Proza lirică

Grigori Sturdza: Pygmalion, București, 1932 Asupra cuvântului roman sunt încă iritabili profesorii de literatură și criticii cu apucătură școlară. Ei cred a ști precis ce e un roman, după numărul de pagini și după natura cuprinsului; prin această credință situația lor este, astazi, paradoxală. În voia lumii și a timpurilor cuvântul acesta și-a lărgit cu mare libertate înțelesul. Colecții de scrisori și memorii; dialoguri politice, filozofice, religioase; voluminoase istorii de familii și povestiri dramatic strânse într-o sută de pagini, abundente expectorațiuni lirice se numesc, acum, liniștit, în subtitlu: romane.

Uzul adevărat ne arată că acest cuvânt, după ce va fi concurat sinonimic, destulă vreme, cuvântul foileton, se va îndrepta să însemne poate: carte, simplu o întâmplare simetrică celei a cuvântului grec cu care europenii au ajuns a numi Sfânta Scriptură; numai că, la roman, mișcarea se face în sens opus, de la o semnificare specială spre una generală. Romanul este cartea favorită, e breviarul vremilor noi cum se vede și din format chiar. Supărările profesionalilor oficiali ai literaturii și obiecțiile lor sunt acum de mult alături cu drumul. Romanul este cartea în care se găsește una din materiile (obișnuit: mai multe, amestecat) rezervate subsolului ziarelor: Filozofie; Religie; Morală; Psihologie intimă, sau națională, sau socială; Politică; Erotică; Satiră socială, națională, literară uneori satiră asupra unui singur om; Istorie văzută pitoresc sau interpretată filozofic ori psihologic; Impresii de călătorie și orice fel de mulțumiri sau nemulțumiri, cetățenești, domestice ori din viața adânc personală. Se cere totuși, cu oarecare stăruință, pentru a corespunde titlului de roman, ca acest material să se prezinte, sau sub formă de narațiune oarecum anonimă, sau sub formă de scrisori, de jurnal, de amintiri proprii ale povestitorului, care, în acest caz, ni se angajează direct autobiografic.

Este fatal ca, în materie de artă, termenii generici să devină tot mai de prisos; și artistul și opera vor să fie fenomene din ce în ce mai înverșunat individuale. Până la definitiva sa uitare, cuvântul roman figurează ca un jeton comod pe tabla jocurilor literare. Am notat acestea pentru a preveni, în cazul lui Pygmalion al lui Grigori M. Sturdza, obișnuita întrebare, cu pretenții critice: e sau nu e roman ceea ce avem dinainte? Dacă au curs de roman dialogurile de tradiție platonică ale lui France și autoevlaviile lui Barres...

Romanul personal a crescut prin colaborarea energică a femeilor: un costum literar favorit al apologeticii feministe în veacul XVIII, și în general o formă de degajare mai mult sau mai puțin discretă la femme ne se déguise jamais, mais elle se voile toujours, zicea cu subtilitate suspectă Madame de Genlis a oprimaților de diverse calități, cum au fost până nu demult femeile, sau unii bărbați care s-au născut cu virtuți consacrate ca feminine. Naturile unde voința e în dezacord cu elementele real productive ale spiritului; suflete arse de ambiții violente și imprecise, de porniri care, cu acre zgândăriri se urcă până aproape de bordul hotărâtor al faptei expresive și veșnic alunecă îndărăt, reînghițite usturător. Astfel, firește, romanul personal e, adesea, accident de adolescență și forma literară preferată a timidității sau mai mult poate a orgoliului pudic și iritabil care o întovărăște.

Romanul personal este neapărat o formă literară dintre cele mai ospitaliere; dar analiză psihică și lirism i se cere, în orice caz. Proza lirică s-a desfăcut uneori din cadrul romanului personal și a plutit de sine, vag imn autobiografic, ca în Orphée și la Vision dHébal ale lui Ballanche, în Centaurul lui Maurice de Guérin.

Este de notat că, la Grigori Sturdza, romanul personal e redus la lirism cu o consecvență aproape fanatică. Avem aci încercarea de a păstra puritatea strictă a unei forme. Prin aceasta cartea obține o savoare veche, curioasă; dar nu numai prin aceasta.

Sturdza fixează, ca izvorâtor al acestui debit pur liric, o figură de diletant absolut. Perfecția desenului merge până aproape de marginile autoironizării, atât de scrupulos a inventariat autorul caracterele tipului.

