XXII

De la plecarea țăranilor din bătătura lui Tănase Scatiu, când cu citația, se urmaseră mai multe înfățișări la tribunal, în care obștea sătenilor se apăra cu disperare împotriva pretențiilor arendașului. Dar judecata procesului se amâna mereu. Tribunalul hotărâse „o descindere la fața locului”; ea fusese fixată, la-nceput, mai pe vară, dar fusese amânată din cauza morții unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se împlinească „descinderea”.

Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăți; el știa rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu „gură”, zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui avocați. Dar, ca oamenii care nu au încredere în doctori când sunt sănătoși, iar când îi doare un deget cheamă patru, Scatiu aștepta pe judecători cu avocatul lângă el.

— Nu doar că el știe mai mult decât mine, da' ia așa, de-o parigorie.

Avocatul lui venise de cu seară și trăsese în gazdă la el, aducându-i în același timp și o trăsură încărcată cu mezeluri, icre negre, salamuri, șunci, limbi, țuică, făină, un vin... mă rog, un vin de Golul Drâncei, și s-a isprăvit. Avocatul cam

mirat, aduse toată băcănia asta dar îi spunea că nu crede că judecătorii să tragă la el și mai cu seamă să întindă masă mare, în împrejurările în care veneau. Tănase îl privi spanchiu, ca cineva care ar zice: „Câți am păscut eu ca d-ta!”, apoi trimise de chemă pe primar.

Avocatul fu foarte mirat când văzu intrând un fel de omușor păros, scund, pițigăiat, cu o barbă neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemțește, cu tocuri duble la încălțăminte, ca să pară mai înalt, și vorbăreț, și isteț...

— Bună seara, d-le Aronovici.
— Bună seara, d-le Tănase.
— Ce mai e nou?
— Apăi... tot alea și iar alea: noroi, ploaie, — mizerie goală.

— Ce se mai petrece prin Europa?... Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, făcu din ochi către avocat.

— Ce să se petreacă?... Burghezimea se îngrașe pe spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să înzestreze pe Parnell al lor; așa martir m-aș face și eu.

— Vrei o dulceață?
— Vă mulțumesc, cu plăcere.
— Știi că d-l primar este socialist, zise Scatiu către avocat, când nu se poate duce la Brăila să-și facă chefurile. Ia șezi. Mă duc să zic să-ți aducă o dulceață.

El își puse pălăria în vârful unui baston strâmb și o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabachera de tinichea și făcu o țigară.

— Așa mă supără d-l Tănase. D-nul este un „aucat” în procesul cu obștea?

— Da.
— Îmi pare bine... A ajuns țăranul să ți se urce în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atâta vreme, pot să-ți spun, că ți se urcă în cap. Ți se urcă în cap, d-le!...

Scatiu intră repede, strângând din umeri.
— Ia ascultă, primarule, știi că mâine te calcă judecata?
— Apoi atâta „ni” mai lipsește... „Ni”-a spus „vătau”! D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele cuvinte românești; mai cu seamă trăia rău cu litera „v” între două vocale.

Domnia-sa se sculă de unde se afla și veni spre Scatiu înălțând din umeri.

— N-am sfanț!...
— Asta n-ar fi nimic, că ți-aș da eu, dar socotesc că e prea mare „deranj” să întinzi masă mare pentru cheful tribunalului.

— Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel... El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, și nu știa cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva.

— Ia ascultă, zise Scatiu, parcă era vorba să te duci la Brăila.

— Cu ce dracu să te duci?...
— Ce-ți pasă, numai să te duci mâine în zori.
— Plec chiar acu. Și se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata să se urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o odaie alături să-i dea ceva parale, și pe drum îi zise:

— Spune și ajutorului dumitale să nu găzduiască pe tribunal, că nu-i dator... Tribunalul să-și aducă merinde, dacă îi trebuie.

După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse în odaie la avocat, se apropie de el, închizând din ochiul stâng și zicându-i:

— Înțelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de mine. Ce-a băut și ce-a mâncat!...

Apoi începu să istorisească toată pătărania lui Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se încurcase c-o femeie măritată și o despărțise de bărbat, cum venise la un peticel de moșie ce-l avea acolo, cum era veșnic fără lescaie etc.

