclele încreţite şi ridicate deasupra urechilor, ca nişte mari paravane ameninţătoare, cu rochiile umflate şi băţoase de stau în picioare singure, cu pieptul deschis sau închis până sus într-un ciupag – cum se zicea atunci – a la Catherine de Medicis, lung şi colţurat, de sub care scăpa în adevărate valuri mătasea foilor. Aceste dame, la braţul unor cavaleri cu pantaloni cadrilaţi şi strânşi de glezne, urcau scările teatrului vorbind o idiomă curioasă, o amestecătură de grecism ca franţuzism şi latinism, care se chema limbă românească. Era demn de văzut coprinsul sălii în parter: o ondulaţie de capete şi mai mari şi mai mici, pleşuve, stufoase, umflate; unele cu cărarea la dreapta, altele la stânga, cu acroşchiuri, cu zulufi; unii purtând barba pe sub fălci şi în faţă raşi, alţii numai barbişoane, alţii un fel de pişcoturi. Pe lângă urechi. – şi alţii împachetaţi în haine nemţeşti, cari nu le lăsa mişcarea destul de liberă.

Se vedea pe ici pe colo câte un privilegiat, îmbrăcat după gustul francez, sau câte o femeie făcând lumină printre aceste întunecoase şi ridicole păpuşi. Când de apăreau, toţi ochelarii şi ochii liberi se îndreptau spre dânsele cu mirare, şi adesea cu oarecare scandal, pentru introducerea vreunei rochii mai strâmte sau mai decoltate.

În seara aceea se juca Crispino e La Camare. Depărăţeanu era în sală. Pe la mijlocul actului întâi se iviră într-o avanscenă doi bărbaţi şi o damă. Unul bătrân în fermenea de mătase, cu şapcă şi cu taclit; celălalt mai tânăr, cu haine evropeneşti. – iar femeia, de cea mai desăvârşită eleganţă, într-o rochie de faille albastră. Ea veni până în marginea lojii, făcu câteva uşoare mulţumiri din cap celor ce o salutau, şi se aşeză cam în umbră, punându-se să privească şi să asculte cu tot dinadinsul bucata care se cânta. Aceasta femeie era doamna Maria Horea.

După ce trecu actul, ea se puse să privească din nou prin parter şi să examineze cu luare-aminte toate locurile. Când ochii ei căzură pe Depărăţeanu, tresări, dar nu păru surprinsă deloc. Ea, desigur, s-aştepta să-l vază. El se uita gânditor la zugrăveala după cortină, şi rareori se întoxcea să privească lojile. O dată, voind să iasă, zări o umbră elegantă într-o avanscenă care-i făcea un semn prietenesc din mână, părând că-l cheamă la dânsa. O recunoscu. Inima se lovi cu atât a putere în piept, incit fu silit să se e-rine de un colţ de bancă spre a nu cădea. Ea! … O… ei1 nu-i reamintea acea figură pe care cugetarea îşi întipărise poezia sa! …

Se duse în loja ei. Fu primit cu toată bunătatea şi graţia Mariei. Îl întrebară de călători de sale, de părinţii săi. De impresii, de poezii, de hotărârea ce o luase de a i amine în Bucureşti. – şi el la toate nu răspundea deal prin monosilabe, neputând face altfel din pricina impn suinei pe care o simţea alături de dânsa. Maria îl observa cu un zâmbet care se descria pe întreaga sa figură, i instinctul său de femeie, ghicise că era iubită, şi iubită a tot focul inimei lui Depărăţeanu. Aceasta îi încununa frumuseţea cu o aureolă de raze dumnezeieşti, pe cari soarele speranţii le redeştepta în sufletul ei. Acuma ea nu mai semăna cu Maria din pădurea Depăraţilor; nu mi i era acea fiinţă harnică şi nebună după vânat; acel copil cu ochii mari şi faţa rotundă, care se entuziasma pentru fiece lucru. Acum era o femeie tăcută, părând în vnr. Ta, cu figura ostenită, cu privirea întârziată, cu frunle. I netedă. Numai ochii mai erau aceiaşi. O sfârşenie de n descris sta întipărită pe faţa ei, ca şi cum ar fi avut o durere a sufletului, fără leac, care s-o facă vecinic bolnava. Vocea îi era tremurătoare şi sfioasă. Nu vorbea, docil cu foarte multă rezervă, şi când vorbea, glasul său o deştepta ca dintr-un vis. Fruntea era albă, înaltă şi neteda. Pe dânsa buclele negre se profilau ca pe o hârtie curată, părând că vor să apere de privirile profane acea pagină, pe care cugetarea se întipărea ca o poemă. Trişti: ea acestei figuri se împrăştia ca prin farmec, când razele unui surâs, amic al lumei întregi, venea să încununez.’ cea mai frumoasă gură de femeie.

