ÎN MUNȚII ALPI 

 

Ajuns în Franța, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problemă grea mi se punea acum în față. Moța trebuia să plece în țară. Din toamnă urma să-și facă serviciul militar. Cum voi putea trăi acolo, căci din cusături ieșea insuficient pentru a putea trăi un singur om, necum două suflete...Am încercat să găsesc ceva de lucru în oraș: orice. Imposibil. M-am gândit că poate la țară, prin împrejurimile orașului, voi găsi ceva. Am plecat împreună cu Moța să caut de lucru în mai multe părți; dar ne-am întors seara fără rezultat. 

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la "Uriages les Bains". (Acolo tramvaiele nu circulă numai în oraș, ci până la 20 km. în toate direcțiile, fiind din abundență energie electrică, captată din căderile de apă de pe munți.)

Ne-am îndreptat apoi pe niște cărărui, în sus spre munte. După vreo jumătate de oră, am ajuns la Saint Martin, o comună destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, făcute din piatră, cu câteva prăvălii șui cu o biserică, înaltă frumoasă. Am trecut mai departe. După o altă oră de mers, urcând mereu pe o căldură care ne topea, am ajuns într-un mic cătun, "Pinet d'Uriage".

Era la o înălțime de cca. 800-900 m. În sus se deschidea o admirabilă perspectivă a Alpilor, acoperiți de zăpadă. Începuturile zăpezii păreau a fi la câțiva kilometri de noi. În stânga se deschidea o vale minunată în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul văii șerpuia șoseaua betonată, lucitoare ca apa unui pârâu bătut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coastă de munte la câțiva kilometri de zăpezi, care nu se topesc niciodată, crește grâul înalt până la umărul omului, ovăz și orz, precum și tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci și a pământului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea bună, era chiar sărac; dar oamenii îl îngrășau mereu cu gunoi sau cu îngrășăminte chimice. 

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeași problemă ca și în celelalte sate: cum să intrăm în vorbă cu oamenii și cum să le spunem că am vrea să găsim ceva de muncă. Trecem pe lângă ei și nu îndrăznim să le vorbim. Mai sus, sunt încă vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casă. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuință omenească spre masivul Beldona, afară de cabanele pentru turiști. În apropiere cosea un bătrân. Trebuie să vorbim cu el. Ii dăm bună ziua și intrăm în vorbă. Ne vede că suntem străini și ne întreabă ce suntem. Îi spunem că suntem români, că ne place mult aici și că am vrea să căutăm o cameră și să stăm câteva luni la aer. Moșneagul e sfătos. Si probabil, gândindu-se că a găsit pe cineva de la care ar putea să afle multe lucruri, ne cheamă la o masă așezată afară, aduce o sticlă de vin negru astringent, și trei pahare ca să ne cinstească și apoi începe să ne întrebe, urmărind cu mare curiozitate răspunsurile noastre: 

– Va să zică, sunteți români. 

– Da, români, români din România. 

– E departe de aici, România? 

– Vreo 3.000 de kilometri. 

– Sunt și pe la D-vs. țărani așa ca pe la noi?

– Sunt mulți, pere Truk – căci așa îl chema. 

– Crește și pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? În fine, îi răspundem la toate, și ne împrietenim repede. 

Nu-i spunem însă nimic din ceea ce ne durea pe noi, căci moșneagul a văzut că noi suntem niște oameni învățați "domni" și și-ar fi pierdut toate iluziile, aflând că noi căutăm de lucru la el. 

Îl întrebăm numai, dacă nu știe vreo cameră de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresă sigură, și ne-a repetat să spunem că ne-a trimis el, "pere Truk". 

Despărțindu-ne îi mulțumim și-i promitem că o se venim să-i ajutăm la coasă. Câteva case mai la vale, găsim adresa dată de el. 

Chenevas Paul, pensionar. Un alt bătrân de vreo 70 ani, îmbrăcat bine, fost plutonier și acum pensionar, (se mândrește că e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a două case, una lângă alta, în care locuia numai el singur, căci nu mai avea pe nimeni. Toți ai lui muriseră. Ne închiriază toată casa cea mică, compusă, jos, dintr-o cameră și o cămăruță, iar, sus, la etaj, din altă cameră. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plită de gătit. În cea de sus, un pat cu un așternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede că de multă vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împăcăm cu patru sute franci până la Crăciun. (Pe șase luni). La oraș plăteam 150 franci pe lună. Am plătit pe trei luni înainte, urmând ca peste câteva zile să ne aducem bagajele și să ne mutăm în noua locuință. Ne-am reîntors bucuroși la Grenoble. Mă gândeam, că având frecvența pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici și mă voi coborî numai pentru ca să mă prezint la ele. 

