Kreutzer — Sonate sau artistul fără voie

Cu două citate din Evanghelie, puse ca epigraf, și un comentar publicat deosebit, autorul a explicat de ajuns morala povestirii sale celebre. În 1890, când apare nuvela aceasta, în care cei mai mulți n-au văzut decât o alarmă violentă contra impurității sexuale, Tolstoi era convertit de mult. Lumina i se făcuse deplin: alte valori nu mai existau pentru dânsul în afară de morala și religia elementară; cu nici un preț n-ar mai fi vrut să treacă în ochii semenilor lui drept povestitor, adică drept simplu artist.

Dar pornirile adânci și oarbe ale naturii sunt mai tari decât voința cugetată, oricât de îndărătnic s-ar proclama ea. Tolstoi ramâne artist fără să vrea, și în această privință istoria literară poate să-l pomenească aproape ca pe o curiozitate unică. E cu putință să fi fost oarecare poză rafinată în convertirea lui; atitudinile acele de mujic umilit și pravoslavnic le va fi savurat el, poate, în oglinda vanităților celor mai ascunse care în nici un suflet de om nu lipsește și din acest punct de vedere a făcut, între alții, Merejkovski câteva presupuneri inteligente și verosimile; totuși, numai un scepticism prea simplu și de prost-gust ar putea clasa pe un om ca acesta printre obișnuiții cabotini ai vieții artistice și literare. În asemenea tipuri cu instincte, cu sensibilitate și fantezie supranormală, poza și voința autentică încap bine, fără ca una să altereze pe cealaltă. Ca și Rousseau, Tolstoi era un bolnav superior; la astfel de oameni poza nu e simpla și vulgara grimasă a mediocrilor, ci joc, copilăresc poate, dar de bună-credință, al unui suflet hipertrofic. Putem crede că dorința lui Tolstoi de a nu fi artist, ci numai apostol, era curată, și că lupta cinstit să se lepede de lume, prin urmare și de artă... Dar a rămas artist până la moarte: Hagi Murad, Părintele Serghie, Diavolul, Cadavrul viu stau dovadă veșnică de puterea neînvinsă a vocației. Însă Kreutzer-Sonate are o valoare deosebită, tocmai pentru că Tolstoi crede și afirmă atât de hotărât că această povestire e o fabulă de propagandă, și fiindcă cititorul obișnuit a primit-o din capul locului ca o teză morală, și altceva n-a mai văzut în ea.

E drept că în această nuvelă morala vine înaintea faptului, așa încât atenția cititorului comun rămâne definitiv acaparată de morală. Dar tocmai la structura literară a acestei prime părți moralizatoare trebuie luat seama cu deosebire.

S-ar putea crede că, pentru a da maximum de putere tezei sale, Tolstoi a imaginat un nebun ca Poznicev și l-a însărcinat tocmai pe dânsul să o susție. Dar pornirea artistică a fost mai tare decât intenția morală; efectul estetic primează cu orice preț.

Prin tehnica lui desăvârșit realistă, aplicată cu o virtuozitate care descurajează analiza, Tolstoi dă atâta lumină și relief figurii nebunului, încât această figură, și nu teza pe care o debită, ocupă inevitabil atenția cititorului literar. Doctrina nebunului se absoarbe în desenul figurii, și e distribuită așa încât să-i adâncească și să-i coloreze caracterizarea.

Iată, în colțul întunecat al vagonului, un om scurt de stat, cărunt, cu un palton vechi, cu o vestă ordinară dedesubtul căreia se vede o cămașă rusească brodată. Are mișcările scurte și iuți.

O altă ciudățenie a personajului e că, din timp în timp, scoate un sunet curios, ca un fel de tuse, de sughiț sau de râs înăbușit pe loc. Omul se ferește să intre în vorbă cu alți călători. Când îl întreabă cineva, răspunde scurt și brusc. Citește, fumează, bea ceai, privește pe geam: în tot ce face e neliniște continuă. Și, ca un motiv muzical, revine aproape în fiecare paragraf râsul sau sughițul acela bizar. Până la sfârșit, Tolstoi ne reamintește, în răstimpuri minunat calculate, glasul sugrumat sau iritat, mișcările agitate, suspinele sau râsul amar al călătorului tragic.