După ce stete puţin în loje, Depărăţeanu plecă făgăduindu-le să meargă a doua zi să-i vază. El băgă de seamă lumina care se zugrăvi pe figura Mariei când îl văzu, dar graba cu cane-l chemă în loje şi invitaţiunea pentru a doua zi nu şi-o explică decât ca venită dintr-o indiferenţă sau dintr-o prietenie care era departe de a mai fi ceea ce fusese o dată. Cu atât mai bine, îşi zise el gândind. Cu toate uslea, inima i se umplu de o amărăciune, neînvinsă, amărăciune pe care o simţim totdeauna, din pricina egoismului nostru, când nu mai suntem iubiţi, chiar de femeia pe care o urâm.

A doua zi se duse la dânsa. Era pe la 5 ceasuri seara. Iarna, la ora aceasta, întunericul începe a-şi întinde zăbranicul său de doliu peste lume. Maria şedea la o fereastră cu o broderie în mână şi părea foarte cufundată în lucru. Era singură. Depărăţeanu fu introdus cu. Multă ceremonie de un fecior în livrea care de la uşe se retrase. Ea nu-şi ridică privirea asupra lui decât când era aproape de dânsa.

— A… domnu Depărăţeanu…

— Da, doamnă. Am voit să vă văd şi am profitat de invitaţiunea d-voastră făcută cu atâta bunăvoinţă. Nu v-am văzut demult. Sunteţi bine?

— Vă mulţumesc, sunt destul de bine ca să-mi pot duce grijile vieţii. Doctorii spun că sunt anemică. E adevărat că mă simt mai slabă decât altădată, dar… timpul îndreptează toate.

— Şi şterge multe…

Ea se uită la dânsul.

— Sunteţi demult în Bucureşti, d-le Alexandre?

— De o săptămână, doamnă.

— Am auzit că ţara vă trimite în Cameră. E frumoasă misiune pentru un om tânăr şi inteligent. Avem de îmbunătăţit o mulţime de lucruri.

— Şi se puse a înşira îndreptările ce erau de făcut, cu vervă şi o pasiune de om politic.

— Veţi avea să lucraţi în cea mai mare parte pentru îmbunătăţirea stării ţăranului, pentru facerea de şcoli publice, pentru îndreptarea finanţelor, pentru încuragiarea literilor şi a poeziei… A-propos! … Ce-ai mai lucrat nou? N-am mai văzut nimic. Apoi drumurile şi agricultura care e singurul nostru izvor de bogăţie. Să daţi avânt industriei şi şcoalelor de meserii. A! … în Germania ţ ce regulă şi ce dezvoltare în arte şi meşteşuguri. Nu mă îndoiesc că şi în Franţa e tot astfel.

El o privea încremenit. Hotărâtor lucru, ea, trăind cu un om politic, mulţumită pasiunei ce pun femeile în totul, devenise un adevărat leader, apărător al tutulor ideilor de reformă.

— Vă mărturisesc că aţi fi în Cameră mult mai la locul d-voastre decât mine. Eu nu aduc decât multă bunăvoinţă şi entuziasm. D-voastră văd că aveţi un plan regulat de mersul treburilor şi e de crezut că aţi lucra cu mai multă siguranţă. Din cauza prea multei vorbiri ea oslenise şi o roşeaţă vie i se urcase în obraz, martură a vioiciunei cu care simţea toate lucrurile.

El se sculă şi se plimba prin casă, pe când ea încă vorbea. Deasupra unei console era un portret mare, încadrat în rame de aur, care o înfăţişa pe ea, în haine de mireasă, naltă, zveltă şi surâzătoare, cum era în ziua cununiei. Depărăţeanu privi lung acest portret, fără a-i mai răspunde.

— Negreşit, adăugă ea, negreşit veţi avea de îndurat multe decepţiuni, veţi întâmpina multe îndărătnicii, veţi da naştere la multe animozităţi; dar acestea să nu vă atingă câtuşi de puţin. Aţi asistat desigur la vreo şedinţă din marile parlamente europene şi aţi avut privilegiul să cunoaşteţi ce înseamnă luptă de partide. De când v-aţi reîntors în ţară?

— Da, doamnă, răspunse el distrat şi privind încă portretul.

Ga se sculă şi se plimba încet prin casă, continuând a vorbi din când în când. Depărăţeanu se întoarse şi se uita Iu dânsa, spre a observa deosebirea ce era între cadră şi l’emeie. Ea surprinse acea privire adâncă şi caldă, care venea din ochii lui ca o rază de soare din soare, şi o mână nevăzută, puternică, o ducea spre el, cum duce uraganul o pasăre spre mare. Nebună, tremurătoare, se apropie de din.su şi îşi lipi capul de umărul lui, privind împreună purtrctu.

— Sunt eu… Mă mai cunoşti? îi zise cu vocea stinsă.

