XIII

Când Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura drept la grajd și propti caii în fața unui morman de gunoi. El însuși stete față la deshămarea „harmăsarilor”.

Într-o curte mare, se întindeau șireaguri de case de nuiele lipite cu lut; șandramale de scânduri; cotinețe de găini; hambare; două puțuri cu furcile strâmbe și cu jgheaburile sparte, așa că noroiul era de-a pururi în ființă; o bucătărie povârnită pe o rână; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de acarete, făcute în pripă și pe ieftin.

În mijlocul curții, două perechi de boi stau cap la cap; la umbra hambarului un buhai bătrân rumega; pe vârful gunoiului râcâia o turmă de găini, cu un cocoș moțat; în noroiul de la puțuri se tăvăleau trei porci; la ușa bucătăriei, o țărancă da de mâncare la curci. Argații umblau alene, de-abia trăgându-și ciubotele după ei. Căldura și un ciocan, două de rachiu mai mult îi moleșea cu desăvârșire.

Tănase intră în casă. Un miros de crâșmă îl luă de la ușă. Într-adevăr, într-o cămăruță lipită cu lut pe jos, mamă-sa „boteza” rachiul. Un argat scotea spirt dintr-un poloboc și-l vărsa într-o curătoare, amestecându-l cu două părți apă. Coana Prohira, cu un tistimel dezbrobodit pe creștetul capului, cu o rochie de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu cumva argatul să guste vreo picătură de băutură. Dumneaei însă se credea obligată „a-și face o idee” de fiecare hârdău de rachiu. La fiecare gustăreală strâmba din nas și scutura din umeri.

— Măăă!... că tare mai e cătrănit, bată-l Dumnezeu!
— Să mai punem oleacă de apă, coană.
— Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi prea tare. Țăranul mustăcea și vărsa mereu la apă.

— Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proaspătă, că-i mai sănătoasă.

Coana Prohira râdea: Bată-te Dumnezeu de bețiv, că tot catran ai vrea să bei...
— Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar și matale, când te apucă beteșugul, tot la lucru tare te tragi.

— Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala.
— D-apoi boala matale aș vrea s-o am eu...
— Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i așa...
— Ba că chiar așa, numa leacurile să mi le dea.
— Da' ce, mă, vrei să beau dracoveniile ce aduce procopsitu de fii-meu?... Apă de vacs, apă de Buda, apă de naiba, tot apă și iar apă.

— Ba ca să zici!
— Eu îmi știu leacul: buruienile mele... Să nu-ți uiți vorba, ia du-te de mi le adu... Știi unde sunt: sub pat, la perete. Sunt două sticlișoare, una mai mare și una mai mică. Pe cea mai mică s-o aduci.

Argatul ieși.
— Mă, mă! Omul își întoarse capul spre ea.
— Să nu te împingă aghiuță să-ți vâri pliscul în sticlă.
— Păzească sfântu!
— Eu atâta îți spui. Dânsul se duse drept la clondir, și, cum ședea în genunchi lângă pat, cu fața spre perete, puse sticla la gură și supse cât ce putu. Apoi își șterse mustățile cu dosul mâinei, puse dopul de cocean de porumb la loc și se întoarse.

Coana Profira se uită în zare la sticlă și apoi la argat.
— O să te fure sfinții, Eremio. El se făcea că n-aude. Dânsa duse sticla la gură și dete ochii peste cap.

— Parcă-mi merge la inimă, maică.

— O hi pelin, coană?
— Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu oleacă de izmă, de-ți ia durerea de la lingurică cu mâna.

Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era deja formată, ci așteptă să ducă sticla la loc, cu nădejde de a se întări și mai mult în opinia de mai sus.

Aceasta era starea lucrurilor în cămară, când intră Scatiu. El se rezemă cu mâinile de ușorii chilerului și se uită înăuntru.

— Da ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te odihnești?
— Apoi da, să mă odihnesc... Da' de m-oi odihni eu, cine o să muncească? bagabonții ăștia? că dumneata acuma de politică te ții, pentru stricatul de Panaiotopulo...

— E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol sticla aia.
— Care sticlă, ce sticlă?... sticla cu doctoriile?
— Ia mai slăbește-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit.
— M-am buhăvit eu?... Nu ți-e rușine obrazului, potca lumei, să-mi vorbești mie așa! Da' de aia te-am făcut și te-am crescut eu, mă?

— Da' eu îți zic pentru binele d-tale.
— Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, păcătosule. O ploaie de ocări triviale se prăbuși din gura ei asupra lui. El înălța din umeri și intră la el în odaie.

— Iar s-a îmbătat. Dânsa ieși în curte și începu să strige împotriva lui, că a pus mâna pe averea de la dumnealui, că o ține ca pe o slugă, că ea se duce în lume, și câte de toate. Câțiva băieți se uitau la ea de la poartă, și râdeau. Ea scuipa spre ei.

După ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, mătăhăind, și se culcă.

