Atentatul contra ministrului Anghelescu

IULIE 1930

 

În seara zilei în care afișasem manifestul, mă găseam la Centrul Studențesc. Stăteam de vorbă cu câțiva studenți. Își face apariția și tânărul Beza. La un moment dat își scoate insigna organizației „Vlad Țepeș” și o aruncă:

– De astăzi înainte, nu mai am nimic cu „Vlad Țepeș”, îmi dau demisia.

Pe mine, gestul nu m-a impresionat. Întâi, pentru că Liga „Vlad Țepeș” mi s-a părut ceva neserios și cu atât mai mult tineretul „Vlad Țepeș”, despre a cărui existență m-am îndoit chiar din primul moment. O demisie din acest tineret mă lăsa complet rece.

După mai multe minute, tânărul intervine din nou în discuție, spunând că ar voi să devină legionar, dacă eu n-aș avea vreo obiecțiune. I-am dat un răspuns vag, care să ocolească un refuz. Dogma legionară îmi impune rezervă la orice nouă cerere de intrare în Legiune și cu atât mai mult în cazul de față.

Cu câteva săptămâni înainte, îl mai văzusem pe Beza la un mic restaurant, unde mă întreba dacă n-ar fi bune să-l împuște pe Stere. Nu l-am luat în serios nici atunci.

La plecare m-a invitat să dorm la el. Am refuzat. M-am culcat la mediciniști. A doua zi pe la 12, aud strigând pe vânzătorii de gazete: „Atentatul contra ministrului Anghelescu”. Cine? Beza. Cum? A tras câteva focuri fără să-și atingă victima decât superficial.

De ce? Nu știam. Mă interesez. Aud: conflict între macedoneni și Anghelescu pe tema „Legii Dobrogei noi”, prin care se încalcă interesele românilor din Dobrogea. Pe Anghelescu nu l-am cunoscut niciodată, după cum nu-l cunosc și nu l-am văzut nici până în ziua de astăzi. Peste două zile sunt chemat la instrucție. În buzunarul lui Beza s-au găsit manifeste de ale „Gărzii de Fier”. Explic judecătorului de instrucție și dau o declarație. Nu am nici o cunoștință și nici o legătură. Nu cunosc nici măcar mobilul care l-a îndemnat. Mi se dă drumul. Mă gândesc: cum poate cădea năpasta pe om. Dacă aș fi primit invitația lui Beza de a dormi la el? Deveneam autor moral. Orice argument expus de mine întru apărare ar fi fost de necrezut. Mai ales că faptul coincidea cu oprirea marșului în Basarabia.

A doua zi, spre marea mea surprindere, citesc în „Dimineața” cu titlul pe jumătate de pagină: Corneliu Codreanu înfierează fapta lui Beza. Rămân uluit. Mă duc la judecătorul de instrucție și-i spun:

· Domnule judecător, sunt foarte mirat că a putut ieși, de aici, de la dvs., dintr-o instrucție secretă, o informație inexactă. Eu nu am înfierat fapta lui Beza. Nu am eu chemarea de a înfiera fapta lui Beza! 

· Nu am dat nici o informație. Sunt invenție de ale presei. 

Dar pot să fie eu călcat în picioare de presa jidănească? Chiar dacă am cunoscut pe cineva numai câteva minute, chiar dacă nu am avut nici un fel de legătură cu el, nimeni nu mă poate forța să ca să mă reped ca o canalie asupra lui , într-un asemenea caz și să-l înfierez. Nu vreau. Poate s-o facă toată lumea, afară de mine, pentru că nici nu știu despre ce este vorba și pentru că trecutul meu, în care am fost pus în aceeași situație de a trage, mi-a luat dreptul de a înfiera pe alții. Voi face un nou avertisment.

În aceeași zi am tipărit un manifest pe care l-am împrăștiat în capitală:

 

AL II-LEA AVERTISMENT

 

„Deoarece presa a îndrăznit din nou să mistifice adevărul, susținând că eu aș fi „înfierat” gestul lui Beza, țin să dau următoarele lămuriri:

Dacă Dl. Ministru Anghelescu o fi având motive de a fi supărat, cred că cel puțin tot atâtea motive are și tânărul Beza, atât în fața justiție cât și în fața sufletului românesc.

Declar că nu înțeleg să iau apărarea celui dintâi, înfierând pe cel de-al doilea, ci că voi apăra pe tânărul Beza și cauza lui cu toată căldura sufletului meu și cu toată puterea.

Iar voi, din Sărindar, înscrieți în răbojul răfuielilor apropiate al doilea avertisment.

Corneliu Zelea Codreanu”

 

În urma acestor două avertismente raporturile mele cu Dl. Vaida s-au rupt. Dl. Vaida s-a supărat pe mine. Eu nu puteam însă proceda decât așa cum îmi dicta conștiința.

Chemat din nou la instrucție, am fost arestat. Iată-mă, așadar, din nou în dubă spre Văcărești. În aceeași dubă mai erau încă șapte tineri cu care fac cunoștință: Papanace, Caranica, Pihu, Mamali, Anton Ciumetti, Ficata și Ghețea. Făcuseră un manifest de solidarizare cu Beza. Am pășit din nou pe sub aceleași porți, ca și acum 7 ani în urmă, cu ceilalți 5 camarazi și printr-o întâmplare am fost dus în aceeași celulă în care stătusem atunci. A doua zi, am intrat în fabrică și am văzut icoana Sfântului Arhanghel Mihail, de la care am pornit acum 7 ani, când eram copil. 