Ficțiunea primordială: Scriu numai pentru mine paginile aceste. E numai pentru mine tot ce voi scrie ne întâmpină cu surâs de sacrificiu literar de bătrânel, căzut în copilărie. Ca și Sainte-Beuve, care, la 22 de ani, în Joseph Delorme, scria serios: Cest sur le passé que je me rejette, liricul din Pygmalion cochetează intens cu farmecele dulci-amare ale trecutului. Și iarași: Când eram tânăr, scriam numai pentru mine. Acum, în maturitate, după ce a dat la lumină o sumă de cărți, între care un Cesar Borgia (și în oglindă, liricul își încearcă delicat asemănare fizionomică cu acel prestigios specialist al voinței), revine în treacăt la scrisul pentru sine.

Mă plimb și acum în pădurea scumpă copilăriei mele... Acum minunea se desprinde la fiecare pas sub îndemnul privirii mele creatoare... Artistul a răscumpărat cu prisos dezamăgirile vieții.

Artist din dezamăgirile vieții e un alt simptom decisiv al naturii diletante. În sfârșit, culminația: m-am întrebat, ca de pe hotarul a două lumi contradictorii, care e lumea adăpostitoare a adevărului veșnic, în care trebuie să găsesc calea ce mă va duce spre desăvârșirea pe care o râvnesc. Căutarea deliberată, din capul locului conștientă, a desăvârșirii: iată, în complet, metoda himerică a diletantului.

Desăvârșirea, cel mai imprecis dintre idoli, narcotic perfid al instinctului și al sănătoasei lăcomii de a făptui...

Voiam să scriu o carte și am înțeles curând că nu era decât începutul unui șir nesfârșit de lucrări, piatra fundamentală a unei opere vaste și nebănuite... Proiecte imense, așteptare, viitor, așa se numesc diavolii sub gheara cărora se alintă dureros tot diletantul!

Mi-am făcut idoli din zdrențele neputinței mele... și caut, caut întruna, și parcă nu mai știu ce-am pierdut... astfel se amplifică până aproape de măreție icoana slăbiciunilor chintesențiale cu care se joacă, din care se adapă, cu acră poftă, diletantul.

Diletantismul nu e fatalitate, numaidecât; din fericire, el poate fi numai stadiu, una dintre bolile de formațiune care se pot socoti salutare. În această formă de criză pur juvenilă, Sturdza îl schițează astfel: Stăteam ceasuri întregi cu ușa încuiată în universul meu miraculos. La adăpostul gândurilor mele încrezătoare, ființa mea pământească își făurea o lume exterioară, mai blândă, mai răbdătoare, în care sufletul meu se simțea mângâiat.

Diletantul este un fals izolat. El se joacă de-a singurătatea, ca un copil care, sătul de răsfățuri, se supără pe mama și nu vrea să vie la masă. În bețiile sale de visări imprecise, în indolența care fuge de forma hotărâtă și responsabilă, diletantul se deprinde a vedea fals. Dorurile necunoscute, îndemnurile unei vieți noi, neînchipuite îi apar, deodată și din fugă, ca forme viguroase pe care mintea sa le blagoslovește cu duh însuflețit, și spiritul nehotărât se leagănă agreabil în urzeala gândurilor bogate.

Diavoleasca mreajă în care se răsucește diletantul: imprecizia, copilul lenei de a-și încorda la maximum puterile spiritului, îl smomește sa simtă bogății pipăite acolo unde nu sunt decât posibilități difuze, roditoare sau înșelătoare. Spiritul diletant este o fredonare. La cântarea adevărată el nu ajunge; până acolo drumul e prea inconfortabil. Îi place să întârzie pe treptele sentimentului pur, acolo unde, prin excelență, se operează mirajul pernicios al unei minți prea încărcate, al unei himerice abundențe. Lumea de perpetue avorturi, opacă și dispneică a diletantului, cu nimicurile ei enorme, cu vagul prăpăstios, în jurul cărora se întind dezvoltări diluate Sturdza ne-o expune și minuțios, și amplu. Vorbirea la întâia persoană șerpuiește statornic, între poetic și elocvent, se abate armonic și tradițional în formă de scrisoare sau de povestire autobiografică a iubitei și ajunge a ridica tonul până la imn. Însă în jurul acestei substanțe diletantice și a formei sale adecvate e desenat un cadru artistic: peisajul psihic al picăturilor de ploaie. Prin încadrarea aceasta tabloul capătă distanța estetică: grosul expunerii, cu monotonia inevitabilă genului, ni se prezintă cu un caracter de studiu bine susținut. Să subliniem tare o pagină de virtuozitate discretă, dar de excelentă calitate: jocul de imagini interioare și externe pe care le proiectează călărețul, în trecerile sale periodice, pe aceeași câmpie, prin aceeași pădure. Abilitate sau numai întâmplare?

Masa cea mare a textului e de o vechime curioasă: e un fel de a zice care, adesea, ne duce, peste proza lirică a lui Eminescu, până aproape de romanele lui Bolintineanu; iar alteori ne lovim de neaoșia calculată și de solemnitatea retorică a lui Vlahuță.

Share on Twitter Share on Facebook