Capitolul III Se împletesc destine peste timp

Primele ploi reci ale toamnei îmi aplecau aripele.

Mureau isprăvile și elanurile. Mă despărțeam de mărăcini și de haimanale. Nu știam, la despărțire, să ne dăm mâna și să ne sărutăm. Învățasem să plângem pentru șapca uitată uneori în grădinile sârbilor, în panica retragerii, când eram fără veste înconjurați de câini răi și de tirani în șalvari, între pepeni sau în tufele cu agrișe. Lacrima era un protest, când ne sfâșiam fără voie cămășile, în lupta ce ne da rostogol și încleștați, pe malul gârlei, de sus și până în apa caldă și murdară. Suspinam când așteptam, prinși în altă mahala și cu mâna încleștată pe piatră, să ne înconjure dușmani mult mai numeroși și furioși că îndrăznisem să trecem prin „țara lor”, fără o prealabilă înțelegere și fără să plătim un bir în nasturi, în bile, în arșice și felii de pâine.

Dar acum era o tristețe mută, învăluitoare, mai presus de lacrimă.

Ne adunam, zilnic, în adăpostul de sub podul de lângă canalul mic și ne uitam nemișcați, fără gând, pe sub arcada de piatră, la cerul aproape, cenușiu, covârșitor. Ploua mărunt, cum plouase în ajun, în gârla ce crescuse. Malurile erau pustii, de la noi până la Ciurel și de la canalul mare până la podul de la Cotroceni, pe care vedeam cum trece, ca în ceață, tramvaiul electric

Acolo știam, de mult, o salcie bătrână despletită în apă.

Era, în fiecare din noi, o salcie despletită.

Uneori, vântul arunca sub arcadă pumni de frunze galbene. Ni se așezau pe mâini, în păr, pe umeri. Nu le scuturam. Ne uitam la ele, tăcuți. Le lua altă aripă de vânt și le zbura în vâltoare. Le priveam plutind, duse de apă și date la fund. Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă.

Strângeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.

Când se însera, pătrunși de umezeală și tremurând, plecam spre casă, cu pasul rar prin ploaie și ochii în pământ. Ne învoiam să ne întâlnim mâine, tot la pod. Speram că o să fie frumos. A doua zi, însă, eram mai puțini în adăpost și așteptam zadarnic soarele înviorător, să spargă norii și să supună vântul rău. Tovarășii de joacă și de tristețe renunțau, unul după altul, la ceremonialul păgân al tăcerilor și melancoliilor de sub arcadă, bucuroși că, în cuibul părintesc, nu-i mai bate toamna cu pumni de picuri reci în obraz.

Numărul celor ce veneau să aștepte soarele era din ce în ce mai mic, până rămâneam, în culcușul de piatră, numai eu cu Fana.

Stam alături, cuprinși cu mâinile pe după gât și ne uitam cum trec trenurile, peste podul de fier ori ascultam clocotul surd, cobitor, ce învolbura apa în canal și o deborda, înspumată și aburind, peste marginile de ciment. În râul nisipos și galben, valul limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă.

— Tu vezi cum plouă, cu stropi mici, în gârlă? Parcă i-ar împunge luciul cu ace puse unul lângă altul...

Fana se descuraja.

— Nu mai răsare soarele!

Ne cutremura un frig lăuntric.

— Să știi că nu mai iese soarele până la primăvară...

Primăvara era departe.

Fără soare nu mai aveam nici un rost. De atunci și până la primăvara pe care începusem s-o așteptăm, cu prima zi de toamnă rece, prevestitoare, urma să ne îngropăm între ziduri și sub tavanul jos de acasă, să stăm cu nasul lipit de fereastră și să privim cum plouă sau să ascultăm, sub streșini și prin hornuri, șuierul viforului. Trăiam cinci-șase luni o viață moartă. Ne imbecilizam desenând oameni și flori, pe geamul aburit, cu un chibrit stins. Eram prea mari acum să ne mai bucurăm că, la iarnă, vom număra câte ciori vin și zboară din salcâmi și roșcovi sau că vom face, din tablă și boabe de porumb, clopoței pe care să-i sunăm, în seara când vor dansa prin aer primii fulgi de zăpadă, mari și ușori.

Nu mai așteptam, de mult, cu gura deschisă spre cer, să prindem pe limbă și în gene, crainicii pufoși ai iernii.

Noi ne închinam, de câțiva ani, numai soarelui — pentru că prin el evadam pe maidane, în larg și senin, din casa cu nebuni.

Soarele ce ni-l fura toamna — toamna pe care încercam să ne-o închipuim...

— Cum crezi tu că e toamna — mă întreba Fana, clipind repede. Eu zic că-i o cumătră urâtă și rea, cu picior de lemn, ca unguroaica de Mădălina. Sau ca Safta țiganca.

Mă uitam cum plutesc franzele veștede pe apă.

— Eu zic că-i o femeie care oftează ca mama.

Se însera fără veste.