Evident, Tolstoi caută ca figura, cu ticurile ei stranii, să ne obsedeze. Prin aceasta efectul estetic ni se sapă tot mai adânc în fantezie; figura se întregește halucinatorie.

Domnul nervos, domnul cel izolat strigă tare, furios, ochiil îi ard, mușchiul unui obraz îi tresare spasmodic, dintr-odată simte că-l supără lumina, iute se urcă pe canapea și trage perdeluța lămpii, grăbit soarbe, ceașcă după ceașcă, un ceai negru ca cerneala; așa ne urmărește chipul omului în tot timpul povestirii, iar între ideile vărsate pe nerăsuflate și înfățișarea exterioară acordul e deplin: ideile sunt așa cum trebuie să fie la un apucat ca acesta.

* * *

Poznicev e inteligent și smintit. Raționează ca un filozof isteț, dar observă și conchide unilateral ca un maniac.

Impuritatea fundamentală a vieții sexuale, aceasta e ideea lui Poznicev. Nu e vorba de a înnobila, cum se zice, dragostea fizică: trebuie suprimată, fiindcă ea e răul radical. Judecata e simplă și luminoasă: sau viața n-are înțeles, nici scop, și atunci logic se impune să o negăm așa cum cer budiștii, Schopenhauer și Hartmann; sau are un scop, și atunci e clar că ea va trebui să înceteze îndată ce acest scop va fi atins. Și care poate fi scopul vieții? Desigur: bunătatea și iubirea de oameni. Ce puteri stau împotriva acestui scop? Patimile noastre. Și Poznicev nu stă o clipă la îndoială: cea mai tare, mai rea, mai îndărătnică dintre patimi este dragostea sexuală. În această privință siguranța lui e deplină: știe că așa e, fiindcă el, Poznicev, a suferit grozav din pricina dragostei fizice și e cunoscut că siguranța care se capătă prin mare suferință e tare ca granitul. Când suferința se preface în teorie generală, nu mai poate fi scăpare. Întâmplările grave ale vieții omul le generalizează fără scrupul, și împotriva filozofiilor născute din pățanii proprii leac nu există. Obiecția cea mai pașnică îl exasperează. Cel încercat nu răspunde decât cu râs amar, sau cu mânie celor care ar vrea să-i critice convingerile.

Oricât de scurt schițate, figurile celorlalți călători apar tot atât de întregi și viu caracterizate ca și figura centrală. Avocatul și doamna cea cu idei moderne, negustorul cu idei ruginite și comis-voiajorul care n-are nici o idee și caută să apuce când una, când alta împlinesc cu puternic relief tabloul în jurul dramaticului erou. Hainele, mutrele și întreg stilul exterior, felul cum încep vorba, cum se întrerup, cum nu se înțeleg și, nerăbdători de a se asculta, se reped să răspundă la afirmații pe nedreptul atribuite adversarului... întreaga babilonie a discuțiilor obișnuite, cu absurditățile lor tipice și comice, o fixează Tolstoi cu acea rară măiestrie realistă care-l stăpânește ca o fatalitate supremă. El vede artistic, necontenit, în ciuda zelului moralistic, cărui vrea să-și închine toată voința și destoinicia.

Între autorii vestiți care au întrebuințat dialogul pentru a da cadru viu unor idei generale, Tolstoi îmi pare să fi împăcat cel mai bine relieful artistic al persoanelor cu limpezimea ideilor care-și stau împotrivă. În Platon, interlocutorii rareori sunt altceva decât ecouri simple și monotone ale lui Socrat. La Renan, parizianul consacrat atenian prin formula obișnuit admisă, figura persoanelor (în dramele filozofice nu mai puțin decât în Dialoguri) nu există: sunt nume proprii scrise în capul unor paragrafe, care n-au ce face cu aceste palide sonorități decorative.

