Geniul organizator

Normal, lucrătorul invidiază pe contramaistru, contramaistrul pe inginer, inginerul pe directorul general. Și la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate viguroasă și cu instituții liberale, câți cetățeni nu jinduiesc, în ceasuri de visare fierbinte, la rangul de secretar general — ori, în sfârșit, la cel de ministru, suprema ademenire a vieții democratice!

Care este sensul și valoarea invidiei ierarhice?

De când neîndurata ironie istorică l-a adus pe Nietzsche, cel îmbătat de mândră izolare, până în gurile tuturor automaților literari, ideea că râvna și emulația, ca atare, sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul poet îl fermecase rodnicia intelectuală și artistică în cetățile antice; el atribuia bogăția aceea rivalității sistematic iritate prin jocurile și concursurile publice. Mi se pare că explicația nu-i decât entuziastă și naivă. Cred că nici chiar în grupări umane așa de mici ca cetățile grecești, oricât de solicitată ar fi fost acolo dorința naivă de a trece înaintea altuia, calitatea, și nici cantitatea produselor intelectuale nu puteau fi influențate direct și excluziv de premii și coroane. De dragul cununilor de stejar și a medaliilor de onoare nu se nasc capodopere, cum nu s-ar naște nici copii reușiți. Ca să adaug un exemplu celebru: n-a fost poate om pe care să-l fi mâncat mai rău râia emulației decât pe Voltaire. Cu deosebire tragediile lui au fost, în mare parte, stoarse din spasmele unei pofte neînfrânate de a se lua la întrecere cu vreun confrate celebru, viu sau demult răposat. Totuși pentru literatura țării lui, cu atât mai mult pentru aceea a lumii întregi, aceste roade pripite și fade au fost în scurt și irevocabil anulate, fără considerație pentru ambițiile furioase ale neastâmpăratului grafoman.

În gândirea convulzivă a lui Nietzsche, lupta și întrecerea sub orice formă ajunsese un tiranic fetiș. Și cum lumea este infectată azi de un imperialism cu deosebire virulent, fetișul acesta a devenit vulgar. Sunt, însă, negreșit, feluri de activitate, unde întrecerea, setea de „înaintare", au prioritate esențială. Pentru a lămuri această funcțiune deosebită a emulației, am început vorba cu invidia ierarhică, și am pus în frunte pe lucrător. Silința înverșunată care stăpânește pe omul prins într-un asemenea sistem social este tocmai pofta elementară de a scăpa de munca propriu-zis productivă și a lua în mână comanda... ...Nu știu de ce malițiozitatea populară a dat exclusiv în spinarea țiganului dorul de a ajunge împărat. Acest dor stăpânește masa omenească toată. Cei liberi de această pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate și, cum cred, deosebit de prețioase ale speciei noastre. Și nici nu poate fi altfel: dragostea autentică de muncă productivă nu se poate întâlni decât în acel tip uman care-i natural înzestrat cu o putere de invenție viu afirmată. Acest tip este, fără îndoială, o nimereală cu totul rară a naturii. În schimb societatea, prin formațiile sale ierarhice a trebuit, de la origini, să stârnească și să cultive pornirea elementară de a stăpâni și voluptatea, arogantă și leneșă, de a porunci. Neapărat, viața civilizată cere administrare organizată, și administrarea implică ierarhie. Dar activitatea administrativă este pur formală și prin ea însăși sterilă; de aceea în ea se poate deschide loc pentru un uriaș parazitism, ascuns sub masca prestigioasă a puterii. Cu cât producția — aceea care-și merită numele — scade, cu atât activitățile formale cresc excesiv. Cu cât mai nebună era distrugerea războinică și sărăcirea izvoarelor de producere, cu atât mai grav și misterios vorbeau capii treburilor europene despre organizație — un cuvânt care, prin caraghios abuz, va ajunge curând, din magie, ridicul.