Peste câteva zile urcam pe aceleași cărări cu bagajele în spate, eu, soția mea și Moța, spre noua noastră locuință. În sfârșit, iată-ne instalați. Moța și-a luat rămas bun de la noi și a plecat spre țară. Noi am rămas cu ultimii bani: vreo câțiva franci. Grea situație! Ce o să mâncăm? 

A doua zi dimineața, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut până seara la coasă și la încărcatul fânului. La amiază m-a invitat la masă și am mâncat la el. Seara de asemenea. Dacă aș fi putut să-i duc ceva și soției mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fără nimic. Dimineața următoare, mă duc din nou. Moșneagul mai avea încă un om la lucru. Mic de statură, cu părul roșcat, neîngrijit, cu niște ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina cărora nu puteam prinde o rază de bunătate. Părea a fi un om răutăcios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literară și oficială, Corbelle. Dar țăranii din regiune vorbesc toți "patois", adică un dialect țărănesc care se deosebește mult de limba oficială, atât prin pronunția cât și prin structura cuvintelor. Diferența este așa de mare încât un Francez de la oraș nu poate înțelege pe un Francez de la sat care vorbește în "patois". Aceștia din urmă cunosc însă și limba oficială. 

La prânz am fost toți trei chemați la masă de o gospodină, femeia moșneagului, o bătrână, ca bătrânele de pe la noi. Acolo țăranii nu mănâncă la 12 ceapă cu mămăligă ca la noi. Masa lor obișnuită cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urmă brânză. Și totdeauna un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am mulțumit, dar le-am spus că nu mănânc. Ei au crezut că mă jenez și au insistat. Atunci le-am spus că e Vineri și că postesc. Nu mănânc până seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închisori de la Văcărești, îl ținusem regulat. 

Corbela, când a auzit că postesc, m-a întrebat răstit: 

– Dar de ce postești? 

– Pentru că, eu cred în Dumnezeu. 

– De unde ști că există Dumnezeu? L-ai văzut D-ta pe Iisus Hristos? continuă mai departe Corbela. 

– Nu L-am văzut, dar așa sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui că nu există, ci cred șirurile de martiri, care atunci când erau răstigniți pe cruce și li se băteau piroanele în mâini, spuneau: "Puteți să ne omorâți, dar L-am văzut". 

– A! Preoții! Șarlatanii! Eu îi strivesc sub călcâi, apăsând și rotind călcâiul în pământ, ca și cum ar strivi un gândac. 

Văzându-l așa pornit, am rupt discuția. Seara am plecat acasă, de astă dată cu un coș de cartofi și cu o bucată de slănină pe care mi le-a dat bătrânul. Sâmbătă am lucrat la fel. Duminică m-am dus la biserică. Era lume adunată din tot satul. Într-o strană, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, stătea un om care părea că seamănă cu Corbela. Mă uit mai bine. Urmărea cu mare atenție pe preot. La un moment dat se apropie de preot și foarte smerit îi ajută. El e, Corbela! Dascăl, ajutorul preotului și clopotar la biserică. 

Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, făcând cu toții mare haz. 

– Sunt și pe la noi nebuni de aceștia, îmi spuneau ei. 

S-au învățat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, țăranii francezi, credem în Dumnezeu, așa cum apucat de la părinții noștri. 

Preotul, un om de o vastă cultură, doctor în Filozofie și Teologie, trăia într-o mare mizerie, fără leafă de la statul ateu, care prigonea pe preoți ca pe niște dușmani. Ei trăiesc numai din ajutorul puținilor oameni ai satului.

Săptămâna următoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am căpătat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastră de existență pentru mai multă vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urmă la treierat. Acolo, în toate satele, obștea satului are mașini de treierat. Ea trece din casă în casă, treierând la fiecare. Recolta este bogată și frumoasă ca aurul. 

