CAPITOLUL XX Un destin scris pe batistă
— Așa, în turmă și între colivari, i-au dus la secție, să-i deznoade în bătăi...
Fana a plîns — cu ochii ei mari și frumoși a plîns lîngă mine:
— Oamenii — săracii oameni...
Gîndul s-a închis apoi — peste revolte și amărăciuni, ca un pansament nou peste rană veche și fără speranță de vindecare.
Mă învăluise — mătase șopotitoare — o tristețe muzicală, ca o fericire a durerii...
Acum erau de prisos întrebările și zbuciumul și lacrimile.
Trăiam — fără mine și fără gînduri — lîngă sora mică, cu inima ca o fîșie de steag decolorat de vreme, pe care nici vîntul nu se mai îndura s-o fluture.
Fata se înfiorase.
— O auzi cum suspină în somn?
Am făcut un efort, risipit cum eram atunci, să mă adun fărîmă de suflet lîngă altă fărîmă, ca să pot înțelege de cine-mi vorbește.
O uitasem pe mama, cum mă uitasem pe mine.
Nu știam că mai rămăsese un ultim strop amar și numai al meu.
Mă apropiasem, în vîrfuri, de pat.
Puica adormise trîntită peste plapumă, cu capul lunecat de pe albul perinei. Avea o paloare de cadavru și o cută adîncă între sprîncene. Niciodată nu mi se păruse așa de slabă. Parcă se topise carnea, ca să rămînă — sub mîneci — oasele subțiri și mai lungi acum, ale brațelor. Tremura lumina de la candelă peste pleoapele vinete, duse afund, în orbitele mari. Mama strînsese în mînă o batistă plină de sînge...
Se adunau — cum rămăsesem înfiorat lîngă bolnavă — amintirile:
— Tu și ăl bătrîn, doi cîini, am să mă spînzur, ca să scap de voi...
Fana îmi șoptise:
— A scuipat sînge cînd s-a speriat că mori, azinoapte...
Am ridicat ochii spre icoană, cu toate durerile și revoltele răscolite și împletite în mine și-am zburat spre cer o rugăciune fără cuvinte și înverșunată, scrîșnită, ca o chemare din urmă și ca un blestem.
Soarele își juca lumina toată pe batista plină de sînge — soarele nesimțitor de frumos și de strălucitor, din primăvara dușmancă.
Destinul tuturor era scris acolo, în peticul de nansuc din mîna ca de var. Se încovoiau în picurii roșii toate elanurile, ca niște maci cu trupurile frînte și murise neștiut — ca un copil în scutec, zvîrlit pe maidan — cel din urmă vis al copilăriei.
Scrisesem pe batistă, ca pe-o unică filă de calendar, întîia mare sărbătoare a îngerului negru.