Tremuram de frig și de neliniște. Sub noi, clipocind în beznă, gârla învia glasuri din adânc. Podul de fier se profila pe cer ca o arătare albă, de animal apocaliptic. Jucau umbre, pretutindeni și ascultam, în fiecare fir de iarbă, o șoaptă. Fantasmele se ridicau din apă, ca un joc de flăcări, una lângă alta și erau ca flăcările, la un incendiu de fabrică, supte de întuneric. Noaptea își agăța pelerina cu pulpanele fluturate, în traversele podului. Vântul șuiera, bucuros de ispravă și se juca, zvârlind în sus și în lumina felinarelor de la uzină, volburi de frunze și de ploaie.

Aveam impresia că am rămas, singuri și mici, aplecați peste haos, departe de orașul cu străzi și necazuri și smulși, de o vrajă, din viața tuturor.

Ne înstreinam în noi și ne apropiam, cu alte gânduri, cu alte zvâcniri în sânge, cu amintiri ce dormiseră până atunci la fund — o moștenire pe care n-o știam de la cine și de când o purtăm în carne și sub frunte. Încercam să le limpezim, să lămurim un înțeles și să ne prindem de el. Visasem, în adevăr, de când mă știam, alături de Fana, într-un culcuș de piatră, pe o margine de apă fără nume sau cu toate numele laolaltă? Fata se înfiora de câte ori, mișcând piciorul, da rostogol o pietricică.

Strânși unul în altul, cu inimile zvâcnind la fel, ne căutam mâinile, să ne simțim alături și să ne privim în adâncul ochilor, de aproape și îndelung, într-o lu-mină ce se aduna în noi pentru întâia oară. Ne bănuiam, unul pe altul, zâmbind. Nu știam de ce zâmbim. Nu mai căutam un rost. Toate tainele trăiau în noi. Ar fi fost de prisos să încercăm să le dezlegăm. Ne mișcam, simțeam, trăiam la rîndu-ne prin ele, stăpâni și robi deopotrivă ai acestui mister de îngemănare sufletească.

Fana îmi lua mâinile reci și mi le încălzea, lipindu-le de gură, cu răsuflarea ei.

— Ți-e frică sau tremuri de frig, Iacov?

Iacov...

Uitasem că am un nume. Mama îmi zicea Puișor sau „câine de uși multe”. Tata mă chema așa: „mă, tu ăla mic” — ori mă mângîia, ca mama: Puișor! Chiriașii mă porecliseră Năpârstoc, că eram mic și slab, iar haimanalele cu cari mă jucam pe maidane mă botezaseră Ciuf-Ciufulici, pentru că umblam cu părul mare, cu coamă în creștet și buclele peste urechi, ca fetele. În adevăr, învățătorul mă strigase, în cei patru ani de școală, Iacov. Dar domnul Bacincu era un om mărunt și slab, nervos când nu era ursuz, iar numele cu care mă chema la tablă, să fac socoteli sau să călătoresc, cu nuiaua lui pe hartă, prin principalele orașe ardelene, mi se păruse aspru, nepotrivit cu mine, strein. Îl purtam ca pe un număr — un număr de tablă înfipt în haina albastră a hamalului.

Singură Fana știuse să-l muzicalizeze, să mi-l apropie și să mi-l facă drag.

Haimanaua cu ciuf și năpârstocul din casa cu nebuni nu mai mă interesau. Unul rămăsese pe maidane, murise o dată cu soarele, între mărăcini — celălalt știa numai s-o tragă de păr pe Lenora și să-i ronțăie zahărul.

Lângă Fana era altcineva, acum — un Iacov nou, apropiat de taine și muiat în apele unei nopți de mister.

— Ce reci ți-s palmele! Bagă-le la mine-n sân.

Mâna căuta înfiorată cuibul cald.

Capul mi se apleca pe umărul plin, cu un gest de supunere, de dăruire fără murmur.

Se ridicau din apă brațe de umbră și mă legau de fată, strâns, cu un fir pe care alte mâini aveau să-l rupă în curând, cu întâia prăbușire a visului ce-și crescuse aripile, în aceste înserări de cuminecare și de împletire a destinelor.

Ne deșteptam, cine știe când, să ascultăm cum trece un tren de marfă pe podul de fier, cu uruit de roți pe traverse. Locomotiva fluiera prelung, acarii își legănau lanternele în noapte.

Plecam acasă de mână, cu toată figura în ploaie și vânt. Nu ne mai păsa de frig. Toamna ne furase soarele și ne îngropase maidanele sub noroi. Nu mai aveam ce pierde. Fana cânta, cu o nepăsare îndărătnică. Se oprea, când luneca în mocirla galbenă a potecii dibuite prin beznă, să înjure vremea ursuză.

Ne apăsam palmele pe inimă, să-i cumințim zvâcnirile și urcam spre barieră, în fugă, râzând ca să înșelăm întunericul, singurătatea și frigul.

Lăsam în urmă ciulinii și mărăcinii, să-i frângă vântul și să-i îngroape, până la primăvara viitoare, zăpezile ce vor veni. Mi se părea că-i aud tremurând și scâncind, de singurătate și presimțiri. Încercam să cânt, ca Fana, ca să fiu și eu nepăsător, dar buzele erau amorțite și mi se umezeau ochii.

Lăsam în urmă mărăcinii și-l lăsam pe Ciuf-Ciufulici, mort între ciulini.

Fana pleca spre casă de mână cu Iacov...