Multe pagini din Anatole France nu sunt decât dialog filozofic.

Desigur, plasticitatea persoanelor lui (Coignard și unele figuri din Histoire contemporaine) e adeseori abil susținută; dar încercarea de a fixa realistic capriciile unei conversații odată cu fizionomia vorbitorilor, de pildă în primele capitole din Le lys rouge, dă efecte artificiale și șterse, față cu introducerea, foarte asemănătoare ca intenție tehnică, mult mai scurtă, dar cu atât mai plină și vie, din nuvela lui Tolstoi. Și aici, ca în orice formă înrudită cu dialogul filozofic, una din figuri crește excesiv față cu celelalte, și convorbirea e curând înlocuită de monolog. Dar la Tolstoi, monologul, oricât s-ar dezvolta, nu încetează de a caracteriza persoana care-l debită. La fiecare capitol se adaugă semne noi ale detracării personajului.

* * *

Poznicev e chinuit de gelozie sexuală în așa grad că, până și pe medici ticăloșii, șarlatanii, cinicii de medici! îi îneacă în injurii furioase, fiindcă dezbracă și pipăie peste tot nevestele oamenilor. Alt potop de ocări și blesteme, pe îmbrăcămintea femeilor, cu deosebită stăruință asupra felului nerușinat de a pune în valoare frumusețile cărnoase de dindărătul corpului. Era un punct cu deosebire sensibil în sufletul acesta atât de tragic: chiar pe rivalul său, pe elegantul viorist, îl batjocorește cu grozavă ironie, pentru că i se părea că seamănă, la contur, cu femeile hotentote Poznicev are o oroare specială și curioasă de callipygie. Dezgustătorul viorist mai are încă și ceva parizian în persoana lui; și Poznicev zice curent: maimuțele și parizienii, pentru a exprima în două cuvinte cea mai abjectă stricăciune.

Foarte tare îl irită de asemenea ghetele cu nasturi ale tânărului.

Cu toată logica susținută, la un anume loc izbucnește dintr-odată incoerența constitutivă a dezechilibratului: după ce arătase, în culori de o fioroasă violență, ura sălbatică în care se zbat, de la începutul căsniciei, el și soția, ne lovește (la sfârșitul capitolului XXI) exclamația neașteptată: trebuia să conduc până la ușă pe domnul acesta, venit să tulbure pacea, să zdrobească fericirea unei familii întregi. Până aici fusese vorba numai de luptă pe moarte și de cea mai cumplită mizerie casnică; acum, deodată, ni se pomenește de pacea și fericirea căminului. Fără îndoială, omul nu e întreg la minte; gândurile lui se dau peste cap, ghiontuite de impulsuri furioase. Și Poznicev jură, firește, că nouăzeci și nouă la sută din oamenii însurați trăiesc într-un iad ca acela în care trăise el. Cei mai mulți n-au curaj să dea lucrul pe față, tot astfel cum n-au curaj să strige în gura mare că luna de miere e numai murdărie, rușine, scârbă, chin sau plictiseală.

Cu îndărătnicie de posedat, el refuză să admită că între soți poate exista, în adevăr, altceva decât turbare sexuală și ură de moarte, alternativ, sau, poate, chiar confundate într-un amestec ciudat și virulent.