— Nm îmbătrânit mult… Şi se lipea de braţul lui cu respirarea greoaie, cu sinul bătând de puterea sângelui, care alerga prin vine, viu, arzător, tânăr. Sunt tot eu, Alexandre…

Pentru Depărăţeanu, o noapte cerească se coborâse din văzduhul cald şi îi acoperise ochii şi sufletul. Întinse o mână să-i coprindă talia. Deodată un plâns întrerupt, lung, suspinător, plânsul inimei ei, se auzi, iar ea smueindu-se din braţele lui fugi într-o odaie vecină. Era datoria, care, un moment copleşită de puterea simţurilor, de imensitatea iubirei, i se redeşteptase în suflet, ca un judecător nemilos.

Depărăţeanu rămase înmărmurit, cu capul pe mână, neştiutor de ce mai era, de ce mai trebuia să facă, de ce devenise ea. După câteva minute îşi luă pălăria şi ieşi. În seară întâlni o femeie de serviciu pe care-o trimese, spunându-i că stăpâna sa era bolnavă şi rugând-o totodată să vie să-l vestească dacă mergea mai bine. Femeia, peste câteva momente, se coborî spunând că nu-i nici un pericol. Era un leşin fără urmări, după cum adesea i se întâmpla stăpânei sale.

Depărăţeanu plecă.

Ziua următoare nu fu decât o continuare a celeilalte şi celor trecute: o zi fără lumină, fără soare, fără viaţă; o zi moartă. Către seară o slugă intră şi-i aduse o scrisoare. El o deschise cu nerăbdare. Iată ce coprindea ea: „Îţi scriu aceste rânduri, pentru că simt în mine o dorinţă nebună de a te mai vedea, de aţi vorbi, de aţi spune o groază de cugete şi de simţiminte cari-mi umplu capu şi inima, cum umple un cataclism ceresc albia unui râu liniştit.

Sunt în lume fel de fel de caractere; sunt fel de fel de inimi, şi în inimi sunt fel de fel de porniri. Pe toate acestea este un rege nevăzut, locuitor al văzduhului, care le uneşte, le ţese, le alcătuieşte astfel, încât unele ies mai bine, altele mai rău, altele rău de tot. Regele se cheamă hazardul. Nu zic întâmplarea, fiindcă ea nu explică destul de bine aceea ce voi să înţeleg.

Dacă am trăi într-o republică, în care viaţa acestui stăpânitor să nu fie cunoscută, când am închide ochii şi am întinde mâinile în aerul liber, căutându-ne sprijinul vieţei, tu ai fi aproape de mine spre a-mi răspunde; eu aş fi lângă tine spre a mă face, pentru totdauna, sclava ta. Dar; hazardul trăieşte.

Te-am cunoscut, Alexandre, de patru ani. Te-am iubit aşa demult, încât patru ani mi se pare puţin spre a cuprinde această imensitate. Te-am iubit dar, dintr-o altă lume, unde desigur am trăit.

Am avut însă prejudiţii ca toţi oamenii din secolul meu, şi puţină cochetărie ca toate femeile din zilele mele. Erau minute în vremile trecute, în cari, ca şi astăzi, simţeam o putere dumnezeiască care mă ridica de pe pământ, şi, într-un vânt de uragan, mă apropia de tine. Însă totdauna egoismul cel laş nu mă lăsa să-ţi vorbesc. Dacă atunci te-ai fi întors tu şi ai fi zis cel dintâi o vorbă, aş fi plecat cu tine în lumea mare, fără grije de viitor, fără temere de gura lumii. Vai…! gura lumii! Şi oare astăzi ti o cunosc? n-o ştiu cât cântăreşte? n-o ştiu) se cuvine?

După ce ai plecat şi eu m-am măritat, a trecut o bucata de vreme în care mi se părea că traiul meu e o frumoasa piesă de teatru în care se zic bucăţi patriotice şi inoântătoâre, dar care va înceta îndată ce se va lăsa perd ea ti a. Simţeam de atunci că fondul vieţii cele adevărate mi era partea pe care mă învăţa bărbatul meu s-o cunosc, ei alta, alta cu totul. Prin aceasta nu voi să vorbesc rău de dânsul; fiecare înţelege viaţa după cum o trăieşte şi u simte după cum o înţelege. Eu am înţeles-o altfel şi o ulmi altfel.

Am voit adeseaori să-ţi scriu, dar temerea că poate sa r. U te găscască scrisoarea mea m-a oprit. Niciodată n am crezut că m-ai uitat. Ştiam că mă iubeşti, fiindcă simţeam cât demult te iubesc eu însumi.

Astăzi însă, când te-am revăzut, când am trăit în trei ani trei veacuri de amărăciune şi de urât, când am înţeles ca surâsul blând al vieţii noastre este iubirea; când temerea de gura lumii nu mă mai atinge într-un nimic; asl. I ‘i. Ia scriu ca să-ţi spui că te iubesc ca pe sufletul meu.