— Mi l-am ales primar... Mă ține vreo mie de franci pe an, dar halal!... Ehe! Dumneavoastră gândiți că numai așa se face agricultura!... Trebuie muncă, domnule! Să știi să chibzuiești toate, că țăranul în ziua de azi e mai șiret decât boierul.

Avocatul păru a zice în sine că e greu, mai ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulțumi a zâmbi și a nu răspunde.

După câteva minute intră și cârciumarul, un japlan de om până la podele.

— Bună seara, Chirule.
— Sărutăm mâinile, nașule.
— Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?... ori s-a dus tot?... că parcă primiseși puțin lucru.

Tănase îi vorbea întors spre el cu spatele, dar finu-său, Chiru, care fusese hoț de cai ( și se bănuia că și acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia după întrebări și pricepu unde vrea s-o aducă „alde nașu-său”.

— Apăi, ce să mai am, nașule, că o litră două de pastramă, cât am adus, s-a mâncat în casă.

Tănase începu a râde și a clipi din ochi avocatului.
—Ad-o mai domol. Chirule, că nu te-ai fi făcut papistaș să mănânci carne în postul Crăciunului.

Chiru mustăci și se foi în zăbun.
— Da' bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai căuta ghine, nici nu dai de carne în pastrama lor, așa-i de uscată și de slabă.

Scatiu se prăpădea de râs.
—Zi: pastramă de post?
— Apăi, ce mi-e caracateța, ce mi-e pastrama lor...
— Zi, nu mai ai...
— Nici o crestătură.
— Da' de-ale mâncării, altminterea?

— N-am fir de nimic.
— Zi, de-o veni tribunalul, tufă? Chiru înălță din umeri a gol. Tănase păru a-și lua aerul grav și a se gândi:

— Apoi bine. Chirule. Rămânem înțeleși așa: dumneata n-ai nici unele... Tribunalul să-și caute de mâncare în altă parte.

Pe când deschidea ușa să iasă, Chiru, zise:
— Aș avea o vorbă cu matale. Scatiu se sculă numaidecât și se luă după el în sală.
— Cum te duci matale mâine la câmp? îl întrebă încet și misterios cârciumarul.

— Da' ce ce?
— Apăi... eu aș zice: matale să nu te dai jos de pe cal.
— Da' ce este?
— Nu-i nimic... da-i mai bine așa. Scatiu, care știa ce vrea să zică o vorbă de-a lui Chiru, îi făgădui să nu se dea jos.

— Și mai mă rugam de niște belerturi, zise Chiru.
— Da' ce-i? întrebă Scatiu, a mai căzut ceva? Chiru se scărpină în cap.
— Apăi tot mai chică câte o gloabă. Au venit niște flăcăi despre Râmnic cu juncani.

— Du-te la primar, până nu pleacă, și spune-i că vii de la mine, să-ți dea trei bilete. Haide!...

Cârciumarul ieși, iar Tănase se întoarse în casă. Șiretenia biletelor era următoarea: de când Chiru se lăsase de a mai fura vite, în urma unei strașnice bătăi ce mâncase de la țărani, se îndeletnicea cu vânzarea vitelor furate de alții, de prin alte județe. Pentru aceasta însă îi trebuia bilete de la primărie, cu care să poată duce pe la „bâlciuri” caii furați. Aronovici își avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă vreme luase și el de-a dreptul parte la câștig, se mulțumea acuma numai cu câte un cal ori un bou, pe care îl plătea un galben ori doi, îl înfiera cu fierul lui și-l trimitea la suhat ori la herghelie.

Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua zi. Pe la vreo 11 ceasuri dimineața, sosi, în adevăr, a doua zi, o birjă cu patru cai, în care președintele și supleantul tribunalului, însoțit de ajutorul de grefier, se transportau la fața locului. Birja se opri în fața primăriei, unde erau deja adunați mulți locuitori, care, cu căciulile în mână, stau pe prispă în picioare.