Nu este țăran care să nu fie abonat la câte o revistă săptămânală agricolă, plină de sfaturi bune pentru agricultură, grădinărit, creșterea vitelor și îngrijirea lor, stupărie etc. Ei citesc aceste reviste cu multă atenție, din scoarță în scoarță, căutând, într-o mare întrecere, ca fiecare să aplice cât mai bine acele sfaturi și să folosească cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot așa de îngrijite ca și casele. Vitele sunt bine păzite și de frig și de foame. Țesălate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult și produc mult. 

În grajdurile lor am găsit adesea scris de țărani pe câte o bucată de carton: "Iubiți animalele, prietenii noștri de muncă!"

După vreo lună, satul s-a învățat cu mine. Eram cunoscut sub numele de "Le roumain"(Românul). Auziseră că sunt student la doctorat și seara stăteam de vorbă cu ei. Îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situația internațională, iar din Economia Politică, cu deosebire, problema prețurilor, legea cererii și ofertei și altele, care stabilesc prețul; cauzele scăderii sau urcării prețurilor și timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. Țăranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni și puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le înțelegeau. 

De la un timp am început să-mi prepar examenele. Moța își dăduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara și noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politică, Istoria Doctrinelor Economice, Legislația Industrială și Legislația Financiară. După două luni însă au început să-mi slăbească puterile. Alimentația nu era suficientă. În ultimele zile mâncam numai cartofi fierți. La două trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odată pe săptămână. Uneori brânză. Atât puteam eu câștiga cu munca mea. Mai rău decât mine, era însă soția mea care se anemiase mult. 

În Octombrie m-am prezentat la examen. 

Am căzut, deși la obiectul principal, Economia Politică, luasem cea mai mare notă și la celelalte obiecte note de trecere, la Legislația Financiară obținând numai nouă, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rămas dezorientat. Nu fusesem un element strălucit la carte niciodată, dar nu căzusem niciodată până acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunișoare. 

În greaua situație materială în care mă aflam, era o lovitură. Greutatea stătea în aceea că nu mă mai puteam prezenta decât peste trei luni și din nou la toate materiile. M-am încăpățînat și m-am hotărât să reiau munca de la capăt. Lucrul la țară se terminase. Căzuse zăpadă. Numai la tăiatul lemnelor în pădure puteam să mă mai duc. În schimbul ajutorului pe care-l dădeam, am căpătat și eu un car cu lemne. 

Au început însă să-mi vină ajutoare din țară. De acasă și de la părintele Moța, dintr-un împrumut pe care-l făcuse în numele meu, la o bancă. 

Am petrecut iarna și sărbătorile Crăciunului, în mijlocul țăranilor și cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David. 

În sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou și mi-am luat examenele anului întâi de doctorat. 

Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez și Dreptul Internațional Public. În primăvară mi-am luat și eu o grădină, pe care am început s-o lucrez pe cont propriu. 

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperată de la Moța și apoi altele de le Focșani și de la studenți, prin care eram chemat de urgență în țară, deoarece Liga se rupsese în două. De la Moța și Hristache Solomon primesc și bani de drum. Până la examene însă, mai aveam o lună de zile. Mă prezint Decanului Facultății și spunându-i, că trebuie să plec de urgență în țară, îi cer să-mi îngăduie a mă prezenta mai înainte pentru a-mi da examenele. Cererea mi-a fost aprobată. La 16 Mai, am dat examenele și le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre țară, luându-mi rămas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul cărora trăisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai bătrâni, când am plecat, plângeau. Alții m-au condus până la gara din Grenoble.

Venisem în Franța cu îngrijorarea că voi întâlni un popor imoral, putred și decăzut, așa cum se flutura de multă vreme prin lume. M-am convins că poporul francez, țăranul și orășeanul, este un popor de o moralitate severă. Imoralitățile aparțin străinilor stricați, bogaților tuturor neamurilor, atrași de Paris și de alte orașe mari. 

Clasa conducătoare, după părerea mea, însă, este iremediabil compromisă, gândind, trăind și acționând sub influența și numai sub influența iudeo-masoneriei și a bancherilor ei. Iudeo-masoneria și-a făcut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu ritul scoțian este numai o filială). Această clasă conducătoare este ruptă de întreaga istorie a Franței și de națiunea franceză. De aceea plecând din Franța, făceam o mare deosebire între poporul francez și între statul masonic francez. 

Am rămas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar și cu credința, care nu mi se va clătina niciodată, în învierea și biruința acestui neam în contra hidrei care s-a așezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, și compromițându-i și onoarea și viitorul.