Umflarea formalismului social este semnul vremii noastre, vreme de exces politic și negustoresc. Politica și negoțul sunt formele cele mai evidente de activitate neproductivă, fiindcă amândouă consistă tocmai în manoperarea formală a valorilor rezultate din fapta creatoare a producătorilor propriu-ziși. Când administrarea întâmpină greutăți tot mai mari, viața politică se face tot mai intensă, și cu cât se împuținează marfa, cu atât se înmulțesc negustorii. Politica este un efect al dezechilibrului care se naște constant și fatal în organizațiile sociale. Acest dezechilibru este un fenomen normal al vieții istorice. La un grad oarecare dezechilibrul acesta absoarbe prea mult din energia societății: atunci politica e în culmea înfloririi — e revoluție: raiul politicianului pur se deschide pe pământ. Producția pozitivă cade la minimum, și inevitabil plouă cu „idei organizatorice". Acum câțiva ani, când rușii piereau, propriu-zis, de foame, ziarele, discursurile și trenurile de propagandă ale sovietelor duceau peste tot, cu delicioasă seninătate, vestea că se va începe imediat electrificarea totală a țării. A fost probabil cea mai ilustră și umoristică „idee" ieșită din capul politicianilor, de când există politică. Drept vorbind, în starea de atunci a țării rusești, doar electricitatea putea să-i fie de lipsă și de ajutor. Dar să nu râdem indiscret și farizeic. Mecanismul întregii vieți europene se hodorogește ca o moară fără grăunțe.

Cu cât valoarea reală scade, calitativ și cantitativ, cu atât se înmulțesc biurourile, directorii, subsecretarii, inspectorii, misiunile și comisiunile. Bunurile se împuținează, dar expresele, avioanele, limuzinele gonesc pline de cârmuitori și intermediari, plini ei înșiși de idei organizatorice. În viața publică europeană crește un vodevil monstru: bărbații de stat și oamenii de afaceri se agită și șoptesc, cu încruntări de sibile, despre organizație și numai despre organizație, iar bunurile care urmează doar să fie organizate dispar văzând cu ochii. Contrazicerea e completă și complet comică.

Desigur activitățile formale — politică, afaceri, administrație — au o grozavă putere de seducție. Ele sunt câmpuri pentru un diletantism îndrăzneț, profitabil și glorios. Pe treapta cea mai înaltă, se poate desfăta incompetența cu cea mai deplină autocrație. Lipsa efectivă de răspundere crește cu rangul. Și de zece ani spiritul dictatorial pătrunde în toate capetele: cu cât sunt ele mai de duzină, cu atât mai oarbă, firește, și mai dârză e setea de autoritate. Sufletul european este militarizat, și nicăieri ca în militărie nu triumfă atât de complet încrederea că totul e realizabil, toate merg bine, dacă poruncești tare. Cu optimismul acesta cazon, specific și indispensabil ofițerului de rechiziție, a intrat lumea în cheful războiului; acum se trudește, mahmură, să se consoleze cu speranța în — organizare.

În prospectul entuziast al Enciclopediei, Diderot apără și laudă cu aprindere meseriile, împotriva vechii prejudecăți care le socotea irevocabil josnice. Fapta lui a rămas celebră: el a fost primul intelectual ilustru care a vrut să reabiliteze meșteșugurile. Succesul încercării îmi pare, astăzi încă, destul de îndoielnic. Nu pentru că n-ar fi oameni care să prețuiască inteligent și drept munca material producătoare, ci pentru că există un vechi ciocoism, radical și universal uman, de care lumea nu se va curăți ușor. Acest fel de ciocoism este miezul industriei ierarhice de care am vorbit la început și care împinge pe individ cu atâta putere spre activități formale, este pofta de a sări de la munca productivă la beția comandei fără răspundere. Fiindcă, pentru masa umană, problema intimă este una: cum aș face ca totdeauna celălalt să asude, eu — să organizez și altminteri toate să fie bine?