Magistrații se deteră jos, zgribuliți de frig, plictisiți de drum și morți de foame. Ajutorul de primar veni în fugă să deschidă „canțelaria”, dar oamenilor legii nu le ardea de formalități. Ei întrebară de „ceva de mâncare”. De mâncare, tufă. Președintele era bărbat în vârstă, însurat, cu tabieturi, fiu de oameni de rând, ajuns prin munca lui. Supleantul era tânăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar îmbrăcat cam pirpiriu. Pe când d-l președinte de-abia se foia într-o șubă de-a lui socru-său, moșier din Călărași — junele supleant strângea din spete în paltonașul său de bonjurist, și tot întindea o tabachere de argint ajutorului de grefă, care apuca țigara cu vârful unghiilor sale de copist de carieră, sprijinindu-și manșetele în degetele resfirate. După o scurtă chibzuire, președintele spuse țăranilor să plece la câmp, iar el se sui în trăsură, împreună cu supleantul și ajutorul, și se duseră la cârciumă să îmbuce ceva. Caii birjarului de-abia mai mișcau trăsura prin noroiul din sat. Birjarul speră să tragă la arendaș, ca de obicei, unde găsea orz degeaba pentru cai, mâncare și vin bun pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurând. La cârciumă, Chiru primi pe domnii magistrați foarte cu supunere, dar fără fir de mâncare, „că știi matale, în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă Dumnezeu”, dar pofti pe boieri să tragă la curte. Magistrații iar se chibzuiră. Președintele, cu mai multă experiență, n-ar fi vrut să se ducă la arendaș, deoarece era „parte interesată”, dar supleantul, mort de foame, se îndreptă repede spre trăsură:

— Ia lasă, mon cher; ce, o să-mi vând eu conștiința pentru un dejun! Hai să mâncăm la el, și dacă n-o avea dreptate, îl radem.

Această argumentare a unei conștiinți curate (și a unui stomac gol) birui frageda rezistență a președintelui. Birjarul se îndreptă spre curtea arendașului (și de astă dată caii dau mai bine în ham) și astfel mezelurile aduse de avocatul lui Scatiu își găsiră fireasca lor întrebuințare.

Magistrații mâncară cu măsură și destul de repede, dar mâncară la Tănase, parte împricinată; ieșiră la câmp fără el, dar în trăsura lui și cu avocatul lui. Cât despre Scatiu, el venea în urma trăsurii, călare pe bidiviul cu care făcea curte Tincuței, încălțat cu niște botfori ce-i treceau de genunchi, și pe cap cu o căciuliță de pielicică de oaie, foarte tâlhărească. Era radios și din când în când făcea cu ochiul avocatului. Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simțea că judecătorii erau jenați.

Pe drum întâlniră mai multe pâlcuri de țărani, care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu mâna bine, dar era noroi și zgomotul trăsurii nu împiedica glasurile țăranilor de-a ajunge până la președinte. Ei, după cum spuseseră de cu vară, nu voiau să calce judecata pe pământurile lor. Astfel, între grupuri de săteni nemulțumiți, trăsura ajunse la o viroagă, plină de apă, peste care era un podeț. Aci, la capătul podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizitiul strigă la ei să se dea la o parte.

— Nu se poate, domnilor!... ziceau ei. N-are ce căuta judecata pe locurile noastre.

Președintele se sculase în picioare și căută să le vorbească; dar, pe când parlamenta din trăsură, Scatiu trecu ca fulgerul pe lângă ei, repezind calul asupra țăranilor cu atâta furie, încât rupse rândurile și trecu, iar vizitiul dete bici cailor. În urma lor, locuitorii strigau și amenințau, alergând cât ce puteau. Gluma se îngroșa.

Când ajunseră la movilă, unde era locul în contestație, îi aștepta jumătate satul. Cei ce alergaseră în urma trăsuri soseau și ei gâfâind. Președintele se dete jos și se duse în mijlocul țăranilor cu pasul sigur și cu capul sus.

— Bună vreme, oameni buni. Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. Președintele se învârti împrejur, ca un actor, și se uita spre cei sosiți.

— Ce este? întrebă el; ori credeți că am venit cu execuție la dumneavoastră?... Liniștiți-vă: noi venim numai ca să vedem de partea cui este dreptatea.

— Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu.

— Păi aia-i știută, adăugară mai multe glasuri deodată.
— Să nu-i calce chiciorul pe locurile noastre! strigă Lefter.
— Să plece de-aici hoțul! întăriră alții. Președintele voi să mai vorbească, însă fu repede înconjurat de toate părțile.