Am avut, Alexandre, nenorocul de a ne cunoaşte fără sa ne cunoaştem. Hazardul ne-a luat pe fiecare de mână şi ne-a purtat prin lumea pe care ne-o pregătise şi pen u care ne păstra; tu pentru Cameră şi eu pentru saloane şi sărbători. Însă niciunul nici altul nu eram născuţi cu această menire. Amândoi eram poeţi: tu îţi iubeai muza; eu te iubeam pe tine. Acum tu umbli după zgomot; eu după mormânt.

Astăzi am să-ţi cer încă un serviciu. Simt că dacă te aş vedea iarăşi, dacă mi-ai spune o singură vorbă, dacă în ai privi încă. Cum m-ai privit ieri, toată mintea mea ar pieri şi aş cădea ca o fiinţă despreţuită, ca cea din urmă femeie. Nu am astăzi nici o remuşcare pentru fapul brut al căderii. Dar, din toată fiinţa mea, cât a suferit, cil a dorit, cât a aşteptat, mi-a rămas curată iubirea, şi ar pieri farmecul acestei suferinţi delicioase, dacă nu aş pute i să rămâi ceea ce am fost.

Voi i’ace ca săptămâna viitoare să plecăm în Italia. Nu-ţi spui să cauţi a mă uita; dar caută a nu mă întâlni.

Maria Horca.”

Desigur e urât a istorisi poveşti triste şi mai ales amoruri triste şi nefericite. Dar bănuiesc că din trei părţi ale omenirei, două părţi şi trei sferturi sunt cei nenorociţi, iar restul fericiţii sau nesimţitorii. Şi, fiindcă am intenţiune să public această simplă istorisire, caut, pe lângă adevărul care a existat, să spui lucruri cari să între în domeniul intelectual şi sensibil al celor două părţi şi trei sferturi. Datoria mea de observator şi de critic mi-o îndeplinesc pe cât pot. Ceea ce însă îmi place cu deosebire în proză este tabloul. A desena cu fraze’şi a colora cu vorbe aceea ce este dat cărbunelui şi colorilor e tot ce poate surprinde şi aprinde mai mult închipuirea.

Încât, despre năravurile timpului, sunt de părerea lui Octave Feuilâet11: unui romancier nu îi este îngăduit, să râdă de timpurile sale; îi este însă permis să le arate astfel cum sunt, în toată goliciunea şi cu toate infamiile lor. – sau nu-i mai este permis nimic.

Domnul dii’ector al Ministerului Trebilor Dinafară se găsea atunci-aruncat în valurile unei politice de reorganizare înăuntrul ţării şi de înălţare înafară. El înota cum putea. Când mergea la Palat, când la Consiliul de Miniştri, când la Cameră, când iar la Palat şi iar la Consiliu; în sfârşit, vecinic se găsea pe drumuri.

Tache Horea era un om cum sunt azi mulţi la noi: cu o înfăţişare plăcută, nu prost deloc, ba poate chiar deştept, dar de o deşteptăciune sucită. Dacă i-ai fi pus o întrebare ca aceasta:,. Ia spune-mi, domnule, cum ar fi mai bine să zici ca să fi înţeles: o republică seamănă cu un stup de miere în care fiecare albină lucrează deopotrivă cu celelalte şi în care trântorii simt omorâţi? sau, un stup de miere se aseamănă cu o republică în care fiecare cetăţean lucrează egal cu ceilalţi, iar leneşii şi paraziţii cari trăiesc din spinarea altora ar trebui ucişi?” ţi-ar fi răspuns că stupul se aseamănă cu republica sau că e totuna. Avea o spoială de instrucţie cum au mulţi oameni în statul nostru. Ştiuse prin graţia sa exterioară să fure protecţia doamnei Cuza, protecţia uneia din cele mai deosebite femei şi doamne ce a avut vrodată o ţară, şi această protecţie o exploata cu multă dibăcie. Când era într-un salon, aducea numaidecât vorba de doamna ţării, de destincţiunile ce i le acorda, despre înalta sa afecţiune pentru el şi familia lui. Aceasta, dacă îl înălţa în ochii străinilor cari îi înconjurau, în ochii femeii sale îl micşora mult, şi cu atât mai mult cu cât ea era atinsă de această pretenţiune absurdă de*a se cocoţa tot mai sus, tot mai sus, mai sus chiar decât nivelul inteligenţei şi al puterilor sale. În adevăr, dacă ar înţelege bărbatul că cel mai conştiincios şi mai aspru judecător, pentru faptele sale, este femeia; că nimeni nu poate mai bine decât dânsa să-l cântărească; că nimeni nu e mai aproape de el ca să-i vază oglinda sufletului; că femeia stabileşte o vecinică comparaţie între omul de cămin şi omul de reuniri publice; că nu se cuvine să renegi între străini aceea ce ai învăţat-o în public; – dacă ar şti toate acestea bărbaţii, desigur, ar cinsti pe femei mai mult decât le cintesc astăzi şi s-ar învăţa să le aibă ca pe nişte oglinzi, în cari faptele lor s-ar reflecta, frumoase sau urâte, după cum oglinda este mai curată sau mai întunecoasă.

