Share on Twitter Share on Facebook

Prefață

De exemplu: Etienne Mayran se intitulează niște pagini de roman, rămase de la Taine. Au fost publicate în Revue des Deux Mondes, cu introducere de Paul Bourget.

Taine, Revue des Deux Mondes, Bourget: e ilustru, mondial și francez. E și magic, dezvoltă aici, la noi, respect automatic; ca să se vadă încă o dată, că revoltele, adică turbăciunile de suprafață sunt o risipă ineficace, și că au rămas pe loc, după atâtea crampe de ferocitate naționalistă. Prefacerile esențiale se fac încet și surd: creația singură, prin pozitivă greutate, e în stare a da la o parte, a suprima eventual, chiar fără să caute dinadins răsturnarea. E zadarnic să zbieri celuilalt: dă-te la o parte. Dacă din proprie putere ai ajuns să ai, singur, volum viguros, îți iai neapărat locul ce ți se cuvine.

Să nu putem noi adică spune astăzi, tare, fără scandal, că romanul psihologic al infinit celebrului istoric Taine nu-i decât diletantism stimabil cu înclinație evidentă spre mediocru; că Revue des Deux Mondes, cu ajutorul zelos al lui Bourget, între alții, micșorează adesea unghiul mediocrității aplecându-l spre orizontală platitudine; că un scriitor, care a putut fi altfel o ilustrație a lumii, poate, prin greșită încercare, să dea în diletantismul cel mai neglorios — pe când Ultima emisiune se impune ca o rară lucrare de maistru, Inelul Marghioliței se arată scris de un artist cum se cuvine, deși amândoi scriitorii, oricâtă distanță ar fi între ei, sunt ca români, deopotrivă nemondiali?

Sunt persoane care s-au iritat, fiindcă am înregistrat, cu nuanțele care trebuie, situația lui Taine în fața spiritului european actual; sau, și mai grav, pentru că am justificat amănunțit de ce unii artiști francezi foarte însemnați urăsc maniera lui Renan. N-aveam drept și calitate să fac aceasta, au zis oamenii iritați, fiindcă vorbisem de bine pe Minulescu. Tot atâta înțeleg dacă mi-ai spune că mă contrazic flagrant constatând mizeria vagoanelor franceze ale companiei de vest, după ce am lăudat cândva caramelele lui Capșa.

Dar în ce privește metoda după care au a se purta românii cu străinătatea în privința literaturii, judecata curentă e încă uneori curios orbită de slugărnicii tardive. Exemplul următor îmi pare cu deosebire clar.

Altădată românii tremurau înaintea sultanului, a vizirului, a pașalelor, iar mai apoi înaintea „Împăratului" pravoslavnic și așteptau de la acești întunecați și bădărănoși stăpâni orientali orice blagoslovenie supremă.

Pe urmă, am trecut sub oblăduirea mănușată, câteodată amabilă, mai adeseori numai condescendentă, a Europei. Nu vi se pare că în această trecere s-a păstrat mult din sfiala preaplecată a vremurilor de îngenunchere către puterile acelea care ne nesocoteau cu orientală mojicie?

Ne ține încă foarte strâns de gât o frică peste măsură dizgrațioasă, adeseori comică, de a nu ne da de gol cu vreun păcat în fața Europei. „Europa", în vorbirea noastră publică, este un cuvânt cu fior de patos... Sau: ne răsucim și ne gudurăm ca să fim primiți înăuntru, în salonul european, parc-am vrea să arătăm noi singuri cu degetul că stăm, altminteri, pe dinafară, abia îndrăznind să ne strecurăm până-n prag. Cu toată fanfara și zdrăngănul diverselor leit-motive de orgoliu național, în fond nu ne-am izbăvit de acele răsuciri de gât și tremurări stângace care ne-au rămas în oase de pe când eram umile anexe ale atotputerniciei turce sau muscălești.

O nobilă cetățeană franceză, care face și versuri, a reînceput — n-am luat seama cum și de ce — să preocupe și să supere pe o sumă de intelectuali români. Acum vreo douăzeci de ani, doamna de Noailles declarase că nu distinge bine România de un preparat medical cu care, pe atunci, o reclamă vulgară plictisea lumea. Pentru acest fel de politețe răspunderea o poartă, firește, singură persoana care a manifestat-o. Dar e vorba: cine i-a dat ocazie să vorbească astfel în public de țara aceasta și de ce? Revendicare de glorii naționale rătăcite și ascunse, sau trebuință de a restabili un adevăr uitat cine știe cum? Dar, mai întâi, un astfel de adevăr trebuie recunoscut, din capul locului, și nesilit, de persoana la care el se referă. Contesa de care-i vorba n-a binevoit să-l recunoască, și, servindu-se de un marafet literaro-etnologic destul de întârziat, se declară greacă — de hatârul prezumției unei descendențe strălucite din poporul cel fără seamăn de artiști și gânditori, ca și cum de la Homer spița neamului ar merge simplu, pur și drept, pân' la locuitorii din Fanar, și fără a ține socoteală de considerabila eclipsă intelectuală și artistică a „elinilor" în veacul de mijloc și mai departe, nici de calitatea foarte modestă a renașterii „elinismului" în zilele noastre.

A fost destul ca o doamnă, al cărei soț poartă un nume ilustru printre aristocrațimea franceză, să scrie versuri franțuzești pentru ca unii dintre noi să se agite numaidecât ca s-o anexeze neamului, și deci oarecum culturii noastre.

E năravul vechi și urât de a alerga gâfâiți și speriați, după consacrări și glorii dinafară... Curios cap trebuie să aibă cine nu pricepe că valorile de cultură cu care vom putea smulge (vrând-nevrând, și fără să nădușim special pentru aceasta), considerația străinătății, trebuie să le producem aici la noi — și le-am produs doar mai mult decât onorabil, în cei cincizeci de ani în care am fructificat pe seama noastră, cu puterile noastre autentice, ceea ce am luat din Apus.

E urât și ridicul să ne fie frică, în fața oricui măcar, de păcatele noastre, căci fiecare neam le are pe ale lui; și, hotărât, n-avem nicidecum nevoie să cerșim pe afară glorii, expunându-ne la refuzuri câteodată puțin cuviincioase.

Dar vedeți: case mari de editură ne spun că, în cinci ani, n-au desfăcut, în România-Mare, nici câte cinci sute de exemplare din poeziile lui Eminescu. Însă mii de gingașe lectrițe române suspină cu versurile de horticolă retorică ale doamnei de Noailles, emoționându-se suplementar și patriotic la ideea că persoana care le-a compus e o Brâncoveancă.

Slugărnicia simplă și candidă a strămoșilor către turc sau muscal urmează să trăiască în strănepoți, dar pare că mai ales în strănepoate, sulemenită complicat, ca șic de cultură franco-valah.

Cred că un român poate, astăzi, spune liniștit că o pagină a lui Arghezi e superbă, că un pamflet întreg al lui Courier sau al lui Veuillot e nesărat, sec, nul. Aceasta nu de alta, ci numai pentru că are să judece creații de aceeași intenție, și nu oameni, cariere, glorii; și pentru că prestigiul Franței și al României, ca și expansiunea limbilor respective, nu sunt deloc în chestiune.

Atât ar mai trebui: să ni se mai conteste dreptul la simpla logică, după ce am făcut România-Mare.