— Domnule judecător, să poftiți în trăsură. În același timp, mai multe brațe îl luară pe sus.
— Să nu puneți mâna pe mine, strigă președintele. Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou calul în țărani, dar Lefter dete cu bățul în capul calului, de-l făcu să sară în două picioare. Lumea se dete la o parte, iar președintele putu să se urce în trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter pocnindu-l cu sfârcul biciului peste ochi, de-i luă văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurând, dar Scatiu se tupilă și bățul îi trecu peste cap. Calul se mișca cu o nespusă îndemânare; se retrăgea cu câțiva pași, sărea într-o parte și într-alta, se învârtea printre oameni așa de repede încât nimeni nu putea să puie mâna pe el. Iar biciul plesnea în dreapta și în stânga și pe cine-l ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, cu căciula îndesată pe ochi, cu dârlogii strânși în mâna stângă, înfipt în șea ca un drac. Lefter, cu mâna la cap, se ținea după el și, când îi veni bine, îl lovi o dată cu bâta peste țârloi de-l secă la inimă

Toate acestea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea revoltă pe față. Președintele striga din răsputeri lui Scatiu să s-astâmpere. Când lumea se mai dezmetici, puse mâna pe pietre, pe bulgări înghețați, și începu să arunce în Tănase. O piatră îl ajunse în obraz și-l umplu de sânge. Numai atunci se hotărî s-o rupă la fugă. Întoarse calul împrejur și-i dete drumul pe câmp... Săreau bulgării de pământ din copite de parcă la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un „huideo” prelung îl urmări până se făcu nevăzut.

În vremea asta domnii din trăsură o vârâseră pe mânecă. Vizitiul voise să dea bici cailor și s-o șteargă și el, dar președintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, profitând de un moment de învălmășeală, sări de pe capră și o rupse la fugă. Când se deșteptară ceilalți, el se făcuse nevăzut.

După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către judecători, amenințătoare.

— Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm și noi o dată! zise unul dintre țărani; ați mâncat și ați băut la ciocoi, ha!...

Președintele încercă să le mai vorbească:
— Fraților!... Oameni buni!... noi nu suntem vinovați...
— Jos! Ia-l, mă! Un țăran se ridică pe la spatele trăsurii și puse mâna în părul avocatului. Acesta începu a plânge și a se tângui că are nevastă și copii, să le fie milă...

De pe movilă se auzi un glas:

— Stați, măi creștini, ce faceți? Era bătrânul Stoica, cel ce venise pe vară cu citația la Scatiu.

— Ce vă legați de oameni!... Ce v-a făcut dumnealor?
— Nu, că de ce au mâncat la hoțu!
— Fraților, zise președintele, ce era să facem? n-am găsit de mâncare nicăieri...

— Dă-te jos, tâlharule, care vrei să ne sărăcești, zise Lefter avocatului.

— Mă, Leftere, pesemne ți s-a făcut de pușcărie, mai zise Stoica.

Gălăgia se ridică până în slava cerului. Nimeni nu băgă de seamă că pe drum venea un șir de vreo trei trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate de oră depărtare. Cum era firesc, cea dintâi trăsură se opri, iar celelalte se opriră după dânsa. Era Matei cu fetele, Tincuța și coana Sofița. Ei mergeau înaintea Sașei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, lăsă hățurile vizitiului și se dete jos. Lumea se mai liniștise. Câțiva țărani îl cunoșteau, fiindcă, de când trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moșia lui.

— Da' ce este, oameni buni? întrebă el mirat. Unii își scoaseră căciulile, alții se deteră la o parte. Matei își aruncă ochii către nenorociții din trăsură.
— Cine sunt dumnealor?
— Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, zise unul mai hărțăgos.

Matei nu știa ce să creadă. Toți erau încremeniți — țăranii cam rușinați, judecătorii moleșiți de frică.

Avocatul își îndrepta părul în cap și-și ștergea ochii. Lui Matei i se făcu milă.

— Oameni buni, dacă înțeleg bine, dumnealor au venit la vreo constatare.

— Au venit cu „izicuție”, îl întrerupse unul din cei mai răi.
— Nu este adevărat, am venit în „descindere la fața locului”, zise președintele.

— Ei, și cu ce drept vă legați dumneavoastră de niște judecători, care vin să-și îndeplinească o datorie?...

— Păi așa spui și eu, coane, zise bătrânul Stoica, ce-s vinovați dumnealor. Boierul nostru e câinos, da' dumnealor...