Maria Horea îşi judeca bărbatul cu dreapta şi mătura sa cugetare, şi cu cât mai mult îl înţelegea, cu atât mai puţin îl considera. Cât despre dânsa… el se însurase spre a avea un salon. La viaţa femeii sale nu da multă băgare de seamă, pentru cuvântul că era convins că el, el, Tache Horea, nu putea fi înşelat. Adevărul e însă că ea, ea, Maria Horea l-ar fi despreţuit şi mai mult când l-ar fi ştiut încornorat; de aceea nici nu cugeta la mijloacele de a-l înşela.

După cum făgăduise lui Depărăţeanu, după o săptămână plecă cu tatăl său în Italia.

Înainte de a pleca, trecu prin Slăveşti şi, ca şi altădată, veni la pădurea în care îşi trecuse o parte din tinereţea sa. Pe crăngile copacilor era gheaţă; în locul ierbii, naltă şi mătăsoasă, era zăpadă.

— E iarnă în natură ca şi în suflete… O, Doamne… dacă am a mai trăi zece ani, ia-mi-i pe toţi pentru o zi de vară… După aceea plânse.

A doua zi trecu pe la moşia Depăraţilor să vadă pe boier Sandu. Apartamentele poetului erau închise. În lipsa lui nimeni nu intra decât la rari intervale spre a deschide ferestrele şi a îngriji florile. Maria ceru să i se deschidă. Ea îşi petrecu o zi întreagă printre cărţile, bronzurile, cadrele şi notele poetului. Era atât de fericită de a se găsi în acea atmosferă de viaţă intimă, lângă patul, lângă florile, lângă pianul, lângă caietele lui, încât ar fi dorit să nu se mai dispartă niciodată de de. Pe o masă lungă de stejar sculptat, erau grămădite fel de fel de cărţi, fel de fel de broşure, unele deschise,. Altele strânse în bănzi, altele rupte; caiete cu tot felul de începuturi, visuri deabia urzite; albumuri cu desenuri; foi zburătoare; scrisori începute şi o mulţime de alte lucruri cari înconjură viaţa de toate zilele a unui om de gust.

Într-un volum care se afla pe masă, deschis, Faust, trânduş în franţuzeşte, ea scrise: „Azi, în 22 decembre 1864, la moşia Depăraţi.

Pentru stăpânul acestor lucruri şi iubitul meu Alex. Depărăţeanu.

Când vei citi aceste cuvinte, eu voi fi departe. Dar de departe ca şi de aproape sunt a ta, cu cuget, corp şi suflet. Vino în Sicilia. Mă vei găsi la Palermo.

Maria Horea” vin.

În Bucureşti clocoteau pasiunile politice ca osemintele celor păcătoşi în cazanele infernului. Ciocoii cu boierii, sau parveniţii cu nobilii, or străinii cu pământenii, erau în luptă. Fiecare şedinţă a Camerii era un adevărat câmp. Debătaie, în care urile, intrigele, sentimentele de clică, năravurile hrăpitoare se deziănţuiau, luptându-se corp la corp cu principiele de libertate, cu neatârnarea persoanei şi a cuvântului, cu regenerarea naţională. Numele lui Kogălniceanu zbura din gură în gură, pentru unii ea un talisman de dezrobire, pentru alţii ca semnul unui cataclism social apropiat; producându-le unora bucurie, altora întristare; dând unora încredere, altora temere; mergând ca o grindă puternică pe valurile acestei mări furtunoase12 adesea afundat, dar totdeauna sigur că va reveni la suprafaţă. Vodă-Cuza şi cu primul său ministru înţeleseseră că era prea mult timp de când dormeam. VodăCuza şi cu primul său ministru înţeleseseră că trebuia să ne deşteptăm. Vodă-Cuza şi cu primul său ministru aveau inimele mari şi pasiunile mici, când era vor’ba de moşia obştească. Ei lucrau mână în mână, domnul cu încredere în ministru şi ministru cu sprijin în domn şi încredere în ţară. Ei erau singurii convinşi că geniul acestei ţări îi va înţelege, înţelegând reformele ce dau. Ei singuri în mijlocul acelor furtuni formidabile, îşi păstrau frunţile senine şi neciătinate, ca stejarii pădurilor prin fumul norilor şi zbuciurnările uraganelor. Ei singuri, ei numai, aceşti doi oameni, domnul şi ministrul, unul cu fruntea în raze, cellalt cu capul în lumină, mergeau, gonind întunericul capetelor strâmte, către ţelul obştesc, către mărirea naţiei. Şi astăzi… astăzi aceste două figuri dorm: una sub umedul strat al pământului, alta sub apăsătoarea greutate a indiferenţii. Istoria, sfânta istorie, va înscrie pe paginele sale nepătate, în litere de aur aceste două nume: Cuza şi Kogălniceanu – şi tot sfânta istorie va pune doliu împrejurul filelor pe cari se vor scrie numele trădătorilor. Spatele pe care Cuza a subscris abdicarea va sluji în vecinicie ca masă simbolică pe care intriga şi nerecunoştinţa! U condus mâna geniului spre a-şi iscăli verdictul morţii. Cuza a murit, dar Cuza trăieşte! Kogălniceanu e pe jumătate uitat, dar vouă tuturor câţi l-aţi uitat, vă e mintea: nlunecată, sunteţi orbiţi de pasiuni, nu mai vedeţi, nu mai auziţi, aţi amuţit! Şi ce au făcut oare mai mult, pentru patria lor, Cavour cu Vittorio Emanuel? i, ce difeenţă este între dânşii, şi Cuza cu Kogălniceanu? Nu au făcut nimic mai mult şi nu este nici o diferenţă, decât că Vittorio Emanuel a murit pe tron, şi contelui Cavour 5 au ridicat statui, iar Cuza a murit pe pământ străin, iz-:.; -, nit, pribeag, singur, şi Kogălniceanu e aproape uitat,: proape gata să fie învins în alegere de cel dintâi copil roşu2 care ar ridica capul.