Scatiu se dezbrăcase și el și se aruncase în pat. În odaia lui, cu ferestre mititele și cu perdeluțe de stambă roșie, atârnau de cuie: frâie, căpestre și biciuri de tot felul, o jiletcă cu mâneci, aninată de un colț, vreo două pistoale, o pușcă și o geantă; pe jos o pereche de cizme de vânătoare, niște pantofi cusuți în canava — și-ncolo, lutul udat, ce ținea răcoare.

Întins în pat, Scatiu se gândea la Tincuța. Tinerețea și frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bătrân. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă! Conu Dinu Murguleț îi datora 30 de mii de lei și părea a nu se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpetenie era: să pună mâna pe bani și pe fată. O tuse seacă îl făcu să se ridice pe un cot și să înjure. Răsuci o țigare, vorbind singur, și luă o pană după sfeșnic și-și frecă țigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fumul cu lăcomie.

Afară pe prispă, se auzeau glasurile mai multor țărani, ce vorbeau tărăgănat.

— Că nu-i, măi, hine Petreo; de la hotărnicia vechie, a lui Mavru. El se scoală cu pritențiele după hotărnicia cea nouă.

— A'nginerului județului, naș Gheorghe?
— Păi cum.
— Da' ăla nici nu știe să măsoare.
— Păi cică aia-i măsurătoare dreaptă.
— O hi, mă, că dracu-i meșter. Tănase Scatiu îi auzea din pat și turba de mânie. I-ar fi împușcat ca pe niște câini, dacă nu i-ar fi fost frică de jurați. Se sculă binișor și se duse să se uite la ei de pe fereastră. Erau cei mai dârji din sat. El își îmbrăcă laibărul de dril și ieși la ei. Clocotea de mânie, dar se stăpânea.

Țăranii se sculară cu toți în picioare, cu căciula în mână.
— Bună vremea, oameni buni.
— Sărutăm mâinile, boierule.
— D-apoi, ce doriți de v-ați sculat pe vremea asta să veniți la mine?

— Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim.
— Sănătate să dea Dumnezeu. Alta?

— Păi ia, hârtia asta... Unul din ei scoase din sânul cămășii un mototol de basma și, desfășurându-l cu mâinile lui crăpăcioase, dete de o citație.

Tănase se făcu roșu.
— E o „cetație”, zise el. Nu știți dumneavoastră că așa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la judecată.

— Păi ghine, coane, așa ne-a fost vorba?... zise cel mai bătrân dintre țărani. Noi ți-am spus că la judecată nu mergem. Mai ghine-ți facem vo povară...

— Păi ce povară să-mi faceți, oameni buni?... că dumneavoastră nu le împliniți nici pe cele vechi.

— He! păcatele noastre, d-apoi cine-ți muncește pământul, coane?...

— Banii mei, bade.
— I-auzi, mă, zise unul, eu până azi n-am pomenit ban de la el.

— Tacă-ți gura, mă, Leftere, ziseră cu toții. Scatiu se uita la el pe sub sprânceană. Îndoi hârtia și vru s-o dea înapoi țăranului de la care o luase.

— În sfârșit, luați-vă „cetația”, și mai bine așa: la judecată nici eu nu vă-nșel, nici dumneavoastră nu mă înșelați.

Țăranul nu vru să-și ia citația înapoi.
— D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii.
— Corb la corb nu-și scoate ochii, adăugă Lefter.
— Ci tacă-ți gura, mă nea Leftere.
— A băut un păhăruț la grec.
— Ba n-am băut nici defel, da' ce umblă să ne ia pământul!...

— Așa este, ziseră mai multe glasuri. Cei din frunte, mai bătrâni, căutau s-o ia mai pe domol.
— Noi, de la hotărnicia veche n-am fost supărați de nimeni, strigă Lefter, în mijlocul țăranilor; ce vine el acuma să ne ia pământul!

— Mă, da' iute te-ai făcut, bade Leftere, zise Scatiu, roșu de mânie, dar tot căutând să se stăpânească.

— Iute m-am făcut, că umbli să ne furi pământul, tâlharule!

Vreo câțiva țărani îl luară de spate și-l deteră la o parte.
— Să nu-ți calce chiciorul pe ogorul meu, că te zburătuiesc! strigă Lefter.

— E băut, coane, să nu-ți fie cu supărare.
— Lasă c-o să-l învăț eu minte!... Ei, ce mai vreți de la mine?

— Apoi să nu ne iai pământurile, sărac de maica noastră, că ne lași copchiii pe drumuri, coane.

— Ce-o să vă fac eu, moș Stoico! Pe planurile mele de hotărnicie așa stă, că grindul de la Cucuieți până la heleșteu este al statului; eu sunt dator să apăr averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu.

— D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat până acușica?... el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat.

— O fi... Cine v-a mai băgat în cap și asta?
— Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne împartă toate alea.

— S-o aștepți, moș Stoico.
— Păi noi nu știm, coane: omul fără carte e ca vai de el; da' așa s-a zvonit, a venit cică de la Roșia poruncă să ne împartă pământuri.