— Cine-i boierul dumneavoastră?
— Alde Scatiu. La numele lui Tănase, Matei rămase un moment pe gânduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo pehlivănie la mijloc.

— Căutați-vă de treabă, oameni buni, și lăsați pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu.

— Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu cunoștea pe Matei.

El se întoarse încet, și se uită la țărani liniștit.
— Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata ești obraznic. Nu ți-e rușine să te legi de oameni nevinovați...

— Haidem, mă, zise Stoica. Cei mai mulți se luară după bătrân, și se-ndrumară spre sat. Dar Lefter și cu alții mai colțați stau pe loc.

— Ia ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te povățuiesc prietenește să-ți cauți de treabă că altfel ai să putrezești în pușcărie. Dumnealor sunt judecători, și fiindcă dumneata teai sculat cu putere în contra judecății, ai să vezi mâine cum o să te lege călărașii cot la cot...

— Apoi, tot atâta e de mine. Românul era încăpățânat. Atunci Matei se duse drept la el. Era cu un cap mai înalt decât Lefter.

— Și ce poftești? Țăranul se muie.
— Apoi să se ducă de pe locurile noastre.
— Aicea aveți dreptate: să se ducă... dar lăsați-i să plece.

— Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăți tot ciocoii câștigă.

— Așa este: duceți-vă la treaba dumneavoastră, iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit.

— Păi așa, cucoane. Iaca, noi ne ducem, da' să nu le mai calce chiciorul pe pământurile noastre, că se întâmplă lucru mare...

Și astfel, și acești din urmă porniră după ceilalți. Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să vadă cum se sfârșea „revolta”. Începuseră să mai prindă curaj, de când văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul de grefă ținea hățurile. Cât despre avocat, mâna țăranului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice voință: singura lui aspirație, pentru moment, era de a rămâne pe loc, viu.

Situația, din primejdioasă, devenea comică. Judecătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Și cu toate astea trebuiau să se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase.

Nehotărât, Matei stete un moment la gânduri: îi părea rău să nu se ducă înaintea Sașei, dar pe de altă parte nu putea să părăsească în voia întâmplărilor pe niște nenorociți. Se duse la mătuși-sa și îi spuse cum stau lucrurile, rugând-o să meargă cu fetele la gară, că el trebuia să se întoarcă înapoi. Puse pe președintele și pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă pe capră, în trăsura lui Scatiu, în care era avocatul și ajutorul de grefă, și astfel porniră înapoi, dar nu la Scatiu, ci acasă la Matei.

Pe când aceștia veneau la Ciulniței, Tănase ajungea la tactul subprefecturei, unde starea lui producea cea mai mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefectul telegrafie la prefectură că țăranii din comuna Balta se puseseră în revoltă în contra autorității judecătorești; el făgăduia că se duce la fața locului.

Știrea provocă în capitala județului o vie indignare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, fiindcă se știa că președintele era dus în cercetare, în persoană. Depeși peste depeși se urmară, între prefect și procuror pe de o parte și subprefect pe de alta, asupra soartei magistraților. La început, subprefectul răspundea că nu știa ce s-au făcut. Toate inimile erau pline de groază. Procurorul și judecătorul de instrucție hotărâră să plece numaidecât la fața locului, insoțiți de polițai și de vreo 30 de călărași.

În vremea asta, judecătorii și avocatul se încălzeau la Matei, stând tăcuți la gura sobei. Supleantul încerca să mai istorisească câte un caraghioslâc, dar nimenea nu-i răspundea. Avocatul mai cu seamă era plouat detot. El se uita melancolic la cărbuniii aprinși, urmărind crâmpeie de gânduri. Când femeia îi dete dulceață, bău paharul de apă rece cu o nespusă voluptate, parcă s-ar fi simțit fericit de a fi încă viu, de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiți. Fusese așa de aproape de moarte, încât cele mai neînsemnate lucruri din viață căpătau importanță.

Ei prânziră și trecură noaptea la Matei, iar a doua zi porniră la Călărași cu aceeași birje cu care veniseră, chemată la Ciulniței de un vătaf.

În urma lor, Matei aștepta cu nerăbdare să se poată duce la Sașa. În vremea asta văzu trăsura lui unchiu-său intrând în curte. Conu Dinu ieși din șubă cu oarecare anevoință, ajutat de Aglaia, și urcă scările în grabă.