Printre oamenii tineri din parlamentul ţării, Depărăţeanu era un aprig apărător al ideilor de libertate şi de stabilirea unei egalităţi posibile între boier şi ţăran. Atunci, mai mult decât oricând, ţăranul era ilot. Atunci, mai mult decât oricând, el avea nevoie de a fi susţinut. Depărăţeanu îşi luase în Cameră frumosul rol de orator scriitor, şi duşmanii lui aveau să se teamă atât de cuvântul cât şi de condeiul său. El însă vorbea rar, pentru respectul ce datora colegilor săi, mai bătrâni şi mai vechi decât dânsul în arta de a vorbi şi de a face politică. Visul său cel mare, după ce văzuse unirea Moldovei cu România, era, ca al fiecărui tânăr patriot de atunci şi poate şi de acum, unirea tuturor românilor sub un singur cap. La aceasta lucra pe cât îl iertau mijloacele şi pe cât nu-l împiedicau şefii partidului său. Mai calmi şi mai moderaţi. Adeseaori cugetând la mizeria în care văzuse pe ţăran acasă şi la luxul şi somptuozitatea în care trăiau fiii grecilor, românizaţi şi patriotizaţi, în Camera ţării, îl apuca dezgustul, şi după ce declara că dinainte acordă orice libertate ţăranului său, după cum îi acordase pământul din moşia sa, se retrăgea pe o bancă în fundul Camerii şi acolo visa la mărirea viitoare a nai, i unei şi la micimea prezentă a oamenilor. Câteodată gândul său îl pornea pe urmele Mariei şi pe urmele ei era fericit, închipuindu-şi cum trăia ea împrejurul bătrânului său tată, sau. Mai bine, cum trăia bătrânul împrejurul ci, naiv, vesel şi mulţumit. Sunt flori, îşi închipuia Depărăţeanu, pentru cari razele soarelui străbat adesea printre mii de frunze, ca să le încălzească sau să le fure parfumul. Tot astfel sunt fiinţe în lume, pentru cari ai străbate nemărginirea, ca să le poţi vedea adâncimea sufletului sau să le poţi înţelege taina privirii. Italia… să mai merg în Italia… cu adevărat ar fi o mare odihnă pentru spiritul şi impresiunile mele: dar ea m-a oprit de a o urma…

Pe Tache Horea adesea îl întâlnea la Cameră galant, vesel şi nepăsător. Pe lângă miniştri, şi în special pe lângă Kogălniceanu, cu toată importanţa sa. Se reducea, se anihila atât demult. Încât l-ai fi luat drept un mizer postulant, venit după pulpana vreunui deputat. Deîndată însă ce rămânea cu alţii mai pe jos decât el. Îşi relua iarăşi masca mândriei şi aerul înaltei sale persoane. Câteodată întâlnea pe Depărăţeanu, şi atunci, cu o profuziune de mişcări şi de vorbe, îi zicea:

— Ce mai faci mon cher, eşti bine? Ce-ţi face familia? Nu le-ai dus năcăieri iarna asta. Eu, uită-mă-s. Nu-mi văd capul de treburi. Acum viu într-o fugă de la Palat după ministrul Justiţiei şi nu-l văd pe-aici. După aceea iar trebuie să mă întorc la Palat, căci în.s. Doamna m-a însărcinat să-i comand colecţia bucăţilor lui Bach şi trebuie să-i duc rezultatul. Multe complimente boierului dacă te duci la ţară. A-propos, n-ai d-ta L’esprit des lois de Montesquieu? Şi, fără să aştepte răspunsul, pleca.