Pentru că, după ce făcuse și alăptase o casă de copii, femeia, istovită, vrea să se odihnească, bărbatul face, pe loc, această încheiere, pe care o crede cu deosebire dreaptă: s-a lepădat de datoriile ei de mamă; atunci, desigur, tot așa de ușor își va călca datoria de soție. Și apoi copiii, cine știe cu ce lachei au fost făcuți?... În sfârșit, ce mai atâta vorbă? Doctorii și muzica, iată cauzele celor mai multe adultere. Din întâmplare, doamna Poznicev făcea muzică, și pe această particularitate clădește ingeniosul ei soț o întreagă și amară filozofie... Muzica ar trebui controlată de autorități, ca și sugestionarea hipnotică. Presto din Kreutzer-Sonate se cântă în saloane pline de cucoane decoltate, și nimeni nu strigă împotriva acestei nerușinate provocări...?! E

drept că, în mijlocul acestei izbucniri despre muzică, a cărei putere o proclamă grozavă și spăimântătoare, Poznicev are clipe de reținere lucidă, și, în două rânduri, observă că vortbește numai despre dânsul, oprindu-se astfel în loc, în fața propriei sale ciudățenii.

* * *

După astfel de pregătiri, care cititor capabil de atenție estetică, de înțelegere specific literară se va mai putea ocupa de doctrina nenorocitului acestuia care, evident, purta în el din naștere sorții unei existențe catastrofale?

Întregul tablou e lucrat astfel, încât figura să ne captiveze, și nu cuprinsul brut al vorbelor care i se atribuie: ideile sunt culori și linii ale figurii. Avem înainte un nebun, înfățișat cu o rară capacitate artistică. Și se poate un material mai favorabil pitorescului literar decât nebunul?

Cum se vor fi luptat sau împăcat, în sufletul autorului, intenția pur artistică cu voința de a moraliza, nu putem ști; și nici nu importă. Neîndoielnic rămâne, cred, că intenția artistică a triumfat de la un capăt până la altul al lucrării. În această privință France prezintă un contrast foarte instructiv cu Tolstoi: la cel dintâi, gândul abstract și intenția teoretică sunt adeseori mult mai tari decât impresia plastică, care numai cu anevoie își face loc, sau este chiar cu totul pierdută din vedere; din contra, la Tolstoi instinctul artistic, în chip fatal, pare că fără știrea și osteneala autorului subjugă intenția didactică.

De când începe criza și până la uciderea femeii, dezechilibratul Poznicev se arată nu numai inteligent, dar și maestru observator și artist rafinat. Călătoria în trăsură și apoi în tren, zbuciumul gândurilor, liniștea și tulburarea care-l stăpânesc pe rând, în sfârșit acumularea precipitată a faptelor la sosirea acasă în puterea nopții; furia supremă stăpânită cu ultimele puteri, ca să poată surprinde cât mai viclean pe vinovați, alegerea pumnalului a cărui teacă alunecă după o sofa și Poznicev se gândește că pe urmă va trebui să o caute acolo, după cum se gândește că ar fi ridicol să alerge, fără ghete în picioare, după complicele soției vinovate rezistența corsetului sub cuțit și apoi înfundarea cuțitului în carnea moale, toate amănuntele, în sfârșit, care lovesc și minunează prin exactitatea lor stranie și imperioasă. Poznicev le justifică spunând că e falsă cu desăvârșire afirmația celor care pretind că nu-și aduc aminte nimic din ce au făcut în accesele lor de furie. Eu îmi aduc aminte tot, și nici o clipă n-am încetat să-mi aduc aminte. În fiecare secundă știam ce fac. De faptul însuși al omorului mi-am dat seamă cu o minuțiozitate extraordinară... Și cuțitul l-am scos pe loc din carne, cu dorința să repar ceea ce făcusem.

Dar minuțiozitatea extraordinară, atât de caracteristic pomenită de eroul povestirii, este viziunea artistică însăși. Pe erou l-a imaginat Tolstoi, l-a încadrat și l-a inspirat să vorbească cu minuțiozitate extraordinară. Și tot ce e perceput și exprimat minuțios devine irezistibil estetic, impune contemplare. În acest caz trebuie să fie cu desăvârșire obtuz cititorul care e în stare să se oprească la întrebarea bleagă, scumpă autorilor de broșurele morale: are sau n-are Poznicev dreptate, și ce măsuri sunt indicate pentru ca sexele să trăiască în dulce armonie, iar scandaluri sau crime pasionale să nu mai fie?