— Ce s-a întâmplat, frate? Ce-i? întrebă el pe când Matei îi ieșea înainte.

— Nu-i nimic...
— Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii?

— Au plecat pe la casele lor.
— Știi bine?
— Cum să nu știu!... dacă i-am pus eu în trăsură...
— Atunci nu-i adevărat că i-au bătut țăranii de i-au omorât. Matei explică bătrânului cum se petrecură lucrurile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gânduri, dând din cap cu înțelesuri. Când nepotu-său isprăvi de istorisit, el rămase cu mâna la gură, neștiind parcă ce să facă.

— Tot tâlharu ăla de Scatiu e pricina răutăților! La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi frățioare?

Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încălzească. El nu primi.

— Ia ascultă-mă, hai cu mine la Balta. Tânărul stete un moment la îndoială.
— Aș fi vrut să văd pe Sașa...
— Ai dreptate... și eu vreau să mă duc s-o văd... Rămaseră față în față, uitându-se amândoi în pământ.
—Știi ce? tu du-te la Comănești, că viu și eu, zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari.

— Da? atunci merg și eu.
— Haide. Și săriră amândoi în trăsura lui conu Dinu. Pe drum, bătrânul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se printre țăranii din sat, că veniseră niște zbiri din Călărași, care puseseră lumea la chinuri. Drumul desfundat de ploi le păru fără sfârșit.

Când ajunseră la Balta traseră de-a dreptul la primărie. Aici nimeni. Un bătrân care cunoștea pe Dinu, îi ieși înainte și-l rugă să le vie în ajutor, că tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. Conu Dinu porunci vizitiului să meargă la Scatiu.

Porțile de la ogradă erau închise, când ajunseră ei la curtea boierească, și păzite de un călăraș. Conu Dinu și Matei se deteră jos din trăsură și voiră să intre, însă călărașul îi opri. O slugă, care tocmai ieșea, îi recunoscu și zise soldatului să le dea drumul înăuntru.

Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiți vreo 20 de țărani, unii puși în fiare, alții liberi, păziți de vreo câțiva călărași. Din fundul curții, unde era o fânărie ascunsă între grajdul de nuiele și hambar, se auzeau gemete, pocnete, parcă cine știe ce s-ar fi petrecut acolo.

Conu Dinu se apropie de țărani; ei se sculară în picioare și-și scoaseră căciulile.

— Bună vreme, oameni buni. Da' ce-i cu dumneavoastră? Deocamdată nimeni nu răspunse. Conu Dinu recunoscu pe un bătrân.

— Ce-i cu tine, Stoico?
— Ia, rău, cocoane.
— Ce-ați făcut?
— Păi ce să facem... ia, pustia aia de judecată.
— V-ați pus împotriva stăpânirii. Rău, fătul meu. Cu toate că știa de ce fel de judecată era vorba, boierul bătrân nu putea admite această răzvrătire în contra ordinei.

Matei, nerăbdător, plecase înainte către fânăria din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el.

Aci, priveliștea era și mai tristă. De trei gârnețe desfrunzite, erau legați trei țărani, supuși la tortura „vârtejului”, ca să spuie: pe de o parte unde erau judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. Fiecare om era legat de brațe și lipit cu spatele de trunchiul copacului. Un domn numai în cămașe, cu niște mustăți teribile, cu un chip buhav de beție, trecea un restei de corn între funie și copac, și începea să învârtească. Pieptul și brațul nenorocitului chinuit pocneau. El urla de durere, pe când călăul său înjura ca un surugiu, cerându-i să mărturisească adevărul. În același timp doi călărași întinseră la pământ pe un alt țăran și-l băteau pe pielea goală cu două opritori.

Era o scenă dezgustătoare. Soldații, cari n-aveau nici o ură personală împotriva țăranilor — din contra — păreau niște călăi, atât erau de aprinși de băutură și excitați de propria lor răutate. Când, osteniți, isprăveau de a-l bate, îi mai dau una cu tocul cizmei în coaste ca să-l ajute să se scoale.

Matei rămase înmărmurit. Un sughiț de indignare i se urcă în gât. Se rezemă de un stâlp și-și duse mâna la ochi.

Unul dintre țăranii legați recunoscu pe conu Dinu și începu a striga:

— Săi, cucoane, că ne-au omorât tâlharii!... Fie-ți milă de zilele noastre și nu ne lăsa.