În astfel de vise şi cu astfel de oameni trecu Depărăţeanu iarna şi mai toată sesiunea Camerii din anul acela. Către primăvară, sătul de zgomot şi de intrige, se duse la moşie să-şi vadă părinţii. Căutând pe masa sa de lucru, dete de volumul lui Gerard de Nerval în care Maria îi scrisese cea din urmă dorinţă a ei.

Prima sa cugetare fu să plece chiar de a doua zi. Cu toate rugăciunile tatălui său, el nu mai aşteptă decât dez-; heţul Dunării. După o lungă şi ostenitoare călătorie ajunse la Palermo.

Palermo, vechi şi renumit oraş al Siciliei, scump românilor pentru rămăşiţele unuia dintre cei mai însemnaţi bărbaţi ai lor, rămăşiţele lui Bălcescu; Palermo, în care marele istoric şi patriot a respirat cele din urmă ceasuri ale existenţii sale; în care cugetarea lui a format pentru noi, toţi românii, cele din urmă planuri de mărire, cele din ui’mă visuri de înălţare; Palermo, cetatea cu turnurile masive ale evului mediu, cu palatele sale de piatră, aninate pe vârfurile stâncilor, cu inscripţiunile sale heraldice înnegrite de arşiţa soarelui; Palermo, care adesea a pus în mişcare nobila şi delicata cugetare a lui Bellini13, Palermo, avea să primească în sânul său pe un al doilea bărbat al ţării, pe Depărăţeanu.

Alături de Palermo, într-un sătuţ de câteva familii de pescari, era o mică vilă, aproape părăsită de un englez, care venise cu câţiva ani înainte în fiecare iarnă spre a-şi lungi zilele. Acolo se aşezase Maria cu tatăl său. Depărăţeanu se prezintă în satul lor către seară. În capul scării întâlni pe tatăl Mariei cu aerul trist şi neliniştit. Se vedea de pe faţa bătrânului că viaţa în ţară străină îi scurtează zilele. Cum îl văzu îl luă în braţe ca pe copilul lui, întrebându-l ce mai era prin ţară, cine murise, de cine mai trăia; cum mai mergea guvernu; ce prefect mai aveau şi o mulţime de alte lucruri.

— Bine că ai venit, Alexandre. – el învăţase a-i zice pe nume – Maria nu iese deloc. Tot mă întreabă dacă am mai auzit ceva de prin ţară. Bărbatu-său nu i-a scris demult.

— A… da, e foarte ocupat.

— Bine bine, haidem la dânsa.

Şi, fără a mai asculta protestaţiunile lui Depărăţeanu, îl introduse într-un salon a cărui faţadă era deschisă pe o terasă care da pe mare. Razele soarelui în apus străbăteau voioase printre cutele unei draperii de mătase ale carii mii de flori şi floricele aurii se aprindeau ca de foc la lumina lor. Un aer cald, dar plin şi sănătos, venea de pe suprafaţa apei. Lină şi limpede, să tremure crăngile portocalilor, cari decorau în vasele lor mari, marginile terasei. Înainte se vedea marea, încadrată în draperie ca într-un ram, formând un orizont neţărmurit, în continuitatea căruia se zăreau mici puncte albăstrii, legănându-se pe pânze până dispăreau. Un miros plăcut de cărbune, particular satelor şi oraşelor de apă, se simţea în aer, iar la rari intervale fumul gros al vreunui vapor se desena pe pânza albastră a mării, dispărând şi el în strigătele şi semnele celor după ţărm.

Maria sta într-un fotoliu. În faţa acestui tablou viu, cu un album pe braţe, şi se părea că scrie sau desenează ceva. Când intră Depărăţeanu cu tatăl ei, ea nu se întoarse.

— Maria, zise bătrânul, iată cineva care-ţi aduce noutăţi din ţară.

Atunci se întoarse către dânşii.

— Alexandre! … A… domnule, iartă-mi mirarea şi ernoţiunea pe ca” e nu mi-o pot stăpâni; dar e atâta timp de când n-am văzut un român… şi cu deosebire un cunoscut, un prieten… Vederea dumitale mă umple de bucurie, dar în acelaşi timp mă întristează: au vei fi suferind şi d-ta de vro boală de piept ca să vii la Palermo?

— Eu ies pentru o jumătate de ceas, zise tatăl ei. Acum Maria te va întreba îndestul pentru ca să nu-ţi mai rămâie vreme să-mi răspunzi şi mie. Mai pe urmă…

Rămaşi singuri, ei tăcură câteva momente. Depărăţeanu se uita la ea. Maria slăbise mult.

— E frumos la Palermo, d-le Alexandre?

Da, doamnă, e frumos. Mai adineaora mă întrebaţi daca sufăr de piept. Eu nu sufăr, dar d-voastră îmi păreţi mult schimbată.

— În bine sau în rău? întrebă ea zâmbind şi uitându-se la dânsul.

— În bine, doamnă, pentru figură.