Aici, în închisoare am cunoscut bine pe acești tineri aromâni, plecați din Munții Pindului. Cultură aleasă, o înaltă sănătate morală, buni patrioți. Construcție de luptători și de viteji. Oameni de jertfă. 

Aici am cunoscut îndeaproape marea tragedie a macedo-românilor, această ramură românească, ce de mii de ani, singură, izolată în munții ei, își apără, cu arma în mână, limba, naționalitatea și libertatea. 

Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun și curat ca roua, să fie, prin tragica sa moarte și chinuire, cel mai mare martir al mișcării legionare, la României legionare. 

Aici gândurile și inimile noastre s-au înfrățit pentru totdeauna. Vom lupta împreună pentru neamul nostru întreg din Pind și până dincolo de Nistru. Nici plângeri, nici petiții, nici intervenții pe la toate guvernele, surde pentru românii de peste hotare sau de aici, ci numai o nație românească puternică și stăpână va putea rezolva toate probleme românești de pretutindeni. Atunci, acești români, răzlețiți în lumea largă, vor fi aduși în țară. Căci este nevoie de sângele lor al tuturor aici, unde românimea se luptă cu moartea. Și e bine să se știe că în această luptă, au putut exista guverne care au deschis larg porțile țările pentru miile de jidani și care în același timp, au interzis intrarea în țară a românilor de peste hotare. 

Toate forțele oculte erau în joc pentru ca, presând asupra justiției, să obțină condamnarea mea.

Noua mea arestare și încarcerare la Văcărești a creat o stare de mare satisfacție în rândurile jidănimii. Sunt atacat și insultat în toate foile de orice jidănaș obraznic. Mă atacă și foile românești din slujba partidelor, pentru ca să placă jidanilor.

Mise fixează termenul de judecată. Încep aceleași pregătiri. Aștept ca Nelu Ionescu, care mă apără în toate procesele începând de la 1920, să vină la Iași. La rugămințile studenților s-au mai înscris în apărarea mea și dl. Mihail Mora. 

Procesul meu este, ca totdeauna, un asalt iudaic pentru a se obține o condamnare. O cât de mică condamnare, cer jidanii de la „Adevărul”. Numai ca să poată spune că mișcarea condusă de mine este anarhică, uzând de mijloace ilegale de acțiune. 

Mișună jidanii pe sălile Ministerului de Justiție cu tot felul de intervenții. În fața lor magistratura română stă dreaptă și neînduplecată. Sunt achitat.

Procurorul face însă apel. Sunt reținut mai departe la Văcărești.

Presiunile și intervențiile puterii iudaice se măresc. Sunt dus din nou la judecată. Procurorul Praporgescu, la judecarea apelului, pentru a face pe placul acestei puteri, m-a așezat în boxă cu escrocii, hoții de cai și pungașii de buzunare. Trei ore i-au judecat pe aceștia, în care timp am fost obiectul privirilor ironice și sfidătoare a zeci de jidani. La urmă abia s-al luat procesul meu. Am fost din nou apărat de d-nii Mihail Mora și Nelu Ionescu. Procesul s-a terminat cu o nouă achitare. După aproape o lună și jumătate de închisoare, am fost eliberat. Am plecat acasă.

După acestea, cu Nelu Ionescu, Gârneață, Moța și Ibrăileanu, am pornit cu camioneta la Sighetul Marmației să ne interesăm de soarta celor doi preoți care se aflau închiși într-o mizerie înspăimântătoare. Nu venea nimeni să-i vadă, să le aducă de mâncare. Preotul Dumitrescu avea soția bolnavă și doi copii mici. O casă, fără pâine, fără bani, fără medicamente, din mila oamenilor. Soartă de preoți creștini, ridicați întru apărarea crucii, a bisericii și a neamului lor! La fel de tristă era și soarta celorlalți 10 țărani fruntași arestați.

Afară, jidănimea triumfa. Se strângeau bani în țară și străinătate. Guvernul dădea bani pentru „nenorociții de jidani” de la Borșa, pentru ca să-și facă case noi din piatră, cu etaj, în timp ce bieții țărani români mănâncă pâine din făină de lemn amestecată cu rumegătură de ovăz. 

Eu, care am văzut atunci acest Maramureș românesc, gemând și zbătându-se în ghearele morții, nu pot decât să îndemn pe toți oamenii politici, pe toți membrii învățământului, pe toți preoții, pe studenți, ca și pe elevii de școală, ca și pe toți procurorii umanității, care vin să ne cenzureze viața politică:

– Mergeți cu toții și vizitați Maramureșul. Puneți arbitru pe orice om din lumea întreagă, să răspundă dacă e admisibil ca în Țara Românească, să se petreacă cu românii ce se petrece în Maramureș.

După patru luni de zile, preoții au fost transportați în închisoarea din Satu Mare. Acolo s-a judecat procesul lor, în care mai erau implicați 50 de țărani și tărănci cu copii în brațe, și 20 de jidani. Au pledat în procesul acesta profesorul Cătuneanu, Ion Moța, un avocat din localitate și eu, pentru români, și patru avocați jidani pentru cei 20 de acuzați ai lor. După opt zile cu toții au fost achitați, deoarece tot ce li se pusese în sarcină nu era adevărat.