Ivirea celor două obraze necunoscute păru că intimidează pe chinuitorul oamenilor; dar impresiunea aceasta nu fu de lungă durată; el văzu în cei doi străini doi arendași, prin urmare doi buni prieteni, și răspunse la strigătul de desperare al țăranului, dându-i un ghiont în fălci. Acesta, tânăr și voinic, încercă să dea cu piciorul în el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăușul, furios, se repezi la un gârbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce de o mânecă:

— Domnule, domnule, ia ascultă... Înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe țăran peste obraz de mai multe ori. Flăcăul gemea, îndesându-și capul în piept. Conu Dinu îl apucă de braț și-l scutură bine:

— N-auzi ce-ți spui eu?... Nu mai chinui lumea degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămați la Călărași, ori ești surd?...

Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) se uită urât la conu Dinu:

— Da cine ești dumneata?
— Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. Atâta îți spun, să nu mai chinuiești lumea, că ai să înfunzi pușcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe d-nii judecători.

Matei se mișcă încet de unde era și veni până lângă subcomisar.

— În adevăr, așa este, zise el domol. Dă drumul oamenilor de unde i-ai legat.

Glasul lui strâns de emoțiune, figura palidă, statura înaltă, avură oarecare înrâurire asupra subcomisarului. Dar, făcându-și curaj singur, bețivul se îndârji:

— Ia slăbește-mă, domnule. Eu sunt agent auxiliar al parchetului.

Fără cea mai mică pauză, o palmă uriașă căzu pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. Încremenit, ridicând mâna să și-o ducă la cap, subcomisarul păru că se dezmeticește din buimăceala furioasă în care se găsea.

— Dă drumul oamenilor și hai cu mine la procuror. Nimeni nu îndrăzni să zică ceva, nici subcomisarul cel puternic, nici soldații înarmați — ci cu toții se supuseră: atâta se potrivea de bine actul acesta de autoritate cu propria răspundere din conștiința lor amorțită de vin.

Dezlegară pe țărani de la trunchiuri. Brațele lor erau ca moarte. La unii degetele înțepeniseră. Cel bătut cu biciul peste obraz avea pielea crăpată și plină de sânge. Cel bătut la spete sta grămadă pe un colț de gunoi ud, fără să se poată mișca.

În culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său și de subcomisar, intră în casă la Scatiu.

Aici, în odaia lui Tănase, sta la o masă polițaiul din Călărași, cu o coală de hârtie și o sticlă de vin dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociți, care trecuseră prin mâinile subcomisarului și acum gemeau rezemați de ziduri. Scatiu, cu capul îmboborojit în basma, făcea pe victima și totodată ajuta pe polițai în anchetă. Când văzu pe Matei, și mai cu seamă pe conu Dinu, rămase foarte nedumerit. Se sculă stângaci de unde se afla, încurcându-se în scaune și voi să poftească pe noii veniți în odaia de alături:

— Poftiți, vă rog, dincoace, să fumăm câte o țigară, că aici se face ancheta.

— Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără să-l asculte. Dumneavoastră sunteți d-l polițai? zise el adresându-se domnului de la masă.

— Da, răspunse acesta.
— Unde-i domnul procuror?
— Dumnealui e la tactul subprefectului cu domnul jude instructor.

— Și dumnealor v-au dat ordin să chinuiți lumea asta?
— Ba nu... Da' cine chinuiește lumea?
— Cum: cine chinuiește lumea; da' ăștia ce sunt? zise el arătând pe oamenii dinăuntru; da' ăsta ce e? da' ăsta? da' ăsta?

Și pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l urmaseră până în sală și-i vâra înăuntru.

— Ăștia sunt capii revoltei.
— Capii revoltei?! Da' ăștia ce sunt? dar cei de-afară? dar satul întreg? Judecând după torturi, toată lumea e cap.

— Păi se înțelege: toți sunt deopotrivă vinovați, până ne-or declara pe adevărații instigatori... Da' mă rog, d-voastră cine sunteți?!

Matei se uită țintă în ochii lui. Era palid și de-abia își putea stăpâni furia.