— Aceasta mă bucură. Doream să mă vezi înainte de…; doream în fine să mă vezi; şi sunt cu atât mai fericită cu cât mă găseşti mai frumoasă. Vezi, d-le Depărăţeanu, prin ţările acestea calde ţi se pare că n-o să mai mori niciodată. Şi cu toate astea… Sunt sigură că în minte a dumitale de poet trebuie să mă compari acum cu vreo roză încă strălucitoare, dar care la cea dintâi tremurare a ramurei se va scutura.

El nu răspunse nimic acestei glume.

— Te-am supărat poate. Iartă-mă şi spune-mi ceva despre d-ta şi despre ţara noastră. Îţi mărturisesc că de patru luni, ca să mă întâlnesc cu un român, trebuia să

— Mă duc în oraş, la mormântul. Lui Bălcescu. De când m-am legat prietenă cu spiritul acestui om mare, m-am făcut mai serioasă, am început să învăţ istoria ţarii. În adevăr, românii nu se gândesc oare’să ducă rămăşiţele lui Bălcescu acasă la dânşii? E o nedreptate pe care Dumnezeu nu o poate îngădui către acest martir. Zic Dumnezeu, căci oamenii îngăduiesc toate nedreptăţile, numai să nu-i supere. Sau poate d-ta ai venit pentru acest sfârşit la Pali rmo?

— Nu, doamnă.

— Atunci?

— Am venit să-ţi îndeplinesc cea din urmă dorinţă.

— A mea?

— Da. Mi-ai scris să viu la Palermo şi iată-mă-s. Numai. Am venit aşa de târziu, căci târziu am găsit dorinţa d-tfde scrisă în Faust. Poate că aş fi plecat mai demult, iiar mă opriseşi de a te urma.

— A… domnule, e prea frumos din parte-ţi, şi-ţi sunt datoare multă recunoştinţă pentru această orbească ascultare ce-mi dai. Te-am oprit… o, da! te-am oprit, căci nu mai puteam! … Ah. A iubi şi a fi silită să taci… Te-am oprii, Alexandre, dar după aceea ţi-am scris să vii, căci acum nu mă mai tem de vuitor. Vino şi iubeşte-mă ca altădată. Spune-mi simţirea ta cu vorbe dulci, cu vorbe de foc; spune-mi că m-ai iubit totdauna, că ai cugetat la ruine, numai la mine… Eu? o… eu nu am avut alt vis decât de a te revedea, de aţi strânge mâna, de aţi spune ca nu ai lipsit un singur moment din cugetarea mea. Şi acum. Pentru ce nu ţi-aş spune ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni în curând. Sunt ofticoasă. Am râs adesea de romanele cari sfârşesc tragic, şi cari. Mai mult sau mai puân,. Seamănă Damei cu camelii, dar se vede că e scris ca fiecare cititor sau fiecare privitor să devie cel puţin o dată în viaţa sa actor. De ce m-am îmbolnăvit nici eu nu ştiu. Se pare însă că a îngrămădi în suflet durere peste durere, suferinţă peste suferinţă, fără a le spune, fără a le plânge, fără a le murmura, este a pleca pe drumul care duce la Palermo. Câţi ani sunt de când te-am văzut în pădure? Parcă sunt 100 de ani, atât de încet au trecut zilele de dor. Vezi, se vede că dorul trăieşte, nu e o poveste. Tocmai citeam nişte poezii vechi, din cari am oprit în albumul meu o strofă: „Supt a sufletului geană E o tainică poiană cu flori albe de mohor şi cu triste flori de dor.”

Cât e de adevărat! Sub geana sufletului e o poiană în care cresc tristele flori ale dorului…

Depărăţeanu o asculta fără a zice un singur cuvânt. Ea spusese că era bolnavă. Trebuia dar să moară. Ea?

— Se zice că lirismul dovedeşte, pentru societatea, ca şi pentru fiinţa pe care o stăpâneşte, o mare înălţare a moralului. Aceasta-mi face multă onoare, căci găsesc astăzi că, deşi am râs mult de poeţii lirici şi de persoanele jalnice, eu însumi am avut în fundul sufletului o înclinare naturală către melancolie. Nu aşa că am fost o femeie tristă? Vei putea după moartea mea să scrii un roman, care să atingă multe suflete. Caută numai de a-mi ascunde bine numele.

După aceea îşi întinse braţele către el şi se sculă încet după fotoliu spre a se plimba la braţul lui pe terasa ce da pe mare.

Trăiră o lună încă la Palermo, fericiţi. Fericiţi! Cugetaţi bine.

După aceea se întoarseră în ţară. Ajuns. Depărăţeanu se bolnăvi. În anul 1865 se stinse, simplu şi iarăşi departe de dânsa cum şi trăise, la moşia sa. Ea a trăit încă, şi trăieşte şi astăzi. În romanul care s-ar fi putut scrie despre dânşii, simplu şi nepretenţios ca şi viaţa lor, numele s-a tăcut.

1879, octombrit.