— Să vă împartă pământuri!... Grele vremuri am ajuns, să-ți spui drept! Da' dumneata ai primi, moș Stoico, să-ți împartă pământul? ai primi să-ți ia fata și muierea; să-ți împartă așternutul; să-ți ia oala de la foc; să-ți împartă boii de la jug, că dumneata ai patru iar bețivul ăla care mă-njură n-are nici unul, fiindcă i-a băut.

— Da, or am băut banii tăi, mă calicule, zise Lefter de la o parte.

— Să-ți tacă gura, hoțule, că te împușc! răcni Tănase la el.
— Ia mai ține-ți gura, mă Leftere, ziseră mai mulți. Lefter tăcu. Scatiu, simțindu-se ascultat, urmă:

— Ți-ai împărți boii cu el, ha?... Dă-i și lui doi boi, că el n-are și „mneata” ai patru, ha?

Scatiu se uita la el și cu coada ochiului la cei de primprejur, mulțumit de efectul ce făcea. Stoica își trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăți:

— Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu am decât patru, iar matale ai o cireadă întreagă: dă-i și lui, săracul.

Bătrânul Stoica mustăci, pe când ceilalți se foiau între ei, neîndrăznind să râdă.

— Eu, lui Lefter, boi?... șoricioaică, zise Tănase, având aerul de a glumi. Mergeți cu Dumnezeu, oameni buni, și la ziua înfățișărei veniți la judecată, că-i numa de formă, ca să nu m-apuce statul.

— Mai rămâneți sănătoși, coane, da' noi la judecată nu venim, și nici judecata să nu calce pe la noi, că nu e bine.

Tănase intră înăuntru, cu citația în mână, iar ei se depărtară, vorbind și dând din mâini.

— Ai dracului, mi-au lăsat „cetația”... Bre! a ajuns țăranul mai șiret ca boierul, zise el, ca morală.

Șezu pe marginea patului și se gândi fumând. După câtva timp intră mamă-sa, spăsită și necăjită, și merse de se așeză pe un colț de scaun, fără a zice nimic. El se uită la ea mișcat. Cât putea bădărănia lui să îngăduie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Îi ierta toate celea, până și beția, fiindcă, de, „o mamă are omul”.

— Ei, ce ai de te-ai supărat așa? Ea da din cap și-și frângea mâinile, zbârcind din gură ca un copil ce stă să plângă.

— L-am auzit... pe Lefter... nu l-ar mai răbda pământul...

— Ei!... și de asta te-ai necăjit atâta?
— Cum să nu mă necăjesc, maică!... Auzi dumneata, țăran obraznic!

— Era beat.
— Beat, ha?
— Apoi beția o să puie capăt la multă lume, zise el cu înțelesuri.

— Așa zău, beția. Beau, bată-i mama lui Dumnezeu, de sting pământul.

— După aceea se sculă în picioare și se apropie de el cu mare taină.

— Tănase!...
— Ei, ce-i?
— Oare să nu-și vâre coada și „fodulul”? Aceasta era porecla lui conu Dinu.
— Ia tacă-ți gura, maică.
— Iaca tac, zise ea repede, ducându-se din nou pe colțul scaunului.

— „Fodulu” dacă ar putea și-ar plăti datoria.
— La sfântu așteaptă. Te-a găsit pe dumneata prost și-și joacă calul cum îi place.

— Ce face?
— Chiar așa. Te ține cu vorba să-ți dea fata. Parcă cine știe ce mai sculă. Fete pentru dumneata câte poftești...

— Oleo!... Să nu mă facă, că-i vând și cenușa din vatră.
— Să i-o vinzi, procopsitului, că-i cu coada în sus ca o capră râioasă... Acu a mai venit și lingoarea de nepotu-său și nu mai încapi de ei.

— Doftorul cel mare!
— Doftor, ăla?... Nici pe Cotei din curte nu i l-aș da în seamă. Eu zic să-i pui „sifestru”.

— Ba vezi că nu.
— Să-i pui „sifestru”, și să-l văd eu venind colea la mine, și tipărindu-mi mâinile și pe o parte și pe alta, și eu să-i spui: „Nu putem, nu putem”. Cioclovina dracului!... Că d-aia mi-am ros eu palmele, muncind cu răposatu tată-tău, ca să strângem bani, să le dăm lor, și ei să ne facă mutre... Acuși să te duci și să-i pui „ezecuție.”

— Ei, încet, încet.
— Ba nici un încet.
— Zi să-mi dea de spălat.
— Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumurați. După câteva minute, intră jupâneasa Lița, o dudană de muiere cât un munte. Ea aducea un lighean de aramă, cu ibricu de apă în mijloc, o cutie de tinichea cu o coajă de săpun, și, pe umăr, un ștergar de țară. După ce așeză totul pe un scaun, îl aduse dinaintea lui Scatiu și-i turnă să se spele.