— Eu cine sunt?... Ai dreptate, domnule, să mă întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată și m-am întors în țara mea, ca să văd asemenea sălbăticii... Asta sunt. Și spre deplina d-tale satisfacere, află că mai sunt un martor care am să strig până la cer împotriva zbirilor ce chinuiesc lumea, și că n-o să m-astâmpăr, până nu vă voi vedea, pe dumneata și pe bețivul acela de colo, cu lanțurile de gât, în locul lor...

Polițaiul muiase nasul în pământ. Matei urma a se uita la el cu scârbă.

— Asta sunt!

— Ia du-te de-ți vezi de treabă, domnule, zise el în cele din urmă. Călăraș, pentru ce ai lăsat să intre lume străină aici?

— Porunciți, d-le polițai.
— Să nu mai lași pe nimeni să intre în curte. Ai înțeles?
— Am înțeles, să trăiți... Și pe când Matei și cu unchiu-său se urcau în trăsură, ca să caute pe procuror la tactul subprefecturii, polițaiul se așeză placid la masă; aprindea din nou o țigară și-și mai vărsa o picătură de vin, părând a-și urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu însoți până la trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la polițai și începu să înjure pe Matei și pe toți coconașii, ca un surugiu. Polițaiul îl asculta cam pieziș, lăsându-l să-și verse focul în pace. Când isprăvi de înjurat, polițaiul îl luă de braț și trecură într-o odaie vecină.

— Ia ascultă, nene Tănase, m-ai vârât în belea...
— Ce belea, „domle”!... Te sperii' mneata de vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi?

— Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale așa-i c-am pățit-o?...

— Ce „jornale, domle”!... Parcă eu nu cunosc „jornaliști” câți poftești! Ia să vezi, când mă duc la București, câți stau împrejurul meu... Dacă-i vorba pe aia, să-l dăm noi pe el.

— Ba, mă rog să-ți cauți de treabă.
— Atunci ce-ți pasă?
— Îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, și mă dă și-n judecată.

— Răspund eu, „domle”, pentru 'mneata. Polițaiul rămase pe gânduri. După aceea ridică ochii domol spre el.

— Dacă e așa, să-mi dai înscris că dumneata ai poruncit să puie lumea la vârtej.

— Îți dau și înscris și poliță dacă poftești... Nu fi copil, omule, și vino-ți în fire!

Și Scatiu voi să-l ia de braț și să-l întoarcă la lucru. Polițaiul se desfăcu de el și luă un scaun.

— Ei, neică Tănase, nu merge așa. Ce mi-ai făgăduit?...
— Gata...
— Scoate.
— Păi n-am asupra mea.
— Du-te la casă...
— Cum o să umblu la casă cu oamenii de față?
— D-apoi pe oameni îi dăm noi afară. Tănase dete din cap:
— N-ai 'mneata încredere în mine!...
— Ba am, da' văd că umbli cu momeli.
— Zău, nene Ghiță, îți dau; pre legea mea...
— Vorbe, Tănase băiete... Eu ți-am dovedit dumitale că-ți sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. Pe mine poate să mă dea în judecată, poate să mă spânzure, — ce-ți pasă; la dumneata oamenii au să fie de-acum ca mieii. Dovedește-mi acuma că-mi ești prieten...

Scatiu se scărpină în cap.
— Ei, al dracului!... În același timp scoase din buzunar o pungă de mătase cu inele și, răsturnând partea în care era aurul începu să numere în gând.

— N-am de ajuns.
— Cât ai?
— Ia, vreo doisprezece poli.
— Dar în partea cealaltă?
— Acolo-i argint. Polițaiul păru că stă la gânduri...
— Dă punga-ncoace, și restul mi l-ai da altă dată.
— Apoi cu argint cu tot?
— Ei, acuma să mai stai să numeri argintul...
— Ba nu, da' știi că mărunțelele trebuiesc la moșie.

Să-ți dau niște bumăști în locul lor.
— Bine, neică, numa scoate mai multișoare. Parcă adineaorea n-aveai?...

Scatiu răsturnă argintul în palmă și numără, dupcă cu dupcă, până la cel din urmă ban. Se făcu în tot 68 de lei și niște gologani. Scoase din buzunarul unei jiletce cu mâneci, un plic soios, iar din plic trase binișor trei bilete de câte 20 de lei și le dete polițaiului.

— Mi-ai mâncat și aici opt lei, neică Tănase.
— Dumneata să fii sănătos, nene Ghiță, că auru are baș.