Capitolul XX Deșteptare fără cuvînt

Dormisem fără spaime și fără vis.

Cînd m-am deșteptat, însă, în lumina plină a soarelui ce inundase sala și-am înțeles că va trebui să mă scol, azi ca și ieri, dar cu un suflet mult mai fărîmițat și să mă amestec în lume, în viața cum o știam din casa cu nebuni, să ascult — oriunde — măscări și să văd — pretutindeni — o mascaradă la fel, am simțit o scîrbă adîncă de mine și de tot ce mă înconjura, o strepezire în tot corpul și o sete ca o arsură în inimă de liniște și nemișcare, o dorință mută și crîncenă de întoarcere în somn fără popas — să nu mai mă trezesc...

Mă usturau ochii de lumină. Pleoapele mi se lăsa-seră grele, umflate. Am înțeles, în aceste momente de legănare în prag, că sufletul doare, că există și doare. Cine mi-l pîndise, ce spaimă-l zdruncinase așa, de nu mai știam cum să-l adun? Mă chinuia, în toată risipa lui, sub frunte și în îngemănarea genelor, în zvîcnetul ca o părere al sîngelui și în iasca buzelor.

Puișor avusese, cu cîțiva ani în urmă, hulubi. Unica și marea lui pasiune. Toamna, cînd începeau ploile reci și iarna mai ales, puii golași — cărora aripa porumbiței nu mai vrea să le fie adăpost — amorțeau de frig. Tata, în fiecare dimineață îi aducea în casă: muți înțepeniți și pierduți, alții cu viața rămasă în ei ca un grăunte. Pe aceștia din urmă îi lua în palme, îi apropia de gură și sufla asupra lor, cu toată căldura plămînilor, a răbdării și a dragostei lui pentru duhul mic, ca un fir de praf, al zburătorului de mîine, pe care bătrînul — de cele mai multe ori — răușea să-l fure morții.

Unde era Puișor-mare, acum, să-mi adune sufletul sfărîmat și să mi-l încălzească, făcător de minuni, ca pe un pui golaș de „cînipiu” sau de „belgian”? Puișormare, care avea să urce în curînd la cer, cu toți hulubii gîngurindu-i pe umeri, să-i ducă prinos lui Dumnezeu și să-i rămînă Lui, tovarăși în eternitate...

Nu mă deșteptasem atunci, pentru prima oară, cu dezgust în mine și de mine, de tot ce mă înconjura. Mă încercase, deseori — îndeosebi toamna și iarna, cînd era vreme urîtă și știam că am să stau în casă, să mă prostesc privind fără gînd și fără rost, cu nasul lipit de geam, cum se tîrăște și se zbate, sub amenințarea brațului ridicat al barierei, prin noroi sau în lapoviță, în burniță sau în viscol, existența umilă și aspră a cailor mărunți, în hamuri de sfoară, a căruțașilor și hamalilor — sentimentul acela de nedumerire, de răsucire a sufletului și de refuz, de inutilă întoarcere în vremelnicia altei zile, în care nu mă aștepta nimic nou, nimic frumos, surprinzător, revelator.

Fugind pe maidane, încercam să mă spăl de dezgustul din mine și de viața cocoloșită în acareturile cu faimă proastă.

Toată mahalaua era o casă cu nebuni.

Mă convinseseră anii, în trecere, de acest adevăr dureros. Mă încăpățînam, stînd de vorbă cu Fana, deseori, să fac o deosebire, să trag un hotar între imperiul copiilor și ținutul oamenilor cumsecade și serioși, cărora mama mă obliga să le sărut mîna, deși-i disprețuiam profund, organic. Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpîn pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strîns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mînă, printre bălării — amîndoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.

Soarele, însă, în dimineața aceea, nu răsărise și pentru mine. Cîntecul ce-l ascultasem, ca să recunosc după un efort — glasul Fanei, în loc să mă învioreze, mărise și mai mult dezgustul din mine și refuzul de întoarcere în mușuroiul tuturor. Îmi amintisem, abia acum, de isprava din pod. Toate imaginile din noaptea de pomină și oroare mi-au trecut, cu o repeziciune ui-mitoare, prin fața ochilor, inutil strînși și apăsați cu podul palmelor. Ca să nu le mai văd, am scuturat capul și m-am răsucit, scîncind, în pat. Încercasem să fug, să mă ascund de mine, cum mă strînsesem tremurînd, în așternut.

— Puișor-mic și leneș, care doarme la ora asta! Copăcel, dragul mamei, că mîine sunt Floriile. Sus, Puișor-mic, c-au venit fetițele cu Lazărul.

Auzisem aproape, ca o scuturare de clopoței, voci mici, cristaline. În monotonia exasperantă de pînă atunci era, în sfîrșit, ceva atrăgător, frumos — frumos pentru că era nou, neștiut, mai prețios cu cît fusese mai nebănuit, mai neașteptat.

Acum mă chema ceva la viață.

Am zvîrlit plapuma de pe mine și am alergat la ușe.

Fetițe cu beteală și voaluri albe, mai albe în soare, cîntau, prinse de mînă, în cerc, vestind învierea lui Lazăr — el, unul singur, care înviase...

Cum stam, cu ochii mari și umezi, în fața copiilor cu zvon și joc vestitor de credință și minuni, am avut impresia că mi se scutură flori de măr peste suflet — sufletul meu, aplecat spre pămînt și fraged, ca o ramură de salcie...